Acţiune în constatare

Conţinut speţă 

Aplicarea dispoziţiilor art. 1 şi 4 din Legea nr. 193/2000

Potrivit art. 1 al. 3 din Legea nr. 193/2000 - se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii;

- art. 4 al. 1 - o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor;

- art. 4 al. 2 - o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv;

- art. 1 lit. a din Anexa cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive - sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Instanţa de fond a constatat nulitatea absolută a clauzelor înscrise în Contractul de credit bancar respectiv: art 9 lit. b reprezentând comision de acordare credit de 1,95%; art.9 lit. c reprezentând comisionul de administrare în valoare de 4,5 euro lunar şi în cuantum de 0,05% din creditul contractat, sumă percepută şi încasată nelegal, la începutul creditului; art.9 lit. f  reprezentând  comisionul de urmărire riscuri în cuantum de 25,20 euro , lunar  şi în procent de 0,28% din valoarea creditului contractat, sumă percepută şi încasată nelegal, de la începutul creditului. S-a constatat caracterul abuziv a acestor clauze şi dispune înlăturarea lor din convenţie.

A fost obligată pârâta la restituirea către reclamant a sumelor  achitate de către acesta cu titlu de comisioane abuzive şi nelegal achitate, respectiv 2500 euro, precum şi dobânda legală de la data plăţii acestora şi până la restituirea efectivă.

Instanţa de apel a reţinut că, comisionul de urmărire riscuri nu are un temei legal pentru perceperea sa, instanţa constată că reglementarea acestui comision este o clauză abuzivă potrivit pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000, deci clauza respectivă este nulă absolut, astfel că soluţia primei instanţe este corectă sub acest aspect.

În ce priveşte comisionul de acordare credit şi de comisionul de administrare,  instanţa de apel a reţinut că aceste clauze nu sunt abuzive, contrar celor reţinute de instanţa de fond, întrucât nu se poate reţine dezechilibrul semnificativ și nici celelalte condiții de admisibilitate a constatării caracterului abuziv în sensul Legii 193/2000 cu consecinţa respingerii cererii faţă de aceste capete de cerere.

Dosar nr. …/187/2015

R O M Â N I A

TRIBUNALUL BIHOR

SECŢIA A II-A CIVILA 

DECIZIA CIVILĂ NR. 1308/A/2016

Şedinţa publică din data de 17 octombrie 2016

Instanţa constituită  din:

PREŞEDINTE:  …. 

GREFIER: …….a

Pe rol fiind judecarea apelului formulat de apelanta BXX............. S.A. cu  sediul  în B............. înmatriculată la Registrul Comerţului sub  nr. J.............0/1991, CUI ............. reprezentată convenţional de SCP Ţ............. cu sediul în B............. în contradictoriu cu intimatul PI............. domiciliat în B............., Jud. Bihor cu domiciliul procesual ales la  Cabinet de avocat  C............. situat în O............., str. ............., Jud. Bihor, împotriva Sentinţei civile nr. 304/10.03.2016 pronunţată de Judecătoria  B............. având ca obiect acţiune în constatare - pretenţii.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică nu se prezintă nimeni.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de şedinţă, după care:

Constată că, fondul cauzei s-a dezbătut la data de 10 octombrie 2016 mersul dezbaterilor şi concluziile părţilor au fost consemnate în încheierea de şedinţă întocmită cu respectiva ocazie, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre şi prin care s-a amânat pronunţarea pentru astăzi, instanţa având nevoie de timp pentru a delibera.

T R I B U N A L U L

D E L I B E R Â N D:

Deliberând asupra apelului de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 304/2016 pronunţată de Judecătoria B.............  a fost respinsă excepţia nulităţii capetelor de  cerere privind restituirea sumelor pentru lipsa de obiect juridic a valorii acestuia şi neindicarea ,modalităţii de calcul, respinge excepţia  prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de către pârâta BXX............. S.A. prin întâmpinare.

A fost admisă acţiunea civilă formulată  şi precizată  de către reclamantul PI.............,  împotriva pârâtei  BXX............. S.A.

