Pretenţii – restituirea sumei reprezentând taxă pentru serviciul public de televiziune ce ar fi fost achitată nejustificat de către reclamantă – introducerea în proces a Curţii de Conturi

I N S T A N Ţ A,

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 17.08.2016 sub nr. 33996/299/2016, reclamanta UAT C.O. a chemat în judecată pe pârâta S.R.T., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1800 lei, reprezentând taxa pentru serviciul public de televiziune achitată nejustificat de către reclamantă, precum şi la plata accesoriilor legale aferente sumei de 1800 lei, respectiv a dobânzilor şi penalităților legale prevăzute de O.G nr. 92/2003 şi calculate de la data plaţii de către reclamantă a sumelor ce formează debitul principal până la achitarea acestora de către pârâtă. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că S.C. E.E.R. S.A. furnizează C.O., conform contractelor încheiate între părţi, energie electrică atât pentru sediul instituției, cât şi pentru punctele de consum reprezentând iluminat public stradal din satele aparținând unităţii administrativ-teritoriale. A precizat că, în perioada 2013-2015, S.C. E.E.R. S.A. a emis facturi fiscale în sarcina reclamantei, reprezentând consumul de energie electrică, în cuprinsul cărora se regăseşte şi taxa pentru serviciul public de televiziune, a cărei valoare totală pentru această perioadă este de 1800 lei, conform tabelului centralizator anexat. Astfel cum rezultă din facturile emise, în perioada 2013-2015, taxa TV a fost înscrisă pe facturile de energie electrică corespunzătoare mai multor puncte de consum; taxa Tv prevăzută în toate aceste facturi enumerate în tabelul centralizator a fost achitată de către reclamantă furnizorului de energie electrică, S.C. E.E.R. S.A. fiind mandatarul prin intermediul căruia au fost încasate sumele de către pârâtă.

Reclamanta a considerat că sumele reprezentând taxa pentru serviciul public de televiziune ce au fost achitate, nu sunt în mod legal datorate, întrucât art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 stabilește că persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii. Aşadar, sensul corect al interpretării acestui articol este acela că obligaţia de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune si televiziune revine în sarcina persoanelor juridice doar dacă beneficiază de aceste servicii, în acest sens statuând şi Înalta Curte de Casaţie si Justiție prin Decizia nr.2102/2009, cât şi prin Decizia nr. 159 din 30 martie 2004 si Decizia nr. 448/2013. Aceasta a subliniat că instituția reclamantă nu deţine receptoare tv, pentru a beneficia de aceste servicii. Mai mult, punctele de consum reprezentând iluminat public stradal nu reprezintă entităţi în folosul cărora se realizează acţiunea de informare de către serviciul public de televiziune, prin intermediul acestora pârâta nebeneficiind în mod direct şi imediat de prestația acestui serviciu public.

De asemenea, reclamanta a indicat că nelegalitatea plaţilor reprezentând taxa de televiziune a fost afirmată şi de auditorii publici externi din cadrul Camerei de Conturi a Judeţului Bacău, în urma controlului efectuat la reclamantă, în perioada 03.09.2015-13.10.2015. În urma acestui control, auditorii au încheiat procesul-verbal de constatare nr.10995 din data de 13.10.2015, în care s-a consemnat la punctul 9 că în perioada 2012-2015, Unitatea administrativ-teritorială Comuna Oituz a achitat nejustificat taxa pentru serviciul public de televiziune şi radiodifuziune către E.E.R. S.A., opinia acestora fiind ca taxa tv pentru persoane juridice stabilită conform alin. 1 si 2 ale art. 3 H.G. nr. 978/2003 a fost anulată pe baza Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie si Justiție nr. 2102/2009. Ulterior, Camera de Conturi a Judeţului Bacău a emis Decizia nr. 67 din 12.11.2015, prin care la punctul A9, a reiterat aceleaşi considerente expuse şi în procesul-verbal de constatare cu privire la plata taxei radio şi tv, dispunând în sarcina instituției recuperarea prejudiciului rezultat din plata nelegală a acestor taxe, precum şi a beneficiilor nerealizate.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, art. 1341 Cod civil.

