Banci

Data publicare portal: 06.03.2017

Prin Sentinta civila nr.3549/07.04.2014 pronuntata in cauza nr.5814/311/2013 Judecătoria Slatina a admis în parte cererea formulată de reclamantul G.M., în contradictoriu cu pârâta ------------- prin Sucursala Slatina.

Constata ca fiind abuziva clauza referitoare la suma de rascumparare stipulata la Capitolul I pct. 14 din Contractul de asigurare de pensie suplimentara seria AP nr. 0020677/09.06.2009 incheiata intre reclamant si parata si, implicit, constata nulitatea absoluta a acestei clauze.

Dispune restituirea catre reclamant a sumei de 18.000 lei, suma reactualizata cu rata inflatiei de la data platii efective (fara retinerea dobanzii), reprezentand contravaloarea primelor de asigurare achitate de reclamant in contul paratei in perioada 01.05.2009-01.05.2012.

Obliga parata sa plateasca reclamantului suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata (onorariu avocat).

Pentru a se pronunta astfel, instanta a retinut urmatoarele:

Deliberand asupra cauzei de fata, constata urmatoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina la data de 06.06.2013 sub nr. 5814/311/2013, reclamantul G.M. în contradictoriu cu pârâta ------------- prin SUCURSALA O., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

a) să se constate existenţa clauzei abuzive prevăzută la pct. 14, Cap. I din contractul de asigurare pensie seria xx nr. yyyy încheiat cu pârâta şi obligarea pârâtei să o elimine din contract;

b) obligarea pârâtei să-i restituie suma de 18.000 lei plus dobânda aferentă reprezentând valoarea primelor de asigurare plătite;

c) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâta ------------- prin SUCURSALA O. contractul de asigurare pensie seria xx nr. yyy. La data de 06.08.2012, prin notificarea transmisă pârâtei aceasta a denunţat contractul de asigurare şi a solicitat restituirea sumei de 18.000 lei plus dobânzile aferente reprezentând valoarea primelor de asigurare plătite conform contractului încheiat.

Prin răspunsul primit de la pârâtă la data de 31.08.2012, reclamantul a fost înştiinţat de faptul că suma de răscumpărare aferentă contractului de asigurare 10020677 este de 13.200 lei, aceasta în condiţiile în care valoarea primelor de asigurare plătite este de 18.000 lei.

Potrivit clauzei prevăzută la pct. 14 Cap.I din contractul de asigurare pensie seria AP nr. 0020677/2009: „suma de răscumpărare este o sumă egală cu 95 % din rezerva matematică diminuată de costurile necesare subscrierii riscului asigurat. Suma de răscumpărare nu semnifică valoarea primelor achitate.”

Reclamantul a solicitat instanţei de judecată să constate că această clauză din contract este o clauză abuzivă pentru următoarele considerente:

- clauza nu cuprinde o formulă matematică accesibilă consumatorului pentru determinarea valorii de răscumpărare precizând doar că „suma de răscumpărare este o sumă de 95 % din rezerva matematică diminuată de costurile necesare subscrierii riscului asigurat;

- clauza este generic formulată şi face referire la costuri necesare subscrierii riscului asigurat, fără a indica ce fel de riscuri sunt avute în vedere şi cum sunt calculate aceste riscuri;

- clauza permite asiguratorului să stabilească în mod unilateral costuri de risc, neprecizate în contract şi nedefinite;

- clauza este ascunsă şi nu permite asiguratului să verifice modalitatea de calcul prin care asigurătorul a ajuns la suma de 13.000 lei în condiţiile în care valoarea primelor achitate este de 18.000 lei;

- clauza nu a fost negociată cu asiguratul, fiind prestabilită în contractul tipizat. Mai mult, agentul de vânzări care a întocmit contractul l-a asigurat pe beneficiar că, după plata a două rate poate solicita rezilierea contractului şi restituirea tuturor sumelor reprezentând valoarea primelor de asigurare plătite.

Clauzele contractuale trebuie să fie clare, fără echivoc, iar în caz de dubiu acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului conform art. 1 din Lg. 193/2000, care prevede că „Orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

(2) În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

(3) Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”

În speţă sunt incidente prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 întrucât prin perceperea unor costuri (comision de risc asigurat) s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În conformitate cu dreptul comunitar, respectiv cu Directiva nr. 93/13 C.E.E. privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, la art. 6 se stipulează că „clauzele abuzive din contracte … nu creează obligaţii pentru consumator.”