S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor înscrise în Contractul de credit bancar nr.2237 pf/23.10.2006 respectiv:

-art 9 lit.b reprezentând comision de acordare credit de 1,95%

-art.9 lit.c reprezentând comisionul de administrare în valoare de 4,5 euro lunar şi în cuantum de 0,05% din creditul contractat,sumă percepută şi încasată nelegal, la începutul creditului.

-art.9 lit.f  reprezentând  comisionul de urmărire riscuri în cuantum de 25,20 euro , lunar  şi în procent de 0,28% din valoarea creditului contractat, sumă percepută şi încasată nelegal, de la începutul creditului.

S-a constatat caracterul abuziv a acestor clauze şi dispune înlăturarea lor din convenţie.

A fost obligată pârâta la restituirea către reclamant a sumelor  achitate de către acesta cu titlu de comisioane abuzive şi nelegal achitate, respectiv 2500 euro, precum şi dobânda legală de la data plăţii acestora şi până la restituirea efectivă.

A fost obligată pârâta să plătească în favoarea reclamantului suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii capetelor de  cerere privind restituirea sumelor pentru lipsa de obiect juridic a valorii acestuia şi neindicarea modalităţii de calcul, că: este indicat obiectul acţiunii si este reprezentat de constatarea ca nule absolut a anumitor clauze, aşa cum sunt înscrise la anumite articole din convenţia de credit.

De asemenea, prin precizarea de acţiune depusă la dosar, la data de 29.01.2016 reclamantul a indicat suma pe care o solicită, ca reprezentând contravaloarea clauzelor pretinse abuzive şi pe care a achitat-o, respectiv suma de 2500 euro, indicând pentru fiecare comision suma  solicitată.

Astfel, raportat la cele mai sus arătate instanţa de fond a considerat că, excepţia invocată nu este justificată, motiv pentru care o va respinge.

În ceea  ce  priveşte excepţia prescripţiei dreptului  material  la acţiune  al  reclamantei  invocată  de pârâte  prin  întâmpinare instanţa  a reţinut următoarele  :

- interesul protejat prin Legea nr.193/2000 este unul general, astfel încât acţiunea este imprescriptibilă extinctiv,

Trebuie observat faptul că, cererea de restituire a  sume de bani este accesorie cererii de constatare a nulităţii absolute a clauzelor abuzive. Mai exact, restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de comisioane reprezintă repunerea părţilor în situaţia anterioară, în urma constatării nulităţii clauzelor abuzive vizând plata comisioanelor. Cu alte cuvinte, cererea de restituire a sumelor de bani nu este o cerere independentă procesual, vizând un prejudiciu cauzat consumatorilor printr-o faptă ilicită, ci se află în totală dependenţă de modul de soluţionare a solicitărilor privind nulitatea clauzelor abuzive vizând plata comisioanelor. În lipsa nulităţii clauzelor abuzive privind plata comisioanelor, nu se poate pune problema restituirii către consumatori a  sumelor de bani încasate de bancă, cu titlu de comisioane. Este incontestabil  că, ori de câte ori se dispune nulitatea totală sau parţială a unui contract şi părţile nu au solicitat prin acţiunea respectivă şi repunerea în situaţia anterioară, de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti curge termenul general de prescripţie de 3 ani, în care părţile au posibilitatea să ceară, pe calea unei acţiuni separate (fără a se opune prescripţia extinctivă) repunerea în situaţia anterioară. Cu atât mai mult reclamantului din prezenta cauză, nu îi poate fi opusă prescripţia extinctivă a dreptului de a cere restituirea sumelor de bani încasate de către bancă, cu titlu de comisioane, întrucât a formulat cererea de restituire a respectivelor sume de bani în cadrul procesual al acţiunii prin care se solicită constatarea nulităţii  clauzelor abuzive, vizând plata comisioanelor.

Pentru aceste considerente instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta BXX.............  S.A.  prin întâmpinare.