La data de 14.09.2016, pârâta S.R.T. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, pe baza tuturor probelor ce se vor administra în prezenta cauză, respingerea acţiunii, ca fiind neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării, pârâta a arătat că obligaţia persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de televiziune este o obligaţie legală, aceasta fiind prevăzută de art. 40 alin. (3) din Legea 41/1994 privind organizarea si funcţionarea S.R.F. şi S.R.T.. În Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curţii Constituţionale, s-a reţinut că prevederile acestui articol nu sunt contrare legii fundamentale, noţiunea de „beneficiar” fiind definită ca fiind: persoană, colectivitate sau instituţie care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acţiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituţie etc. pentru care se face o lucrare; persoană, întreprindere, instituţie pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii. În conformitate cu art. 40 alin. 2 din Legea nr. 41/1994, „persoanele fizice cu domiciliul în România au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, cu excepţia celor care declară pe propria răspundere că nu deţin receptoare de radio, respectiv de televiziune, şi a celor care, potrivit legii, beneficiază de scutire de la plata acestor taxe”. În cadrul aceleiaşi Legi 41/1994, la articolul 40 alin. 3 nu este specificata declaraţia pe proprie răspundere a persoanelor juridice ca excepţie de la plata taxei de radiodifuziune ori televiziune. Conform articolului 40 alin. 6 din Lg. 41/1994, „sunt scutite de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune si pentru serviciul public de televiziune familiile şi persoanele singure care beneficiază de ajutor social lunar, potrivit prevederilor Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările şi completările ulterioare, asociaţiile şi fundaţiile nonprofit, misiunile diplomatice străine şi membrii acestora, persoanele fizice abonate la reţele de radioamplificare, azilurile de bătrâni, unităţile din cadrul instituţiilor care au competenţe în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, unităţile de învăţământ de stat preşcolar, preuniversitar şi universitar, căminele de copii şi creşele de stat, pensionarii proveniţi din sistemul pensiilor pentru agricultori, ale căror drepturi au fost stabilite în baza legislaţiei anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, pensionarii S.R.F. şi ai S.R.T., unităţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute din România, precum şi alte categorii prevăzute de legi speciale”, iar reclamanta nu se încadrează la nici una din categoriile prevăzute de lege. La art. 40 alin. 7 din Lg. 41/1994 se specifică: „alte scutiri de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune si pentru serviciul public de televiziune decât cele prevăzute prin prezenta lege pot fi stabilite prin hotărâre a Guvernului”.

Astfel, pârâta a susţinut că reclamanta nu poate fi exceptată de la plata taxei de televiziune, întrucât aceasta nu are niciun temei legal. Referitor la susţinerea reclamantei precum că taxa pentru serviciul public de televiziune ar fi fost anulată prin Deciziile Curţii de Apel Cluj şi a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a decis anularea art. 3 a HG nr. 978/2003, este nefondata, actele invocate nu dispun anularea taxei pentru serviciul public de televiziune statuată prin Lege, ci anulează un articol al HG nr. 978/2003 din cauza unui viciu de formulare a textului. Modificarea unei HG nu poate modifica o Lege. De altfel, cotele lunare ale taxei TV sunt stabilite prin Anexa la HG nr, 978/2003, Anexă aflată în deplină vigoare. A mai precizat că noţiunea de beneficiar al serviciului de televiziune publică nu se referă doar la persoanele care au in proprietate un televizor; recepţia emisiunilor Tv oferite de Societatea Romana de Televiziune poate fi realizata si prin alte mijloace de recepţie in afara aparatului clasic TV, existând o multitudine de receptori mobili si ficşi, cum ar fi calculatoarele, tabletele, laptop-urile si orice fel smart phone.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 205 Cod procedură civilă, dispoziţiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994.

La data de 14.09.2016, pârâta S.R.T. a formulat cerere de introducere în cauză a Camerei de Conturi a Judeţului Bacău, pentru ca hotărârea ce va fi pronunţată să-i fie opozabilă acesteia în sensul : - anularii în parte a Deciziei nr. 67/12.11.2015 emisă de către Camera de Conturi a Judeţului Bacău, în sensul anularii punctului nr. 9; - anularii în parte a Raportului de control nr. A29/1425/1 din 14.10.2015, emis de către Camera de Conturi a Judeţului Bacău, cu privire la plăţile efectuate către E.E.R. S.A. Târgu Mureş, reprezentând taxa pentru serviciul public de televiziune, anularea adresei 1565/2015 emise de către Camera de Conturi a Judeţului Bacău.

