Hotarare care sa tina loc de act autentic

Prin sentinţa civilă nr. 525 pronunţată la data de 10.10.2016, Judecătoria Z a respins acţiunea civilă privind pe reclamantul SCO şi pârâta PE şi moştenitorii TR, BS şi SG, având ca obiect hotărâre care să ţină loc de act autentic, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art.1169 c.civ., cel ce face o propunere înaintea judecăţii, trebuie să o dovedească, iar, potrivit art.969 din acelaşi cod, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Pe de altă parte, potrivit art.1294 de asemenea din codul civil, vinderea este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui. 

Astfel, deşi consensual, contractul de vânzare - cumpărare, atunci când acesta are  de obiect imobile, legea nr.54/1998 (aplicabilă în cauză în raport d e data antecontractului), a instituit ad validitatem  cerinţa formei autentice în cazul înstrăinărilor acestora.

În aceste condiţii, în baza înscrisului invocat de reclamantul - cumpărător, în favoarea acestuia se naşte dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei asumate de vânzător,- acea de a  i se transmite dreptul de proprietate în forma şi modalitatea cerută de lege.

Astfel, în baza art.1073 C. civ., văzând că în cauză, după încheierea unui antecontract cu privire la teren, cu sau fără construcţii, una dintre părţi refuză ulterior să încheie contractul, partea care şi-a îndeplinit obligaţiile poate sesiza instanţa competentă care poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract, în temeiul textului de  lege invocat anterior, se naşte îndreptăţirea reclamantului de a sesiza instanţa.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte obligaţia impusă aceluiaşi reclamant de disp. art.1169 din vechiul C. civ. de a proba susţinerile sale, instanţa apreciază că în cauză acesta nu a  făcut dovada neechivocă a acestora.

Are în vedere instanţa împrejurarea că, potrivit  raportului de expertiză grafoscopică întocmit în procedura cercetării falsului de către organele de urmărire penală, nu s-a putut determina dacă semnătura de pe antecontract aparţine vânzătorului defunct, iar pe de  altă parte, chiar martorii propuşi de reclamant nu confirmă susţinerile acestuia din acţiune.

Astfel, potrivit martorului P, terenul ar fi fost vândut de defunct împreună cu sora pârâtei P şi un  bărbat, pentru ca martorul SI  să relateze că o a treia persoană nu mai fusese cu defunct şi ginerele său.

Pe de altă parte, potrivit soţului pârâtei P,- audiat de organele de urmărire penală -, acesta relatează că nu a posedat niciodată permis de conducere sau Dacia roşie, iar sora pârâtei P,- TR, suferă de afecţiuni locomotorii, încât pe 7 octombrie 2007 nu avea cum să fie prezentă la reclamant pentru a încheia antecontractul. Împrejurarea că ar fi asistat la încheierea antecontractului, este contestată de chiar sora pârâtei P,- pârâta TR,- în aceeaşi procedură în faţa organelor de urmărire penală.

Cum, în accepţiunea instanţei, nici evidenţele de la Primărie nu sunt clare, cu atât mai mult, instanţa a reţinut că reclamantul nu a  făcut dovada susţinerilor din acţiune, încât cererea formulată se priveşte ca nefondată, urmând a fi respinsă ca atare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurentul - reclamant criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie solicitând admiterea recursului, să se caseze în tot sentinţa atacată şi să se reţină cauza şi judecând pe fond, să se admită acţiunea şi să se constate că defunctul PG, autorul pârâţilor, i-a vândut la data de 07.10.2000, printr-un înscris sub semnătură privată suprafaţa de 0,52 ha teren arabil, situat în extravilanul comunei P, judeţul T, în sola 52, parcela 227.

În motivarea recursului, recurentul  reclamant a arătat că  în mod greşit instanţa de fond a considerat ca cererea  formulată nu este dovedita. Astfel, instanţa, in motivarea respingerii cererii invoca faptul ca expertiza grafologica dispusa in cauza nu a putut stabili cu certitudine daca semnătura de pe antecontract este sau nu a defunctului.

Concluziile raportului de expertiza sunt explicabile prin faptul ca persoana semnatara este decedata, nu s-au putut lua specimene de semnătura ale acesteia, iar mostrele de semnătura avute in vedere la efectuarea expertizei - in lipsa scrierii cursive -, având in vedere si timpul trecut de la Întocmirea antecontractului-nu au fost relevante.