Pe fondul pricinii, instanţa de fond a reţinut  că între reclamant si pârâta BXX............. SA, s-a încheiat Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2237pf/23.10.2006 având ca obiect împrumutarea reclamantului cu suma de 9.000 euro utilizat pentru nevoi personale, iar pentru garantarea creditului s-a constituit o poliţa de asigurare cu nr. 0394821/.2008 prin care a fost asigurat riscul de neplată a creditului contractat, iar perioada asigurată începe odată cu emiterea certificatului de asigurare şi se încheie odată cu rambursarea integrală a creditului sau anterior, dacă se rambursează anticipat creditul. Astfel, reclamantul a arătat că, având în vedere suma creditului şi raportat la faptul că, are venituri stabile obţinute dintr-un salariu, dar şi o poliţa de asigurare pe care a încheiat-o odată cu contractarea creditului dar mai ales la faptul că, a achitat anticipat suma împrumutată, apreciază că, nu a existat niciodată riscul ca în caz de nerambursare, banca să fie în vreun fel păgubită.

A constatat instanţa că, potrivit art. 11 din contractul de credit, acesta poate fi modificat sau completat doar prin acte adiţionale, astfel reclamantul arată că, acest contract este un contract standard-preformulat si nu are un caracter negociabil, nu au fost negociate clauzele lui cu împrumutatul consumator, astfel că, acesta conţine clauze abuzive care, sunt în detrimentul consumatorului.

A reţinut instanţa următoarele prevederi din Legea nr. 193/2000 :

- art. 1 al. 3 - se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii;

- art. 4 al. 1 - o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor;

- art. 4 al. 2 - o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv;

- art. 1 lit. a din Anexa cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive - sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Instanţa a reţinut că, în privinţa contractelor de consum legiuitorul naţional şi cel european a urmărit în anumite cazuri atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract în măsura în care se constată că, acesta cuprinde clauze abuzive.

O asemenea intervenţie nu este de natură să înfrângă principiul forţei obligatorii a convenţiilor, consacrat de articolul 969 aliniatul 1 din Codul Civil din anul 1864, întrucât libertatea contractuală nu este una absolută şi discreţionară. Un contract are putere de lege între părţi întrucât este prezumat a fi încheiat cu bună-credinţă şi utilitate pentru părţile contractante . Forţa juridică deplină este recunoscută numai acelor convenţii care nu intră în conflict cu principiul bunei-credinţe şi cu bunele moravuri, în caz contrar el nu poate fi opus părţilor, terţilor sau instanţei de judecată. Prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 05 aprilie 1993 , s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de a constata caracterul abuziv .

Interpretând această Directivă, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murano Quintero (2.............8), că acest act normativ conferă judecătorului naţional de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale . Întrucât, un asemenea examen presupune existenţa în prealabil a unui contract încheiat între părţi , care şi-a produs integral sau parţial efectele , este fără putinţă de tăgadă că executarea pentru un anumit interval de timp a obligaţiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conţinutului său de  către instanţa de judecată.

Pe de altă parte, instanţa a reţinut că, raţiunea avută în vedere la adoptarea acestui act normativ l-a constituit faptul că ,întregul sistem de protecţie preluat în dreptul intern are la bază ideea că, un consumator se află într-o poziţie de inferioritate în raport cu comerciantul, în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare. Această situaţie îl pune în postura de a adera la condiţiile redactate în prealabil de către comerciant, fără a avea puterea de a influenţa conţinutul lor. Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conţinut a fost redactat anterior, nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esenţial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înţelege, negocia şi accepta conţinutul său.

Instanţa de fond a reţinut că, prevederile contractuale enunţate mai sus, nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispoziţiilor legale analizate, având în vedere că, aşa cum afirmă însăşi Banca, aceste contracte sunt preformulate, standard, iar eventualele diferenţe dintre ele nu se datorează negocierii cu clienţii, ci particularităţilor fiecărui client în parte. Faţă de acest aspect, deşi susţinerea Băncii în sensul că, legea nu interzice încheierea de contracte preformulate este întemeiată, din textele sus-amintite reiese faptul că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Instanţa de fond a constatat că, aceste contracte de credit bancar intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, întrucât împrumutatul are calitatea de consumator, iar banca pe aceea de comerciant.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, ,,o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor’’.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat asupra posibilităţii instanţelor naţionale de a analiza caracterul abuziv al unor clauze contractuale care privesc noţiunile de obiect al contractului şi de preţ, la care face referire art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 prin hotărârea din 3 iunie 2010, dată în cauza C 484/08, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, în cadrul procedurii judiciare iniţiate de Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid c. Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc) şi prin ordonanţa din 16 noiembrie 2010, dată în cauza C-76/10, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, în cadrul procedurii judiciare iniţiate de Povotovost c. Iveta Korckovska, reţinând că, instanţele judecătoreşti au posibilitatea de a analiza caracterul abuziv al unei clauze, chiar şi atunci când aceasta vizează obiectul principal sau preţul unui contract.