În motivarea acestei cereri, pârâta a susţinut că auditorii ce au încheiat acel proces verbal de constatare/ raport de control şi, implicit, Decizia nr. 67/12.11.2015, se află într-o mare eroare, interpretând eronat şi cu superficialitate modificările H.G. 978/2003, şi neţinând cont de prevederile Legii organice nr. 41/1994, privind organizarea şi funcţionarea S.R.F. şi S.R.T. modificata si republicata, fapt ce a produs si va produce practic efecte în lanț, pe viitor, diminuând astfel, în mod considerabil şi neîntemeiat patrimoniul SRTV. Este inadmisibil ca reprezentanţii Camerei de Conturi a Judeţului Bacău să constate că plata reprezentând taxa tv nu s-ar justifica motivat de faptul ca aceasta ar fi stabilita conform art. 3 din H.G. nr. 978/2003. Practic, plecând de la acest raționament greşit s-a greşit în lanț, generând acte anulabile. Obligaţia persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de televiziune este o obligaţie legală, fiind prevăzută de art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea S.R.F. şi S.R.T., republicată. În Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curţii Constituţionale s-a reţinut că prevederile acestui articol nu sunt contrare legii fundamentale. în aceasta Decizie, noţiunea de „beneficiar” a fost definită ca fiind: persoană, colectivitate sau instituţie care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acţiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituţie etc. pentru care se face o lucrare; persoană, întreprindere, instituţie pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii. Astfel, Unitatea administrativ-teritoriala C.O. nu poate fi exceptata de la plata taxei de televiziune, întrucât aceasta nu are nici un temei legal, deci rezulta fără echivoc faptul că raţionamentul aplicat de către reprezentanţii Camerei de Conturi Bacău este unul neîntemeiat.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 68-70 din Codul de procedură civilă, Legea nr. 41/1994.

Prin cererea precizatoare a cererii de intervenţie, formulată la data de 21.10.2016, pârâta a arătat că solicită introducerea în cauză a Camerei de Conturi a Judeţului Bacău în calitate de intervenient forţat, raportat la art. 68 din Codul de procedură civilă.

La data de 01.11.2016, reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de către pârâtă şi admiterea cererii de chemare în judecată pentru argumentele arătate în cuprinsul acesteia.

În drept, răspunsul la întâmpinare s-a întemeiat pe prevederile art. 201 alin. 2 Cod procedură civilă.

La data de 03.11.2016, intervenienta Curtea de Conturi a formulat întâmpinare la cererea de introducere a sa în cauză, formulată de pârâta S.R.T., prin care a solicitat respingerea acestei cereri, ca inadmisibile.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205-208, art. 68 alin. 1 Cod procedură civilă, art. 33 alin. 3 din Legea nr. 94/1992.

La termenul de judecată din data de 12.01.2017, instanţa a respins, ca inadmisibilă în principiu, cererea de chemare în judecată a altei persoane, în temeiul art. 68 Cod procedură civilă, formulată de pârâta S.R.T. împotriva Camerei de Conturi a Judeţului Bacău.

Sub aspectul probatoriului, instanţa a încuviinţat pentru reclamantă şi pentru pârâtă proba cu înscrisurile depuse la dosar.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt:

În perioada 2013-2015, taxa pentru serviciul public de televiziune în cuantum total de 1800 lei a fost înscrisă pe facturile de energie electrică emise de către S.C. E.E.R. S.A. pe numele beneficiarului Unitatea administrativ-teritorială C.O., taxa Tv fiind astfel achitată de către reclamantă furnizorului de energie electrică, prin intermediul căruia au fost încasate sumele cu acest titlu de către pârâta S.R.T.

Prin Decizia nr. 67/12.11.2015 emisă de Curtea de Conturi a Judeţului Bacău (filele 82-85, vol. I), la punctul 9, s-a reţinut că în perioada 2012-2015, UAT C.O. a achitat nejustificat taxa pentru serviciul public de televiziune şi radiodifuziune către E.E.R. S.A., întrucât taxa pentru serviciul public de televiziune pentru persoane juridice, stabilită conform alin. 1 si 2 ale art. 3 H.G. nr. 978/2003, a fost anulată pe baza Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie si Justiție nr. 2102/2009. 

În drept, în ceea ce priveşte procedura aplicabilă prezentei cereri, instanţa reţine aplicabilitatea Codului de procedură civilă 2010 – Legea nr. 134/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 545 din 03.08.2012, republicată în temeiul art. 80 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010, publicată în Monitorul Oficial din 30.05.2012 – intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013.

Cauza de faţă a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 17.08.2016, prin urmare procedura se va desfăşura conform Codului de procedură civilă intrat în vigoare la 15 februarie 2013. 

În conformitate cu dispoziţiile art. 40 din Legea 41/1994, „(2) Persoanele fizice cu domiciliul în România au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, cu excepţia celor care declară pe propria răspundere că nu deţin receptoare de radio, respectiv de televiziune, şi a celor care, potrivit legii, beneficiază de scutire de la plata acestor taxe.  (3) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii. 

De asemenea, conform art. 40 alin. 6 din acelaşi act normativ, „sunt scutite de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune si pentru serviciul public de televiziune familiile şi persoanele singure care beneficiază de ajutor social lunar, potrivit prevederilor Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările şi completările ulterioare, asociaţiile şi fundaţiile nonprofit, misiunile diplomatice străine şi membrii acestora, persoanele fizice abonate la reţele de radioamplificare, azilurile de bătrâni, unităţile din cadrul instituţiilor care au competenţe în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, unităţile de învăţământ de stat preşcolar, preuniversitar şi universitar, căminele de copii şi creşele de stat, pensionarii proveniţi din sistemul pensiilor pentru agricultori, ale căror drepturi au fost stabilite în baza legislaţiei anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, pensionarii S.R.F. şi ai S.R.T., unităţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute din România, precum şi alte categorii prevăzute de legi speciale”, iar potrivit art. 40 alin. 7, „alte scutiri de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune si pentru serviciul public de televiziune decât cele prevăzute prin prezenta lege pot fi stabilite prin hotărâre a Guvernului”.