Dispoziţiile art. 14 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contracte prevăd: „consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă.”

În temeiul dispoziţiilor art. 411 c.p.c. reclamantul a solicitat judecata şi în lipsă a cererii.

În drept, a invocat dispoziţiile Legii 193/2000 şi ca probe, înscrisurile anexate.

În dovedirea cererii, reclamantul a ataşat la dosar în copie conformă cu originalul următoarele înscrisuri: contractul de asigurare pensie seria ... nr. ...., anexa nr. 1/24.11.2009 la poliţa ...., proces-verbal de predare-primire a poliţei, adresa pârâtei, asigurare de pensie suplimentară, cererea reclamantului din 27.06.2012, răspunsul pârâtei, cererea din 01.08.2012 şi răspunsul, chitanţe.

Pârâta ------------- a depus întâmpinare la data de 09.10.2013, prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantului ca inadmisibilă, iar pe fond ca neîntemeiată şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, reclamantul G.M. a încheiat cu ------------- poliţa de asigurare pensie suplimentară seria ... nr. ..... din data de 28.05.2009, care conform înţelegerii părţilor contractante trebuia să înceteze la data de 01.04.2024.

Conform doctrinei şi jurisprudenţei, asigurările de persoane sunt asigurări facultative care sunt încheiate prin liberul acord de voinţă al părţilor contractante, nefăcând parte din categoria asigurărilor obligatorii, stabilite prin lege.

La data de 06.08.2012 domnul G.M. a denunţat contractul de asigurare şi a solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea sumei de 18.000 ei plus dobânzile aferente, reprezentând valoarea primelor de asigurare plătite. Dintr-o analiză sumară a acestui caz se pitea observa că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 31 alin. 4 din Legea nr. 136/1995 „Un asigurat care a încheiat un contract de asigurare pe viaţă individual trebuie să aibă la dispoziţie o perioadă de 20 de zile de la data semnării contractului de către asigurător, în intervalul căreia poate să denunţe acel contract.” (Alineatul (4) a fost introdus prin art. I pct. 12 din O.U.G. nr. 61/2005). Se poate astfel observa că domnul G.M. a solicitat renunţarea la contract şi repunerea în situaţia anterioară la peste 3 ani după încheierea acestuia, deşi nu avea în acest sens nici baza legală şi nici baza contractuală.

La data de 31.08.2012 reclamantul a fost înştiinţat prin adresă de faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile de repunere a părţilor în situaţia anterioară, şi că valoarea de răscumpărare aferentă contractului de asigurare nr. 10020677 este 13.200 lei. Asigurarea de pensie nu este un depozit bancar la care să se acumuleze dobânda şi fiind un contract pe termen lung există un randament pozitiv al contractului la finalizarea acestuia. Deşi reclamantul a primit adresa din data de 31.08.2013 din partea pârâtei, ulterior acesta nu a solicitat suma indicată prin adresă, respectiv 13.200 lei, nefiind deschis un dosar de răscumpărare pe numele domnului G.M., pentru ca dânsul nu a mai dorit acest fapt.

La data de 28.05.2009 când a fost încheiat contractul de asigurare pensie, reclamantul G.M. a agreat condiţiile contractuale (Asigurarea de pensie suplimentară – Condiţii generale de asigurare) unde Capitolul I pct. 14 era definită suma de răscumpărare, o sumă egală cu 95 % din rezerva matematică diminuată de costurile necesare subscrierii riscului asigurat. Suma de răscumpărare nu semnifică valoarea primelor achitate.”

Astfel, susţinerile reclamantului din cererea de chemare în judecată sunt neîntemeiate. În speţa dedusă judecăţii nu discutăm despre o clauză abuzivă în accepţiunea prevederilor Legii nr. 193/2000. Legiuitorul în anexa la Legea nr. 193/2000 a exemplificat acele clauze care pot fi considerate drept clauze abuzive, iar o astfel de clauză nu este indicată în această anexă la lege. Această clauză care este contestată de către reclamant nu este ascunsă, ci a fost clar exprimată în acordul de voinţă al părţilor de la data încheierii contractului. Aceste taxe de subscriere ale contractului de asigurare, reclamantul în mod greşit şi forţat le consideră costuri (comision de risc asigurat) tocmai pentru a le încadra în prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Dovada că această încadrare în drept este greşită este tocmai faptul că în drept reclamantul califică acţiunea în mod generic cu referire la Legea nr. 193/2000 fără să precizeze în concret la ce articol se refera din această lege, fapt pentru care a solicitat instanţei să-i pună în vedere să califice în drept acţiunea.