Din jurisprudenţa CJUE, care în temeiul Constituţiei şi a Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanţele naţionale, rezultă că Directiva 93/13, în transpunerea căreia s-a adoptat în dreptul naţional Legea 193/2000, vizează protejarea drepturilor consumatorilor care sunt partea slabă în contract, având în vedere faptul că, puterea lor de negociere este limitată, ei fiind practic obligaţi fie să accepte clauzele impuse de profesionişti, fie să nu încheie contractul. 

Din interpretarea art. 4 din Legea 193/2000 rezultă că, pentru ca o clauză să poată fi considerată abuzivă este necesar ca ea să îndeplinească în mod cumulativ două criterii: să fie o clauză standard preformulată şi prin introducerea ei să se creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Instanţa de fond a reţinut că, nu se poate susţine că, simplul fapt al semnării contractului de către consumator şi informarea prealabilă a acestuia despre comisioanele percepute, echivalează cu negocierea clauzelor contractului între părţi.

Împrejurarea invocată de pârâtă şi anume că, reclamantul  a avut cunoştinţă atât de existenţa cât şi de întinderea obligaţiilor ce-i reveneau, şi sub aspectul valorii, şi sub cel al perioadei, şi a fost de acord, prin semnarea convenţiei, cu plata comisioanelor inserate în clauzele contractuale, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenţiilor, dacă nu era de acord cu acestea, nu poate determina lipsa de incidenţă a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raţionament ar echivala cu lipsirea de aplicabilitate, în mare parte, a dispoziţiilor acestui act normativ, în condiţiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conţine clauze abuzive.

Codul civil consacră principiul libertăţii contractuale, dar art. 969 C.civ. vechi, aplicabil în speţă în temeiul art. 3 raportat la art. 102 din Legea 71/2011, conferă putere de lege doar convenţiilor legal făcute, Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai situaţii în care clauze contractuale consimţite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind abuzive.

Prin urmare, clauzele atacate îndeplinesc prima dintre condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000, fiind, fără îndoială, clauze standard cuprinse într-un contract de adeziune.

Pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 în privinţa dispoziţiilor convenţiilor de credit, este însă necesar şi ca aceste clauze să fi creat, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Instanţa  de fond a constatat că, este adevărat faptul că, acordarea de credite reprezintă o operaţiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar aceste riscuri trebuie analizate raportat la situaţia fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuţi în vedere factori  precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanţiile acordate pentru aprobarea împrumutului etc.

În analiza celei de a doua condiţii prevăzute de lege, pentru a se putea a reţinut caracterul abuziv al unei clauze contractuale, respectiv condiţia ca prin stipularea clauzei să se creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, instanţa constată că, din graficul de rambursare al  creditului depus la dosar rezultă că, valoarea comisioanelor se ridică la  o sumă considerabilă, din valoarea dobânzii percepute pentru acordarea creditului.

Prevederea unui cuantum al comisioanelor de gestiune,  de analiză şi de rambursare şi a comisioanelor mascate care se regăsesc în DAE , însemnând o valoare considerabilă din cuantumul dobânzii care reprezintă practic preţul împrumutului acordat, apare ca fiind disproporţionată cu scopul urmărit, având în vedere şi faptul că , pârâta este o instituţie bancară al cărui obiect de activitate îl constituie tocmai acordarea de credite. Pe de altă parte, instanţa de fond a  constatat că, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutat a valorii, cel puţin parţiale, a acestor  comisioane  la finele perioadei de derulare a convenţiei, dacă se constată că, riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.

