Litigiu între profesionist şi consumator, clauza atributivă de competentă, natura de clauză abuzivă. Instanţa a apreciat ca vădit abuzivă modalitatea de inserare a clauzei atributive de competenţă, preformulată de către profesionist şi inclusă într-un act

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 18.11.2016 sub numărul A/299/2016, reclamanta II L.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii I.S., G.L. şi G.G obligarea acestora la plata către reclamantă a sumei de 2748 lei, dobândă de 0,19% pe zi de întârziere şi plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că între părţi s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate iar în baza art.126 alin.2 a convenit cu pârâţii ca un eventual litigiu să fie soluţionat de această instanţă.

A mai arătat reclamanta că pârâţii nu au achitat contravaloarea produselor vândute şi astfel datorează şi prejudiciul stabilit în mod convenţional de către părţi, respectiv penalităţi de întârziere în cuantum de 0,19% pe zi de întârziere.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1025-1032 C.proc.civ.

În dovedirea acţiunii, reclamanta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Cererea a fost legal timbrată cu 200 lei taxă judiciară de timbru conform art. 6 alin1 din OUG 80/2013.

Pârâţii legal citaţi nu au depus întâmpinare.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

În fapt

Părţile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr.B/26.11.2013 (filele 5-6) prin care au fost vândute produsele menţionate în factura seria C nr.3191 (fila 7).

Potrivit art.III din contract în cazul neplăţii benevole sau a plăţii cu întârziere cumpărătorii vor plăti daune moratorii de 0,29% pe zi de întârziere iar conform art.V prevedea că eventualele litigii vor fi soluţionate de Judecătoria Zimnicea.

Conform contractului toţi pârâţii au domiciliul în municipiul Giurgiu.

Prin actul adiţional din data de 02.09.2016 părţile au convenit reducerea penalităţilor de la 0,29% la 0,19% şi au convenit ca orice litigiu să fie soluţionat de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

În drept

În temeiul art. 248 alin. 1 C.proc.civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei, astfel că instanţa va analiza excepţia necompetenţei teritoriale.

Conform art.131 alin.1 C.proc.civ. La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.

Potrivit art.130 alin.2 C.proc.civ. Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Conform art.129 alin.2 pct. 3 C.proc.civ. Necompetenţa este de ordine public în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

Potrivit art.121 C.proc.civ. Cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului. Dispoziţiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile.

Potrivit art.126 alin.2 C.proc.civ. În litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă.

Potrivit art.2 alin.1 din Legea 193/2000 Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale iar conform art.2 pct. din OG 21/1992 consumator este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale;

Conform art.2 alin.2 din Legea 193/2000 Prin profesionist se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia.

Din raportul juridic dedus judecăţii instanţa reţine atât calitatea de profesionist a reclamantei întrucât obligaţiile contractuale s-au născut ca urmare a scopului profesional pentru care aceasta a fost înfiinţată cât şi calitatea de consumator a pârâţilor, cu privire la care nu au fost administrate probe din care să rezulte că prin contract au urmărit un scop profesional.

Instanţa constată că contractul depus la dosarul cauzei are forma unui înscris tipizat, preformulat în totalitate de către profesionist şi în care a fost inserată şi o clauză atributivă de competenţă.

Actul adiţional întocmit de părţi de părţi are tot caracterul unui înscris preformulat de profesionist în care sunt inserate două clauze, una de beneficiu pentru pârâţi în sensul reducerii penalităţilor de întârziere şi o clauză atributivă de competenţă pentru o altă instanţă decât cea de la domiciliul pârâţilor.

În raport de cele enumerate instanţa va analiza caracterul clauzei atributive de competenţă. Sub un prim aspect, instanţa apreciază ca vădit abuzivă modalitatea de inserare a clauzei atributive de competenţă, preformulată de către profesionist şi inclusă într-un act care conţine o dispoziţie de favoare pentru pârâţi. Este mai mult decât evident că niciun pârât nu ar refuza semnarea unui înscris din care să rezulte diminuarea obligaţiilor sale faţă de un profesionist, din caracterul de înscris preformulat de către profesionist rezultă concluzia firească că niciunul dintre pârâţi nu ar fi putut manifesta cu succes vreo opoziţie în raport de clauza atributivă de competenţă.

Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în ceea ce priveşte interpreatarea dispoziţiilor Directivei nr. 93/13/CEE, cu referire la cauza C 137/08,  privind VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, în care, prin intermediul întrebării adresate Curţii, instanţa de trimitere urmăreşte să determine responsabilităţile care îi revin, în temeiul dispoziţiilor directivei, începând din momentul în care se ridică problema de a stabili eventualul caracter abuziv al unei clauze contractuale prin care i se atribuie competenţă jurisdicţională teritorială exclusivă. Instanţa naţională întreabă în special dacă, într o astfel de situaţie, are obligaţia de a efectua o cercetare judecătorească din oficiu în vederea stabilirii elementelor de fapt şi de drept necesare pentru aprecierea existenţei unei astfel de clauze, în cazul în care dreptul naţional nu prevede o astfel de cercetare decât la solicitarea uneia dintre părţi.

Răspunzând acestei întrebări, Curtea a reamintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante, sistemul de protecţie pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

Curtea a statuat de asemenea că, având în vedere o astfel de situaţie de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din directiva menţionată prevede că o clauză abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator. Astfel cum reiese din jurisprudenţă, este vorba despre o dispoziţie imperativă care urmăreşte să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor printr un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părţi. 

Pentru a asigura protecţia urmărită de directivă, Curtea a subliniat că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor la contract.

Astfel, în cadrul atribuţiilor care îi revin în temeiul dispoziţiilor directivei, instanţa naţională trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al acestei directive. În caz afirmativ, instanţa menţionată este obligată să aprecieze, dacă este cazul din oficiu, această clauză în raport cu cerinţele privind protecţia consumatorului prevăzute de directiva menţionată.