 Nu este însă lipsit de interes faptul ca aceasta expertiza a fost efectuata in procedura falsului, fals care nu a fost dovedit.

In aceste condiţii, înscrisul sub semnătura privata depus la dosar - despre care raportul de expertiza nu spune ca semnătura nu ar fi a defunctului - trebuie coroborat cu celelalte probe - declaraţii de martori si înscrisuri.

In legătura cu declaraţiile martorilor, solicită a se observa ca martorii propuşi, care au asistat personal la încheierea antecontractului au declarat fără nici un dubiu ca defunctul - autorul pârâţilor - este cel care a semnat acest antecontract si care si-a manifestat acordul de voinţa in sensul încheierii acestuia.

Faptul ca martorii au declarat anumite aspecte extrinseci sunt explicabile prin timpul lung scurs de la data încheierii actului -2000 si pana la data depoziţiei. Poate suspect ar fi fost daca martorii ar fi avut declaraţii identice. Nu se poate retine faptul ca unul dintre martori a văzut o a treia persoana (despre care spune ca a stat la poarta), iar celalalt martor a nu a văzut aceasta a treia persoana.

Nu se pot retine in motivarea respingerii cererii declaraţiile date de alte persoane in fata organelor de urmărire penala, deoarece pe de o parte aceste declaraţii nu au fost date nemijlocit in fata instanţei de judecata, încălcându-se astfel principiul contradictorialității, deoarece fata de aspectele de fapt relatate de soţul si de către sora paratei PE, fiind date in fata organelor de urmărire penala (poliţişti) nu a putut să îşi  facă apărări.

Conform art. 14 (6) C. proc. civ.," instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt si de drept, pe explicaţiile sau pe mijloacelor de proba care au fost supuse, in prealabil dezbaterii contradictorii".

Dincolo de acest aspect esenţial, urmează a se  observa ca cele doua persoane ale căror declaraţii sunt considerate esenţiale in motivarea respingerii cererii fac parte din categoria de persoane care, potrivit art. 315 pct. 1 si 2 C. pr. civ. nu pot fi ascultate ca martori.

În drept şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 229 şi urm. C. pr. civ. anterior şi în dovedire a solicitat proba cu înscrisuri.

La data de 25 ianuarie 2017, intimata – pârâtă a formulat întâmpinare, la cererea de recurs prin care a solicitat  respingerea recursului, ca nefondat şi să se menţină hotărârea instanţei de fond, ca fiind temeinică şi legală.

În motivare a arătat că, instanţa de fond, în mod corect, a apreciat probatoriul administrat în cauză şi a pronunţat respingerea acţiunii, ca nefondată.

Intimata arătat că reclamantul a depus la dosarul cauzei un înscris sub semnătură privată numit antecontract de vânzare-cumpărare, înscris care nu a fost scris sau semnat de pretinsul promitent vânzător, defunctul PG. Faptul că defunctul său tată, PG, nu a vândut sau promis spre vânzare terenul pretins de reclamant, rezultă însăşi din faptul că în perioada de după anul 2000, SCO nu apare înregistrat cu suprafeţe de teren în evidenţa Primăriei P şi apare tatăl acestuia SP, aşa cum rezultă din înscrisul comunicat instanţei de Primăria corn. P.

Din actele dosarului si probele administrate în cauză, nu rezultă cu certitudine că pretenţiile si susţinerile reclamantului corespund realităţii cum de altfel nu se poate forma o convingere care să înlăture dubiu că adevărul nu este cel pretins de reclamant.

 Întrucât, toţi moştenitorii def. PG, pârâţi în acest dosar, nu şi-au însuşit pretinsul înscris sub semnătură privată şi convinşi că tatăl acestora, defunctul PG nu a putut vinde din terenul său şi nu a semnat nici un antecontract de vânzare-cumpărare întrucât niciodată nu a spus că ar vrea să vândă din teren, am solicitat la instanţă înscrierea în fals. Instanţa a dispus suspendarea judecării cauzei şi a trimis înscrisul defăimat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Z pentru a se efectua cercetări cu privire la acest înscris, pentru a se stabili dacă semnătura îi aparţine defunctului PG.

În urma cercetărilor efectuate nu s-a putut stabili dacă semnătura de pe înscrisul sub semnătură privată este a defunctului PG astfel că, coroborat cu celelalte probe din dosar şi raportat la declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, instanţa, în mod corect a apreciat că susţinerile reclamantului nu au fost dovedite şi acţiunea este nefondată.