Având în vedere ansamblul acestor elemente, instanţa de fond a apreciat că, prin stipularea comisioanelor din convenţiile de credit, raportat la circumstanţele speţei, s-a creat, în detrimentul reclamantului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor semnatare ale convenţiei de credit.

În consecinţă, apreciind că sunt îndeplinite toate cerinţele impuse de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, văzând şi prevederile art. 6 şi 7 din Legea 193/2000, în baza acestor considerente, instanţa de fond a admis acţiunea reclamantului astfel cum a fost precizată, potrivit dispozitivului prezentei hotărâri.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată,  în conformitate cu prevederile art.453 alin.1 Cod procedură civilă, a fost obligată pârâta să achite reclamantului cheltuieli de judecată în valoare de 1000 lei, reprezentând taxa  onorariu de avocat, conform documentelor justificative depuse la dosar .

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel BXX............. S.A. solicitând schimbarea sentinţei în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, schimbarea sentinţei apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată în fond şi apel.

În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune se invocă faptul că intimatul solicită restituirea unor sume percepute succesiv, dar de la momentul încheierii contractului de credit, până la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată au trecut aproximativ 9 ani, subliniind faptul că prestaţiile au fost succesive şi nu pot fi supuse repetiţiunii. Mai mult, cererea ar putea fi formulată de moştenitorii intimatului peste 50 de ani, restituirea fiind într-un cuantum fabulos şi nu ar putea fi sancţionată în nici un fel pasivitatea intimatului.

În ce priveşte condiţiile esenţiale ale clauzelor abuzive arată în esenţă că instanţa de fond nu a analizat toate cele patru criterii/condiţii a căror îndeplinire cumulativă poate conduce la constatarea existenţei unei clauze şi a ignorat răspunsurile date de intimatul reclamant la interogatoriul administrat.

În ce priveşte clauzele contestate în acţiunea introductivă arată că acestea se circumscriu obiectului principal al contractului de credit, acestea au fost negociate sau ar fi putut fi negociate de către un consumator diligent.

Se mai arată că respectivele clauze contestate nu sunt contrare bunei credinţe şi nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Prin întâmpinarea depusă de intimatul PI............. se solicită respingerea apelului formulat cu cheltuieli de judecată.

Arată că prescripţia dreptului material la acţiune în restituirea prestaţiilor începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care actul a fost desfiinţat sau de la data declaraţiei de rezoluţiune sau reziliere. În ce priveşte clauze contestate, arată că susţinerea apelantului cu privire la negocierea contractului este gratuită, susţinând în esenţă că în speţă sunt întrunite condiţiile pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate.

Analizând sentinţa prin prisma motivelor de apel invocate în cererea de apel, în conformitate cu prevederile art. 480 coroborat cu art. 479 alin. (1) C.proc.civ., Tribunalul apreciază că apelul formulat este fondat, urmând a fi admis, cu consecinţa admiterii acestuia si schimbarea în parte a sentinţei apelate, conform dispozitivului deciziei de fata. La baza soluţiei Tribunalului stau considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Prin demersul procesual demarat, intimatul reclamant PI............. în contradictoriu cu pârâta intimată Banca Comerciala Română SA, a solicitat instanţei să se constate caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 9 lit. b reprezentând comision de acordare credit de 1,95%; art. 9 lit. c reprezentând comisionul de administrare în valoare de 4,5 euro lunar şi în cuantum de 0,05% din creditul contractat, şi art.9 lit.f  reprezentând  comisionul de urmărire riscuri în cuantum de 25,20 euro, lunar  şi în procent de 0,28% din valoarea creditului contractat.

În fapt, între reclamantul intimat PI............., în calitate de împrumutat şi pârâta apelantă BCR S.A., denumită în continuare „Banca”, s-a încheiat convenţia de credit nr. 2237pf/23.10.2006, având ca obiect acordarea de către Bancă a unui credit în cuantum de 9.000 Euro (f. 10 dosar fond) cu o durata de 120 luni. Executarea obligaţiei de rambursare a creditelor, dobânzilor şi comisioanelor aferente nu a fost garantată.