În aceste condiţii, pârâta a apreciat că nu este justificat nici unul dintre petitele acestei acţiuni, pe care o consideră inadmisibilă pentru următoarele considerente:

1) Deşi reclamantul califică această acţiune drept o acţiune în constatare a unei clauze contractuale considerată de către el abuzivă, în realitate doreşte să promoveze o acţiune în anulare prin care solicită repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Pârâta a invocat excepţia netimbrării acţiunii în condiţiile în care reclamantul nu a timbrat la valoarea pretenţiilor solicitate, respectiv 18.000 lei plus dobânda aferentă acestei sume.

Cu probele ce le va administra a arătat pârâta că va dovedi că acţiunea reclamantului este neîntemeiată şi prin urmare trebuie respinsă. Ca probe va folosi proba cu înscrisuri. În drept a invocat dispoziţiile art. 205 Cod de procedură civilă.

La solicitarea instanţei, pârâta a comunicat metoda de calcul a sumei de 13.200 lei – valoarea de răscumpărare.

Analizand actele si lucrarile dosarului pendinte, pe baza inscrisurilor castigate cauzei, retine urmatoarele:

Intre parti, la data de 09.06.2009, s-a incheiat Contractul de asigurare de pensie suplimentara seria ... nr. ..... pe o durata de 15 ani, reclamantul asumandu-si obligatia de plata lunara a sumei de 500 lei reprezentand valoarea primei, eliberandu-se polita de asigurare seria .... nr. ..... la data de 29.06.2009.

Conform inscrisurilor depuse odata cu cererea de chemare in judecata (filele 19-23 dosar) reclamantul a achitat lunar suma de 500 lei reprezentand prima anuala de asigurare fractionat pe fiecare luna in perioada 01.05.2009-01.05.2012.

Prin cererea inregistrata la data de 27.06.2012 in evidentele paratei (fila 14 dosar), reclamantul s-a adresat asiguratorului pentru reducerea politei de asigurare lunara de la suma de 500 lei la suma de 5 lei pentru perioada 01.05.2012-01.05.2013.

Parata a raspuns reclamantului prin adresa aflata la fila 15 din dosar inregistrata in registrul de iesire al acesteia sub nr. 782/06.08.2012 ca solicitarea anterior mentionata nu poate fi solutionata in mod favorabil decat partial, respectiv pentru polita reclamantului reducerea nu poate opera decat pana la limita sumei de 70 lei.

Intre timp, pana la remiterea acestui raspuns catre reclamant, acesta din urma prin cererea aflata al fila 17 din dosar, inregistrata in evidentele paratei sub nr. 776/01.08.2012, a informat partea cocontractanta ca incepand cu data notificarii (01.08.2012) intelege sa rezilieze contractul incheiat din culpa exclusiva a paratei.

Odata cu aceasta cerere, a solicitat si restituirea sumelor achitate pana la data de 01.08.2012.

Prin adresa-raspuns aflata la fila 18 din dosar din 31.08.2012, parata a informat reclamantul ca solicitarea sa de rascumparare a politiei de asigurare, pe temeiul dispoz. art. 8 din Contract, poate fi solutionata numai pana la limita sumei de 13200,79 lei, reprezentand suma de rascumparare a politei.

In cursul procesului, desi instanta a solicitat ca parata sa comunice inscrisurile care au fost prezentate reclamantului anterior incheierii contractului in litigiu, aceasta din urma a remis doar un raspuns la modalitatea prin care a calculat valoarea sumei de rascumparare a politei cuvenite reclamantului, fara sa fie atasate si dovezile prin care sa ateste ca reclamtul a fost instiintat (informat) anterior incheierii contractului despre conditiile/termenii si modalitatea practica prin care valoarea de rascumparare se calculeaza, precizand ca rezerva matematica se calculeaza dupa  metoda prospectiva, aceasta fiind detaliata in adresa nr. 3052/04.04.2014 inregistrata la dosar la data de 04.04.2014.