Astfel, instanţa reţine că obligaţia persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de televiziune este o obligaţie legală, fiind prevăzută de art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 privind organizarea si funcţionarea S.R.F. şi S.R.T..

De asemenea, instanţa constată că, prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curţii Constituţionale, s-a reţinut că prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 care dispun cu privire la obligaţia persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plăti, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune nu sunt contrare Legii Fundamentale.

Astfel, obligaţia prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective, adică a acelor entităţi în folosul cărora se realizează activitatea de informare de către cele două servicii publice.

Legiuitorul a prezumat calitatea de beneficiar al serviciului de radio şi de televiziune a tuturor persoanelor fizice şi juridice cu sediul în România, proba contrară putându-se efectua în cazul persoanelor fizice prin simpla susținere (declarație pe propria răspundere), iar în cazul persoanelor juridice proba contrară  putând fi efectuată prin alte mijloace (având în vedere că dețin un patrimoniu propriu afectat realizării unui scop/activităţi), spre exemplu dovada suspendării  activității.

Or, în speţă, societatea reclamantă nu a dovedit că are suspendată activitatea sau că se află într-o altă situaţie care să atragă excepţia de la obligativitatea suportării taxei pentru serviciul public de televiziune. Simpla susținere a reclamantei în sensul că nu deține receptoare nu este suficientă în cazul persoanelor juridice, declarația pe propria răspundere fiind prevăzută expres numai pentru persoanele fizice.

În acest sens, instanţa reţine ca fiind întemeiate susţinerile pârâtei în sensul că Legea nr. 41/1994 fiind o lege organică, S.R.T. nici nu are competenţa de a acorda sau stabili alte modalităţi şi de a acorda alte scutiri sau reduceri de la plata taxei pentru serviciul public de televiziune, în afara celor expres prevăzute de legislaţia în vigoare; avizarea solicitărilor de încadrare în categoria de plătitor, modificarea acesteia sau exceptarea de la plata taxei tv, nu se poate face decât în baza unor documente care să facă pe deplin şi fără putinţă de tăgadă, dovada faptului că solicitarea este îndreptăţită.

În ceea ce priveşte motivul invocat de reclamantă, referitor la stabilirea faptului că nu datorează taxa pentru serviciul public de televiziune chiar prin Decizia nr. 67/12.11.2015 emisă de Curtea de Conturi a Judeţului Bacău, instanţa reţine că prin Sentinţa civilă nr. 581/19.09.2016 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 401/110/2016, instanţa a anulat pct. II A.9 al Deciziei nr. 67/12.11.2015 emise de Curtea de Conturi a Judeţului Bacău, aşa cum reiese din extrasul de pe portalul instanţelor de judecată, imprimat şi ataşat la dosar de către instanţă (fila 101, vol. II).

Totodată, referitor la apărarea reclamantei în sensul că obligaţia de achitare a taxei pentru serviciul public de televiziune ar rezulta din prevederile art. 3 alin. 1 şi 2 din H.G. nr. 978/2003, care au fost anulate, instanţa reţine că aceasta este neîntemeiată. Aşa cum s-a arătat mai sus, obligaţia de achitare a taxei pentru serviciul public de televiziune este o obligaţie legală, stabilită prin lege organică, iar scutirile de la plata acestei taxe sunt prevăzute, în exclusivitate, tot prin legea organică de organizare a serviciului public de televiziune.

Or, anularea alineatelor 1 şi 2 ale art. 3 din H.G. nr. 978/2003, aşa cum reiese din Deciziile nr. 2102/09.04.2009 şi nr. 185/27.04.2010 ale Curţii de Apel Cluj se referă strict la alineatele respective şi nu afectează în vreun fel prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, republicată.

Având în vedere considerentele menţionate, instanţa reţine că reclamanta nu a făcut dovada contrară prezumției privind calitatea de beneficiar al serviciilor de radio şi de televiziune, astfel încât va respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În virtutea principiului disponibilităţii, instanţa va lua act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂŞTE:

Respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta UAT C.O., în contradictoriu cu pârâta S.R.T.

Ia act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea de apel urmând a se depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată în şedinţa publică, azi, 26.01.2017.

PREŞEDINTE, GREFIER,

Domenii speta

Spete similare