În contract s-a inserat printre altele, un comision de acordare de 1,95%, un comision de administrare de 4,50 euro lunar şi un comision de urmărire riscuri de 25,20 euro lunar.

În ce priveşte critica apelantei referitoare la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel, în acord cu instanţa de fond constată că termenul de prescripţie pentru acţiunea în restituirea sumelor percepute în baza unor clauze abuzive începe să curgă de la data constatării acelor clauze ca fiind abuzive. Ori în speţa de faţă este evident că acest termen de trei ani nu este împlinit cu consecinţa menţinerii ca temeinică a soluţiei date de instanţa de fond cu privire la excepţia prescripţiei astfel cum a fost invocată de apelanta pârâtă.

1. In conformitate cu art. 9 lit. f din contractul menţionat, banca a prevăzut plata unui comision de urmărire riscuri în sumă de 25,20 euro lunar, reprezentând 0,28 % din valoarea creditului contractat, plătibil lunar la scadenţa ratei de rambursare, pe toata durata de derulare a Convenţiei.

Conform art. 3.8. din Condiţiile generale ale Convenţiei, „ Comisionul de urmărire riscuri se calculează unui anumit procent la valoarea creditului contractat la pct. l din contract, procent care rămâne fix pe toata perioada de rambursare. Clientul achita comisionul de urmărire riscuri lunar, odată cu rata de credit si dobânda. Comisionul de urmărire riscuri lunar se percepe integral, inclusiv pentru fracţiunile din luna ".

Cu titlu preliminar trebuie precizat că în materia contractelor de consum legiuitorul naţional şi cel european a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reţine că acesta cuprinde clauze abuzive.

O asemenea intervenţie nu este de natură să înfrângă principiul forţei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 C.civ. întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta. Un contract are putere de lege între părţi întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credinţă şi utilitate pentru părţile contractante. Forţa juridică deplină este recunoscută numai acelor convenţii care nu intră în conflict cu principiul constituţional al bunei-credinţe şi cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părţilor, terţilor sau instanţei de judecată.

Mai mult, nu trebuie omis că art. 969 C.civ. nu are o existenţă de sine stătătoare în ansamblul dispoziţiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 C.civ., executarea cu bună-credinţă a obligaţiilor fiind rezultatul firesc al obligativităţii contractului. Un contract rămâne legea părţilor numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună ştiinţă îndatoririle care îi revin potrivit asumării şi executării cu bună-credinţă a prestaţiilor.

Tot cu titlu preliminar, trebuie menţionat că, prin Legea nr.157/2005 România a ratificat Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria şi României la Uniunea Europeană.

Potrivit art.148 alin.2 şi 4 din Constituţia României, prevederile Tratatelor Constitutive ale U.E şi ale celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Prin urmare, dispoziţiile Directivei 93/13/CEE au aplicabilitate directă, precum şi prioritate faţă de dispoziţiile naţionale.

 Prin Legea nr. 193/2000 a fost transpus conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 care a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv. Interpretând această Directivă Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C– 2.............8) că protecţia acestui act normativ conferă judecătorului naţional de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

Potrivit jurisprudenţei constante a CJUE, sistemul pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (pct. 37 din Ordonanţa Curţii în  cauza C-76/10).

De altfel, negocierea nu a constat în posibilitatea intimatului reclamant de a alege între ofertele mai multor instituţii bancare, însă apelanta pârâtă nu a probat negocierea efectivă a clauzelor contractuale. Astfel, potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, însă intimata nu a prezentat nici un fel de probe.

Instanţa de apel constată că acest comision de urmărire  riscuri, astfel cum este el explicat de către intimata  BCR, constituie un comision perceput pentru acoperirea riscului constând în neachitarea creditului de către consumator.

Instanţa reţine, contrar susţinerii apelantei că reclamantul intimat nu a susţinut că a adus garanţii la credit ci doar declară că a încheiat o poliţă de asigurare, aspect faţă de care apelanta pârâtă nu a adus nici o critică.