Din aceeasi adresa a rezultat ca in perioada 01.05.2009-01.05.2012 au fost achitate prime de asigurare de catre reclamant, iar 95% din rezerva matematica diminuata de costurile necesare subscrierii riscului asigurat reprezinta valoarea de rascumparare a politei – in speta suma de 13200,79 lei.

Conform Capitolului I pct. 14 din contractul in litigiu (fila 7 din dosar) suma de rascumparare reprezinta o suma egala cu 95% din rezerva matematica diminuata de costurile necesare subscrierii riscului asigurat, iar suma de rascumparare nu semnifica valoarea primelor achitate.

Aceasta clauza a fost contestata de reclamant in cuprinsul cererii de chemare in judecata, in privinta acesteia existand divergente de opinie din partea ambelor parti, fiecare sustinand ca aceasta este abuziva (reclamantul) ori clara si fara echivoc (parata).

Deducand situatia de fapt la dreptul aplicabil spetei, instanta retihne ca Directiva Consiliului 93/13/CEE din 05 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii a fost transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

În art. 1 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE se precizează scopul acesteia, care constă în apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor şi un consumator.

Prin urmare, sunt avute în vedere contractele de adeziune, precum contractele de servicii bancare, de asigurare, de prestare a unor servicii de interes general.

În legea de transpunere se fac unele precizări suplimentare. Pe de o parte, în art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, se prevede că obiectul legii îl formează orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servici. Pe de altă parte, în baza art. 8 din Directiva 93/13/CEE, privind asigurarea unui nivel mai ridicat de protecţie consumatorului, art. 3 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 include în câmpul său de aplicare şi bonurile de comandă, bonurile de livrare, biletele, tichetele şi altele asemenea care conţin stipulări sau referiri la condiţii generale prestabilite.

Noţiunea de consumator prezintă o importanţă deosebită în delimitarea domeniului de aplicare a Directivei 93/13/CEE pentru că, prin aceasta, se urmăreşte protejarea anumitor categorii de contractanţi împotriva clauzelor abuzive.

Până la modificarea adusă de Legea nr. 65/2002, art. 2 alin. 1 din Legea 193/2000 reţinuse sensul larg al noţiunii de consumator, referindu-se şi la persoana juridică care achiziţionează şi utilizează sau consumă de la comercianţi produse obţinute pe baza unui contract sau care beneficiază de serviciile acestora.

Legea nr. 193/2000, modificată în 2002, a preluat definiţia dată la art. 2 litera (lit.) b din Directiva 93/13/CEE, noţiunea de consumator însemnând orice persoană fizică care, prin încheierea contractelor de consum, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale profesionale. Dar, în temeiul art. 7 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, pentru a preveni utilizarea clauzelor abuzive, legea română de transpunere precizează că prin consumator se înţelege şi un grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa legii, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Curtea Constituţională a României (C.C.R.) a fost sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate (Decizia Nr.1.157 din II decembrie 2007), având ca obiect art. 2 alin. 1 din Legea nr.193/2000, în care se defineşte noţiunea de consumator. Curtea a constatat că autorul excepţiei a criticat modalitatea de redactare a prevederilor art. 2 alin. l din Legea nr. 193/2000, susţinând că definiţia noţiunii de consumator ar trebui să includă şi persoana juridică atunci când aceasta este parte la încheierea unor contracte comerciale ce pot intra în sfera actului normativ criticat. Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate ca fiind inambisibilă, motivând că pretinsa neconstituţionalitate este dedusă dintr-o omisiune de reglementare pe care, însă, Curtea Constituţională nu o poate complini, întrucât, potrivit art.61 din Constituţie, modificarea sau completarea normelor juridice reprezintă atribuţii exclusive ale Parlamentului, ca unica autoritate legiuitoare a ţării.

Cu privire la întrebarea dacă prin noţiunea de consumator se înţelege fie atât persoana fizică cât şi persoana juridică, fie numai persoana fizică, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că Directiva 93/13/CEE vizează exclusiv persoanele fizice (C J.C.E., Cape Snc şi Idea/service Srl(C-541/99), Idea/service MN RE Sas şi OMAl Srl (C-542/99)).

Reclamantul din prezenta speta este o persoana fizica, astfel incat acestuia ii sunt aplicabile dispozitiile invocate anterior.

