Stabilire program vizită minor

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. XXX din data de XXX, reclamantul R.O.Ş.C. a chemat în judecată pe pârâta R.Ş.R.O. solicitând ca, prin hotărâre judecătorească, să fie modificat programul de vizită stabilit de Tribunalul Verona-Italia.

În motivare a arătat că au divorţat în Italia, sentinţa pronunţată de Tribunalul Verona fiind recunoscută de Tribunalul Bacău; că în dosarul de divorţ au stabilit şi un program de vizită a minorei M., precum şi anumite aspecte legate de partajul bunurilor comune; că în prezent el are reşedinţa în Italia , iar pârâta şi-a găsit un loc de muncă în Regatul Unit al Marii Britanii; că au înţeles necesitatea de a fi o echipă în ceea ce priveşte creşterea şi educarea minorei M., aspect care impune prezenţa lor în viaţa copilului; că în acest sens pârâta s-a deplasat în Italia şi a dat două declaraţii, precizând programul de vizită actualizat, pe care el urmează să-l respecte, şi că urmează a se lua act de înţelegerea lor.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.401 Cod civil.

În dovedire, reclamantul a depus înscrisuri, în copie, respectiv, declaraţia autentificată sub nr. XXX la XXX, declaraţiile autentificate sub nr.XXX şi respectiv nr., XXX din data de XXX de Consulatul General al României la Milano, sentinţa nr.XXX a Tribunalului Verona (inclusiv traducere), o filă dintr-un paşaport şi sentinţă civilă nr.XXX a Tribunalului Bacău.

Acţiunea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru -20 lei.

Pârâta nu a formulat întâmpinare în termenul prevăzut de art.201 alin.1 Cod pr.civilă.

La termenul din data de XXX, a fost invocată din oficiu excepţia necompetenţei generale a instanţelor române în soluţionarea cauzei, pentru motivele care urmează:

Părţile s-au căsătorit la data de XXX în Bacău, iar ulterior s-au stabilit în Italia, din convieţuirea lor rezultând minora M-L ( născută la data de XXX în XXX); prin sentinţa civilă nr. XXX pronunţată de Tribunalul din Verona la data de XXX a fost desfăcută căsătoria încheiată de părţi, a fost încredinţată mamei,  spre creştere şi educare, minora M.L., a fost obligat tatăl la plata pensiei de întreţinere şi s-a stabilit în favoarea acestuia un program de vizită a copilului.

Reşedinţa părţilor şi a minorei a fost în Italia până în anul XXX, când pârâta s-a mutat, împreună cu fiica, în Regatul Unit al Marii Britanii; reclamantul a rămas pe teritoriul statului italian.

Având în vedere această situaţie de fapt, instanţa  constată că prezentul litigiu prezintă elemente de  extraneitate, iar  instanţa competentă să soluţioneze cauza se stabileşte prin raportare la Regulamentul nr.2201/2003 al Consiliului Europei.

Potrivit art.1 alineatul 1 lit.b din  regulament, dispoziţiile acestuia se aplică materiilor civile privind „atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parţială a răspunderii părinteşti” iar materiile prevăzute la acest alineat cuprind în special „încredinţarea şi dreptul de vizită” (alineatul 2 lit.a).

Art.8 alin.1 din Regulamentul nr.2201/2003 stabileşte că „instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizată”; acest alineat se aplică sub rezerva dispoziţiilor art.9,10 şi 12 (alineatul al II-lea).

În cauză, rezultă din probatoriul administrat că la  momentul promovării prezentei acţiuni, minora M.L. avea reşedinţa în XXXX(declaraţia autentificată sub nr. XXX de Consulatul General al României la Milano, filele 9-10 ); în anii anteriori copilul a locuit  în Italia împreună cu părinţii.

Raportat la situaţia de fapt reţinută şi la dispoziţiile legale sus citate,  excepţia necompetenţei generale a instanţelor române este întemeiată, urmând a fi admisă.