Or, potrivit pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele clauze care permit comerciantului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant.

 Apelantul nu poate fi obligat să suporte încă din timpul derulării contractului costurile unei eventuale urmăriri silite împotriva lor. Este evidentă reaua credinţă a intimatei recurente BCR în introducerea unei asemenea clauze contractuale prin care urmăreşte, în mod nejustificat, încasarea unor sume de bani, ce vor fi necesare urmăririi debitorului, în cazul în care acesta nu-şi execută obligaţiile asumate prin contractul de credit. Intimata BCR pleacă însă de la premisa executării corespunzătoare de către Bancă a contractului, pe toată perioada derulării lui, tribunalul constatând că nu se prevăd compensaţii similare pentru consumatori în cazul neexecutării corespunzătoare a obligaţiilor contractuale din partea Băncii, în convenţia de credit dedusă judecăţii.

Orice contract implică pentru un contractant şi riscul de neexecutare din partea celuilalt contractant, risc care dacă se produce, determină consecinţele rezilierii contractului cu executare succesivă. Orice cheltuielile de urmărire sau daunele interese produse în patrimoniul intimatei prin neexecutare trebuie să fie dovedite, în ceea ce priveşte cuantumul lor. Nu se poate justifica perceperea unor sume de bani lunar pentru plata unor cheltuieli ce nu au fost făcute.

Comisionul de urmărire riscuri nu constituie nici o clauză penală, potrivit art. 1066 C.civ., prin care părţile să determine anticipat echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării contractului de credit, atât timp cât încasarea sumelor respective se face în cursul executării contractului, şi nu în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de către debitor.

Instanţa de apel reţine că, prin includerea clauzei privind comisionul de urmărire riscuri este evident dezechilibrul produs, consumatorul plătind o sumă de bani ce nu reprezintă contraprestaţia sa faţă de prestaţia Băncii de a-i pune la dispoziţie suma împrumutată, ci reprezintă plata prejudiciului viitor pe care recurenta l-ar suferi în cazul neexecutării contractului de către consumator.

În plus, comisionul de urmărire riscuri nu poate fi interpretat ca o garanţie a contractului de credit, deoarece  chiar în cazul executării exemplare a contractului, acesta nu se restituie. Or, o garanţie se constituie într-un mijloc juridic care garantează încasarea creanţei de către creditor, în cazul în care debitorul nu-şi execută obligaţia. O garanţie înseamnă o indisponibilizare la dispoziţia creditorului, a unui bun, mobil sau imobil, fungibil sau nu. Or, în cauză, sumele sunt percepute de creditor, sunt încasate ca şi contravaloare a creditului acordat, şi nu sunt doar indisponibilizate, pentru a putea fi considerate garanţii.

În ceea ce priveşte motivul invocat de intimată prin care se invocă negocierea Convenţiei de credit şi implicit, inaplicabilitatea Legii  nr. 193/2000, tribunalul reţine că potrivit jurisprudenţei constante a CJUE, sistemul pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (pct. 37 din Ordonanţa Curţii în  cauza C-76/10).

De altfel, negocierea indicată de intimata BCR a constat în posibilitatea reclamantului de a alege între ofertele mai multor instituţii bancare şi implicit ale sale, însă intimata nu a probat negocierea efectivă a clauzelor contractuale. Astfel, potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, însă intimatele nu au prezentat nici un fel de probe.

În concluzie, reţinând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, comisionul de urmărire riscuri nu are un temei legal pentru perceperea sa, instanţa constată că reglementarea acestui comision este o clauză abuzivă potrivit pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000, deci clauza respectivă este nulă absolut, astfel că soluţia primei instanţe este corectă sub acest aspect.