Spre deosebire de noţiunea de consumator, cea de comerciant nu a ridicat atâtea probleme, stabilindu-se atât la nivelul Uniunii Europene, cât şi în dreptul naţional, că prin comerciant se înţelege orice persoană fizică sau juridică ce acţionează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată.

Unele diferenţe pot fi constatate cu privire la terminologia folosită: fie sunt utilizaţi termenii de „vânzător" şi „furnizor", fie de „comerciant" sau „profesionist".

Parata din prezenta speta se incadreaza in notiunea de comerciant, intrucat presteaza activitate bancara cu specialitatea asigurari, fiind un profesionist persoana juridica, caruia ii sunt aplicabile dispozitiile invocate anterior.

Noţiunea de clauză abuzivă este definită în art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Prin clauză abuzivă se înţelege orice clauză contractuală care nu s-a negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. l din Legea nr. 193/2000, sunt abuzive acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul şi care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţei bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Se disting, astfel, cele două condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a fi abuzivă: 1. să nu fie negociată individual; 2. să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

In privinta primeia dintre cele doua conditii, instanta retine ca, în ultima perioadă, se remarcă o dezvoltare fără precedent a contractelor de adeziune, acestea fiind necesare în desfăşurarea activităţii unor societăţi mari, de tipul celor bancare, de asigurări etc.

Legea română de transpunere are în vedere contractele de adeziune, adică acele contracte preredactate, la care consumatorul acceptă ansamblul clauzelor, fără a avea posibilitatea de a negocia fiecare dispoziţie în parte. în continuare, se stabileşte când o clauză contractuală este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, respectiv când aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Mai mult, în Directiva 93/13/CEE se precizează că, şi în ipoteza în care o parte din clauzele din contract au fost negociate individual la momentul încheierii contractului, nu este exclusă de principiu posibilitatea ca în acel contract să existe clauze abuzive. Aceasta se explică prin faptul că, în general, părţile negociază cu privire la clauze determinante pentru ele, precum cele referitoare la obiectul contractului, data şi locul livrării.

În aceste contracte de adeziune este prezumată lipsa negocierii prealabile, iar în situaţia în care comerciantul susţine că o anumită clauză a făcut obiectul unei negocieri la momentul încheierii contractului, sarcina probei aparţine acestuia.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a considerat că obiectivul stabilit prin art. 6 al Directivei 93/13/CEE, care impune statelor membre să prevadă că aceste clauze abuzive nu îi leagă pe consumatori, nu ar putea fi atins dacă aceştia din urmă ar trebui să invoce ei înşişi caracterul abuziv al acestor clauze.

Având în vedere interpretarea dată de către Curtea de la Luxemburg prevederilor Directivei 93/13/CEE, instanta retine că protejarea efectivă a drepturilor consumatorului nu poate fi obţinută decât dacă judecătorul naţional apreciază chiar si din oficiu astfel de clauze.

Analizand actele si lucrarile dosarului, din care rezulta fara echivoc faptul ca anterior incheierii contractului contestat in cauza, reclamantul nu a fost informat cu privire la toate conditiile executarii acestuia, in special a modalitatii in care se calculeaza suma de rascumparare, precum si asupra rezervei matematice, care a fost prezentata numai in fata instantei de judecata, fara ca reclamantului sa i se comunice la data incheierii contractului aceasta modalitate de calcul.

De asemenea, instanta retine ca nici in raspunsul dat reclamantului prin adresa aflata la fila 18 din dosar, anterior demararii procesului, parata nu a specificat in mod clar si pe intelesul reclamantului modalitatea de calcul a sumei de 13200,79 lei, desi, conform legislatiei in vigoare avea aceasta obligatie.

Sub acest aspect, parata a invederat prin raspunsul oferit prin adresa nr. 3052/04.04.2014 de la ultimul termen de judecata ca Ordinul CSA nr. 23/2009 a intrat in vigoare ulterior incheierii politei de asigurare a reclamantului (01.05.2009), insa instanta retine ca acest ordin este menit sa detalieze conditiile generale stipulate in cuprinsul Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, care cuprindea referiri suficiente de natura a obliga parata ca la incheierea contractului in cauza sa specifice detaliat si pe intelesul reclamantului care sunt conditiile tehnice de calcul a sumelor reprezentand valoarea de rascumparare si a rezervei matematice, pentru ca acesta, in cunostinta de cauza, sa opteze pentru incheierea sau nu a acestei conventii.