Dispoziţiile art.12 din Regulamentul n. 2201/2003 nu sunt incidente în cauză.

Astfel, alineatul 1 al acestui articol este aplicabil în cazul în care chestiunea referitoare la răspunderea părintească are legătură cu o „cerere de divorţ, de separare în drept sau de anulare a căsătoriei” aflată pe rolul unei instanţe, instanţă care devine competentă să soluţioneze şi cererile accesorii dacă sunt întrunite cumulativ cele două condiţii enumerate de actul normativ, situaţie de fapt care nu se regăseşte în cauză.

Nici prevederile alineatului al treilea  al acestui articol  nu sunt incidente, de vreme ce nu se poate reţine că minora M.L. are o legătură strânsă cu România, în condiţiile în care s-a născut şi a crescut în Italia, apoi şi-a mutat reşedinţa în Regatul Unit al Marii Britanii, părinţii nu au reşedinţa obişnuită  pe teritoriul statului român, iar competenţa instanţelor române nu a fost acceptată „în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părţile la procedură, la data sesizării instanţei”.

De altfel , acordul expres al părţilor nu ar fi fost suficient (chiar dacă ar fi existat) pentru a  atrage competenţa instanţelor române, de vreme ce nu sunt îndeplinite şi celelalte condiţii, iar competenţa nu este în interesul superior al copilului; sub acest  ultim aspect urmează a fi avute în vedere şi dispoziţiile pct.12 din preambulul Regulamentului nr.2201/2003 potrivit căruia „temeiurile de competenţă stabilite………în materia răspunderii părinteşti sunt concepute în interesul superior al copilului şi, în special, de criteriul  proximităţii. Prin urmare , ar trebui să fie competente în  primul rând instanţele statului membru în care copilul îşi are reşedinţa obişnuită…”.

În cauză erau aplicabile dispoziţiile art.9 din regulament, în sensul că instanţele italiene, care au desfăcut căsătoria părţilor şi au stabilit programul de vizită în favoarea pârâtului şi-au păstrat competenţa de a-l modifica cu respectarea condiţiilor enunţate de acest articol.

Art.1081 alin.2 pct.1 Cod pr.civilă face referire la ocrotirea minorului sau a persoanei pusă sub interdicţie judecătorească (şi nu la cereri având ca obiect stabilire / modificare program de vizită) şi se aplică sub rezerva respectării dispoziţiilor art.1065 Cod pr.civilă.

Astfel cum am reţinut deja, reşedinţa minorei M.L. a fost în Italia, fetiţa a fost încredinţată mamei spre creştere şi educare, locuind alături de ea pe teritoriul statului italian, iar ulterior s-au mutat în Regatul Unit al Marii Britanii ( în anul XXX); în chiar declaraţia de la  fila 9 dosar pârâta afirmă că minora poate fi găsită oricând la reşedinţa din XXX (XXX), iar în declaraţia de la fila 6 reclamantul îşi exprimă acordul ca fiica sa să călătorească în Anglia, în perioada  XXX, însoţită de mama sa, timp în care va locui în  XXX.

Chiar dacă minora a venit în România în vacanţele şcolare sau cu alte ocazii, pentru diferite perioade de timp, nu înseamnă că a avut reşedinţa pe teritoriul României.

Conform jurisprudenţei CJUE (C-523/07), „reşedinţa obişnuită” este locul care exprimă o anumită integrare a copilului într-un mediu familial şi social; sunt  avute în vedere, sub acest aspect, durata, regularitatea şi condiţiile  sejurului, locul şi condiţiile de şcolarizare, raporturile de familie şi sociale întreţinute de copil.

Raportat  la aceste criterii, instanţa apreciază că minora M.L. nu a avut niciodată reşedinţa obişnuită în România, ci în Italia sau Anglia , astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Văzând şi dispoziţiile art.17 din Regulamentul nr. 2201/2003;

Domenii speta

Spete similare