2. Analiza clauzelor prev. de art. 9 lit. b reprezentând comision de acordare credit de 1,95%.

În primul rând instanţa reţine că acest comision a fost plătit o singură dată la momentul tragerii creditului. Nu se poate susţine că pârâta apelantă nu a efectuat nici un demers sau operaţiune la acordarea creditului, astfel că o contraprestaţie din partea băncii există. Nici una din apărările reclamantului intimat nu poate fi reţinută de instanţă, astfel că instanţa nu poate reţine un dezechilibru semnificativ, atâta vreme cât prin semnarea contractului de credit, reclamantul a intrat în posesia unei sume de 9.000 EURO. Ori, comisionul este clar specificat în contract, iar dacă reclamantul intimat nu ar fi fost de acord cu acesta puteau să nu semneze contractul de credit.

În concluzie în ce priveşte reglementarea acestui comision, contrar celor reţinute de instanţa de fond, nu se poate reţine dezechilibrul semnificativ și nici celelalte condiții de admisibilitate a constatării caracterului abuyiv în sensul Legii 193/2000 cu consecinţa respingerii cererii faţă de acest capăt de cerere.

3. Analiza clauzelor prev. de art. 9 lit. c reprezentând comisionul de administrare în valoare de 4,5 euro lunar şi în cuantum de 0,05% din creditul contractat.

Nici clauza prin care s-a introdus comisionul de administrare, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, pe toată perioade de desfăşurare a convenţiei de credit, nu este o clauză abuzivă având în vedere că se poate reține o contraprestație a apelantei pârâte, chiar legislația recentă consacrând temeinicia unui astfel de comision.

Astfel, pentru lipsa dezechilibrului semnificativ, instanţa urmează a respinge şi constatarea caracterului abuziv al acestei clauze.

În consecinţă instanţa urmează a schimba în parte sentinţa apelată în sensul că va respinge capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a clauzelor înscrise în Contractul de credit bancar nr.2237 pf/23.10.2006 respectiv, art 9 lit.b reprezentând comision de acordare credit de 1,95%; art.9 lit.c reprezentând comisionul de administrare în valoare de 4,5 euro lunar şi în cuantum de 0,05% din creditul contractat, sumă percepută şi încasată nelegal, la începutul creditului şi de constatare a caracterului abuziv al acestor clauze, cu consecinţa evident a respingerii cererilor de restituire a sumelor încasate cu titlu de comision de acordare credit şi de administrare şi va menţine celelalte dispoziţii din sentinţa apelată respectiv constarea nulităţii absolute a clauzei de la art. 9 lit. f din contractul de credit încheiat între părţi, reprezentând  comisionul de urmărire riscuri şi restituirea acestor sume achitate cu acest titlu precum şi dobânda legală aferentă sumelor achitate de la data plăţii lor până la restituirea efectivă.

Având în vedere că urmează a admite apelul, constatând culpa procesuală a intimatului, instanţa de apel va obliga pe acesta la plata către apelantă a sumei de 1600 lei, din care 100 lei taxă judiciară de timbru şi 1500 lei onorariu avocat parţial, redus raportat la complexitatea şi împrejurările speţei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite ca fondat apelul civil formulat de apelanta BXX............. S.A. cu  sediul  în B............. înmatriculată la Registrul Comerţului sub  nr. J.............0/1991, CUI ............. reprezentată convenţional de SCP Ţ............. cu sediul în B............. în contradictoriu cu intimatul PI............., posesor al CI, ….. domiciliat în loc. B............., str……., jud.Bihor, cu domiciliul procesual ales la  Cabinet de avocat  C............. situat în O............., str. ............., Jud. Bihor împotriva Sentinţei civile nr.  304/10.03.2016 pronunţată de Judecătoria B............. pe care o schimbă în parte în sensul că respinge capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a clauzelor înscrise în Contractul de credit bancar nr.2237 pf/23.10.2006 respectiv, art 9 lit.b reprezentând comision de acordare credit de 1,95%; art.9 lit.c reprezentând comisionul de administrare în valoare de 4,5 euro lunar şi în cuantum de 0,05% din creditul contractat,sumă percepută şi încasată nelegal, la începutul creditului şi de constatare a caracterului abuziv al acestor clauze.

Menţine celelalte dispoziţii din sentinţa apelată.

Obligă intimatul la plata către apelant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1600 lei reprezentând cheltuieli de judecată parţiale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică din 17.10.2016.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR GREFIER

Domenii speta

Spete similare