Aceasta, cu atat mai mult cu cat, după 1 ianuarie 2007, instanţele judecătoreşti din România, alaturi de restul autoritatilor ublice sau private, trebuie să aplice dreptul Uniunii Europene în interpretarea dată acestuia de către Curtea de Justiţie de la Luxemburg.

In aceasta privinta, parata nu poate invoca faptul ca Ordinul CSA nr. 23/2009 a fost publicat in Monitorul Oficial ulterior emiterii politei de asigurare pentru reclamant, intrucat conform art. 69/2 din Legea nr. 136/1995, in forma de la data semnarii contractului partilor, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor adoptă norme obligatorii în aplicarea prevederilor prezentei legi. Aceste Norme au fost aprobate prin ORDINUL nr. 3.111 din 16 decembrie 2004 pentru punerea în aplicare a Normelor privind informaţiile pe care asigurătorii şi intermediarii în asigurări trebuie să le furnizeze clienţilor, publicat în Monitorul Oficial nr. 1.243 din 23 decembrie 2004, in vigoare la data eliberarii politei de asigurare in cauza, care, in Anexa, cuprinde detaliat informatiile pe care trebuie sa le ofere asiguratorul asiguratului (art. 2 alin. 2 stipuleaza ca informatiile trebuie furnizate în scris, în limba română, sub semnătura clienţilor, pentru a exista confirmarea că aceştia au luat cunoştinţă despre conţinutul informaţiilor).

Cum in cauza, potrivit recunoasterii implicite a paratei, rezulta ca reclamantului nu i s-au oferit detalii concrete in scris pe baza de semnatura cu privire la modalitatea de calcul a rezervei matematice si a valorii de rascumparare, instanta retine ca parata, in calitate de profesionist, a incalcat legislatia in vigoare, iar contractul oferit reclamantului, in partea referitoare la valoarea de rascumparare si a rezervei matematice, contine o clauza arbitrara, la discretia profesionistului, metoda de calcul fiind interna si nefurnizata anterior incheierii contractului reclamantului, care, in calitate de consumator, a fost dezinformat prin omisiune, cu referire la unele dintre clauzele esentiale ale contractului de asigurare incheiat cu parata.

In concluzie, pe prima conditie prevazuta de Lgeea nr. 193/2000, respectiv negocierea individuala a clauzei prevazute in Capitolul I pct. 14 din Contractul de asigurare, instanta retine ca parata nu a facut dovada a reclamantul a fost pus in tema cu privire la modalitatea concreta de calcul a rezervei matematice si a valorii de rascumparare, metoda fiind interna si cunoscuta numai de reprezentantii paratei.

Astfel, potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens, insa, in cauza, parata nu a prezentat niciun fel de probe.

In privinta conditiei a doua reiesita din Legea nr. 193/2000, in speta clauza să creeze un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, aprecierea îndeplinirii ei se face în concret de către judecătorul învestit cu soluţioarea cazului, având în vedere o serie de criterii enumerate în Directiva 93/13/CEE şi preluate de legea naţională.

O clauză este abuzivă, potrivit art. 4 alin. 1 teza finală din Legea nr. 193/2000, dacă presupune un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului. Pornind de la această definiţie, în vederea determinării clauzelor abuzive, trebuie luată în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul. De asemenea, sunt avute în vedere toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde. În plus, toate aceste aprecieri se fac prin raportare la momentul încheierii contractului.

Rolul principal revine instanţelor naţionale de a determina caracterul abuziv al unei clauze printr-o apreciere pe fondul cauzei. Instanţele naţionale trebuie, înainte de a stabili caracterul abuziv al unei clauze, să interpreteze orice neclarităţi în favoarea consumatorului, potrivit art. 5 din Directiva 93/13/CEE.

Cu titlu preliminar, trebuie precizat ca in materia contractelor de consum legiuitorul national si cel european au urmarit in anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dand instantei de judecata posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula in masura in care retine ca acesta cuprinde clauze abuzive.