În ceea ce priveşte prima fază a examinării ce trebuie efectuată de instanţa naţională, rezultă din dispoziţiile coroborate ale articolelor 1 şi 3 din directivă că aceasta se aplică oricărei clauze prin care se stabileşte competenţa jurisdicţională teritorială exclusivă, ce figurează într un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi nu a făcut obiectul unei negocieri individuale.

Pentru a garanta eficacitatea protecţiei consumatorilor urmărită de legiuitorul Uniunii, instanţa naţională trebuie, prin urmare, în toate cazurile şi indiferent de normele de drept intern, să determine dacă clauza în litigiu a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale între un vânzător sau un furnizor şi un consumator.

În ceea ce priveşte o clauză care a fost inserată fără a face obiectul unei negocieri individuale într un contract încheiat între un consumator şi un vânzător sau un furnizor şi care conferă o competenţă exclusivă instanţei în raza căreia era situat sediul vânzătorului sau al furnizorului, Curtea a statuat, la punctul 24 din Hotărârea Océano Grupo Editorial şi Salvat Editores, citată anterior, că o astfel de clauză trebuie considerată abuzivă în sensul articolului 3 din directivă în cazul în care, în contradicţie cu cerinţa de bună credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Trebuie să se arate că clauza la care se referă întrebarea instanţei naţionale în acţiunea principală, la fel ca şi o clauză care are ca obiect conferirea competenţei, pentru toate litigiile care decurg din contract, instanţei în raza căreia se află sediul vânzătorului sau al furnizorului, creează în sarcina consumatorului obligaţia de a se supune competenţei exclusive a unei instanţe care poate fi departe de domiciliul său, ceea ce poate face mai dificilă prezentarea sa în faţa acesteia. În cazul unor litigii având ca obiect sume limitate, cheltuielile implicate în sarcina consumatorului pentru a compărea în faţa instanţei s ar putea dovedi disuasive şi l ar putea determina pe acesta să renunţe la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare. O astfel de clauză intră, aşadar, în categoria celor având ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucţionarea dreptului consumatorului de a introduce acţiuni în justiţie, categorie prevăzută la punctul 1 litera (q) din anexa la directivă.

În plus, o astfel de clauză de stabilire a competenţei jurisdicţionale exclusive permite vânzătorului sau furnizorului gruparea tuturor litigiilor aferente activităţii sale profesionale în faţa unei singure instanţe, care nu este cea în raza căreia are reşedinţa consumatorul, ceea ce facilitează în acelaşi timp organizarea prezentării vânzătorului sau a furnizorului menţionat în instanţă şi o face mai puţin oneroasă.

Concluzia Curţii sub acest aspect a fost în sensul că instanţa naţională trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză prin care se atribuie competenţă jurisdicţională teritorială exclusivă, ce figurează în contractul care face obiectul unui litigiu cu care este sesizată şi care a fost încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, intră în domeniul de aplicare al directivei şi, în caz afirmativ, trebuie să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze.

Astfel instanţa constată că practica profesionistului II L.P. cu privire la inserarea clauzelor atributive de competenţă este abuzivă întrucât prin contractul de vânzare cumpărare a fost stabilită instanţa competentă de la sediul său iar apoi prin actul adiţional a fost stabilită competenţa în favoarea Judecătoriei Sectorului1 Bucureşti, urmărind în ambele cazuri efectul disuasiv pentru consumatori de a se adresa instanţelor judecătoreşti situate la distanţe mari faţă de domiciliul acestora. Instanţa constată că Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti nu are nicio legătură nici cu domiciliul părţilor şi nici cu efectul contractului, reclamanta urmărind în mod efectiv descurajarea pârâţilor de a iniţia un litigiu, distanţa mare faţă de domiciliul acestora presupunând eforturi materiale importante.

În consecinţă, nu se putea da eficacitate unei clauze atributive de competenţă care, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 interpretat în sensul hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie Uniunii Europene în procedura hotărârii preliminare, în cauza  C 137/08,  privind VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, este abuzivă făcând parte din categoria celor având ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucţionarea dreptului consumatorului de a introduce acţiuni în justiţie, categorie prevăzută la punctul 1 litera (q) din anexa la directivă, sancţiunea considerării ca abuzivă fiind asimilată unei nulităţi absolute şi parţiale care trebuie invocată de instanţă din oficiu, cu atât mai mult cu cât consumatorii nu s-au prezentat în faţă instanţei.

Astfel, clauza atributivă de competenţă este considerată abuzivă şi nu produce niciun efect, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti neputându-şi astfel întemeia competenţa pe această clauză desfiinţată.

În acest sens, se mai reţine că din jurisprudenţa Curţii în materia protecţiei consumatorului, (Cauza Océano Grupo Editorial SA v Roció Murciano Quintero), instanţa a reţinut că, s-a stabilit că este inechitabil şi mult prea oneros să se pretindă consumatorului să formuleze cererea de chemare în judecată împotriva comerciantului care i-a încălcat drepturile la instanţa de la sediul acestuia din urmă sau, precum în cauză, la instanţă determinată exclusiv prin voinţa reclamantului.

Pentru toate considerentele anterior menţionate, instanţa va admite excepţia necompetenţei teritoriale şi va declina cauza în favoarea Judecătoriei Giurgiu, judecătoria în raza căreia este situat domiciliul pârâţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu.

Declină competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamant I.I. L.P. cu sediul ales în …. şi pe pârât I.S. cu domiciliul …., pârât G.L. cu domiciliul în …., pârât G.G. cu domiciliul în … în favoarea Judecătoriei Giurgiu.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică azi, ….

Domenii speta

Spete similare