O asemenea interventie nu este de natura sa infranga principiul fortei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 VC. civ. (aplicabil spetei prin raportare la data incheierii conventiei de asigurare din speta dedusa jduecatii) intrucat libertatea contractuala nu este identica cu una absoluta sau discretionara de a contracta. Un contract are putere de lege intre parti intrucat este prezumat a fi dominat de buna-credinta si utilitate pentru partile contractante. Forta juridica deplina este recunoscuta numai acelor conventii care nu intra in conflict cu principiul constitutional al bunei-credinte si cu bunele moravuri. In caz contrar el nu poate fi opus partilor, tertilor sau instantei de judecata.

Mai mult, nu trebuie omis ca art. 969 VC.civ. nu are o existenta de sine statatoare in ansamblul dispozitiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin. l VC.civ., executarea cu buna-credinta a obligatiilor fiind rezultatul firesc al obligativitatii contractului. Un contract ramane legea partilor numai in masura in care nici una dintre acestea nu ignora sau incalca cu buna stiinta indatoririle care ii revin potrivit asumarii si executarii cu buna-credinta a prestatiilor.

Tot cu titlu preliminar, trebuie mentionat ca, prin Legea nr. 157/ 2005, Romania a ratificat Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria si Romaniei la Uniunea Europeana.

Potrivit art. 148 alin. l si 4 din Constitutia Romaniei, prevederile Tratatelor Constitutive ale UE si ale celorlalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Prin urmare, dispozitiile Directivei 93/ 13/CEE au aplicabilitate directa, precum si prioritate fata de dispozitiile nationale.

Prin Legea nr. 193/2000 a fost transpus continutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 care a stabilit in mod expres competenta instantei de judecata de a constata caracterul abuziv. lnterpretand aceasta Directiva Curtea de Justitie a Uniunii Europene (CJUE) a stabilit in cauza Oceane Grupo Editorial S.A versus Rocio Murciano Quintero (C- 240/98) ca protectia acestui act normativ confera judecatorului national de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale in masura in care este investit cu formularea unei cereri intemeiate pe ea.

Potrivit jurisprudentei constante a CJUE, sistemul pus in aplicare prin Directiva 93/13 se bazeaza pe ideea ca un consumator se gaseste intr-o situatie de inferioritate fata de un vanzator sau un furnizor in ceea ce priveste atat puterea de negociere, cat si nivelul de informare, situatie care il conduce la adeziunea la conditiile redactate in prealabil de catre vanzator sau furnizor, fara a putea exercita o influenta asupra continutului acestora (pct. 37 din Ordonanta Curtii in cauza G76/10).

Prin necircumstanţierea, în niciun mod, a elementelor care-i permit băncii parate efectuarea calculului rezervei matematice (aceasta notiune nici nu este definitiva in mod clar in cuprinsul contractului incheiat de parti) si, implicit, a valorii sumei de rascumparare, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere modalitatea de calcul, această clauză (Capitolul I pct. 14) încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator, creandu-se un dezechilibru vadit intre drepturile si obligatiile partilor contractante.

Avand in vedere cele retinute anterior, instanta constata ca si cea de a doua conditie este indeplinita, astfel incat va retine ca parata nu a inserat in cuprinsul contractului modalitatea concreta prin care se calculeaza rezerva matematica, situatie in care consumatorul reclamant a fost pus in situatia de a-si asuma clauza prevazuta la pct. 14 din Capitolul I al contractului in necunostinta de cauza, din acest punct de vedere clauza in speta fiind abuziva.

Pe cale de consecinta, va constata ca fiind abuziva clauza referitoare la suma de rascumparare stipulata la Capitolul I pct. 14 din Contractul de asigurare de pensie suplimentara seria AP nr. 0020677/09.06.2009 incheiata intre reclamant si parata si, implicit, va constata nulitatea absoluta a acestei clauze.

Este adevarat ca, potrivit contractului, valoarea de rascumparare nu este sinonima cu valoarea primelor achitate, insa clauza in sine este considerata abuziva de catre instanta, in considerarea celor de mai sus, pe baza faptului ca este una indoielnica din perspectiva bunei-credinte, prin neindicarea criteriilor avute in vedere la calcularea acesteia si prin lipsa totala de informare a consumatorului cu privire la acestea.

In esenta, valoarea de rascumparare reprezinta suma de bani pe care compania de asigurare o plateste contractantului unei polite in situatia in care contractul inceteaza fara plata vreunei indemnizatii de asigurare. Este stiut faptul ca aceasta nu reprezinta contravaloarea primelor achitate pana la momentul rezilierii politei de viata.

Prima de asigurare este formata dintr-o parte destinata economisirii sau investirii (in functie de produs), o alta privind costurile care acopera riscul asigurat si o alta care acopera costurile administrative ale politei. Valoarea de rascumparare se aplica doar partii destinate economisirii sau investirii, si tocmai de aceea este mai mica decat suma primelor platite.

Dar, cum s-a specificat anterior, clauza referitoare la aceasta notiune a fost considerata de instanta ca fiind nescrisa (abuziva/nulitate absoluta), astfel incat partile sunt repuse in situatia anterioara, intrucat conventia nu mai poate continua in noile conditii.

Cum consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze din contractul de asigurare este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative, şi anume anularea clauzei respective, instanta va dispune restituirea catre reclamant a sumei de 18.000 lei, suma reactualizata cu rata inflatiei de la data platii efective (fara retinerea dobanzii), reprezentand contravaloarea primelor de asigurare achitate de reclamant in contul paratei in perioada 01.05.2009-01.05.2012.

Instanta nu va retine solicitarea reclamantului privind acordarea dobanzii aferente, asa cum se invoca la lit. b) teza finala a cererii de chemare in judecata (fila 3 dosar), intrucat nu exista un temei legal pentru acordarea acesteia, in speta actualizarea sumei cu indicele de inflatie fiind suficienta pentru ca reclamantul sa fie repus in situatia anterioara prin restituirea sumelor achitate in perioada 01.05.2009-01.05.2012 actualizate cu indicele de inflatie de la data platii efective, intrucat asiguirarea de pensie nu reprezinta un depozit bancar la termen care sa se acumuleze cu dobanda, contractul de asigurare avand un alt temei.

Conform art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Avand in vedere ca intre parti nu mai poate subzista conventia de asigurare prin faptul ca  reclamantul, conform declaratiei unilaterale de la fila 17 din dosar, a denuntat aceasta conventie, instanta urmeaza a retine ca restituirea sumelor de mai sus reprezinta o stingere a obligatiei acestuia de a achita plata sumelor lunare cu titlu de prima de asigurare, contractul incetand, prin prisma dispoz. art. 10 din Conventia partilor (fila 7 dosar), conform caruia contractantul (reclamantul conform definitiei de la pct. 2 al Capitolului I din contractul partilor) are dreptul de a denunta oricand conventia printr-o cerere scrisa adresata asiguratorului.

Din acest punct de vedere, sustinerea paratei din intampinarea formulata relativa la inadmisibilitatea actiunii, intrucat reclamantul putea sa denunte contractul numai in conditiile art. 31 alin. 4 din Legea nr. 136/1995, sunt neintemeiate, avand in vedere ca dispozitia citata de parata se refera la posibilitatea acordata unui asigurat de a denunta fara implicatii pecuniare sau de orice alta natura un contract de asigurare in 20 de zile de la incheierea sa, iar rezilierea contractului pe temeiul art. 10 din Conventia partilor are un alt temei si anume dorinta unilaterala a reclamantului, in calitate de contractant, de a inceta colaborarea cu parata pe taramul altui considerent, fara legatura cu articolul indicat de parata in intampinare, textele de lege in cauza (contractual si legal) fiind diferite ca abordare normativa, cel contractual ales de reclamant avand legatura cu nemultumirea fata de obligatiile cocontractantului pe taramul clauzelor abuzive, prevederea invocata de parata fiind un drept de razgandire acordat de lege asiguratilor in contractele de asigurare, pe fondul dispozitiilor de drept european al contractelor, aplicabile in tara noastra dupa integrarea in Uniunea Europeana.

Va obliga parata sa plateasca reclamantului suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata (onorariu avocat), pe baza culpei procesuale (conform art. 451 NC.pr.civ.) si a dovezii efectuarii unei asemenea plati de catre reclamant – chitanta nr. 273/06.03.2014 – fila 43 dosar, apreciind ca valoarea onorariului cuvenit avocatului nu reprezinta o suma disproportionata in conditiile economiei de piata actuale din tara noastra, iar aparatorul in cauza a efectuat suficiente demersuri in speta pentru solutionarea cauzei clientului sau, cu atat mai mult cu cat si din suma respectiva, dupa deducerea cheltuielilor fiscale si catre barou, cuantumul acesteia va scadea in mod considerabil.

Domenii speta

Spete similare