Martorii propuşi de reclamant au declarat diferit şi contradictoriu în fata instanţei si nu au confirmat cele susţinute în acţiune. Martorii se contrazic în declaraţiile date anume, martorul P susţine că terenul ar fi fost vândut reclamantului de defunctul PG împreună cu fiica sa, pârâta TR, de faţă fiind şi un alt bărbat cu care venise iar martorul SI declară că defunctul a fost numai împreună cu ginerele său care conduce un autoturism de culoare roşie marca Dacia. Susţinerile martorilor au fost demontate de organele de cercetare care au constatat că fiica defunctului, pârâta TR nu era posibil să fie prezentă la data de 07. 10. 2000 în corn. P, întrucât suferea de afecţiuni locomotorii şi nu se putea deplasa iar ginerele defunctului nu a deţinut niciodată un autoturism de culoare roşie marca Dacia şi la acea dată nu poseda permis de conducere.

 În baza art. 1073 coroborat cu prevederile Legii 54/1998, reclamantul care a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare pentru teren, ca persoană care şi-a respectat obligaţiile iar vânzătorul nu şi-a respectat obligaţiile, era îndreptăţit să sesizeze instanţa pentru a obţine o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, dar acesta a înţeles să sesizeze instanţa după ce pretinsul vânzătorul a decedat şi după 12 ani de la pretinsa vânzare. Consideră că nu este posibil şi de crezut ca o persoană interesată de a-şi fructifica dreptul de proprietate în calitatea sa de cumpărător, să stea în nepăsare o perioadă de peste 12 ani fără a solicita promitentului vânzător să încheie în formă autentică actul de vânzare-cumpărare, mai ales în cazul în care 1-a scurt timp vânzătorul a decedat.

Recurentul susţine în mod greşit că instanţa trebuia să coroboreze concluziile raportului de expertiză cu declaraţiile de martori şi înscrisurile din dosar şi să reţină că nu s-a putut dovedi falsul de pe înscrisul defăimat şi că nu s-a stabilit cu certitudine că nu ar fi semnătura defunctului PG. Recurentul mai susţine că instanţa trebuia să aibă în vedere şi că martorii au declarat aspecte extrinseci (conf. DEX, extrinsec - Care vine, care este luat din afară, din circumstanţele, din împrejurările exterioare şi nu din esenţa lucrurilor;), fiind explicabile prin timpul scurs din 2000 până în 2014. Or, toate susţinerile recurentului sunt simple afirmaţii şi supoziţii nesusţinute de dovezi şi argumente juridice, drept pentru care, rog ca instanţa să le înlăture şi să constate că cererea de recurs este nefondată.

De altfel, instanţa de fond şi-a manifestat rolul activ pentru aflarea adevărului, dezlegarea pricinii deduse judecăţii şi stabilirea situaţie, a împrejurărilor de fapt care au condus implicit la pronunţarea unei hotărâri drepte şi corecte.

Potrivit art. 1169 cod civil (1864) , cel ce face o propunere înaintea judecăţii, trebuie să o dovedească, or, recurentul reclamant nu a făcut dovada susţinerilor din acţiune. S-a solicitat obligarea recurentului – reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul reţine următoarele:

Tribunalul apreciază că soluţia instanţei de fond de respingere a cererii de chemare în judecată este una corectă însă nu pentru considerentele reţinute de prima instanţă referitoare la necoroborarea declaraţiilor martorilor propuşi de către reclamant cu cele ale martorilor audiaţi în cursul urmăririi penale. Instanţa de fond nu îşi putea întemeia hotărârea şi pe declaraţiile unor martori audiaţi în afara cadrului procesual determinat întrucât într-o asemenea ipoteză ar fi încălcat principiul nemijlocirii administrării probelor prevăzut de art. 16 C. pr. civ.

Astfel, deşi soluţia de respingere a acţiunii este una corectă, argumentele în susţinerea aceste soluţii fiind cele ce urmează.

1. În opinia tribunalului, pe lângă celelalte condiţii necesare, pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, având în vedere efectul translativ de proprietate al acestei hotărâri, promitentul vânzător trebuie să aibă calitatea de proprietar exclusiv asupra bunului promis spre vânzare, aşa cum a statuat şi ICCJ în decizia RIL nr. 12/2015.

Referitor la acest ultim aspect – calitatea de proprietar -, instanţa constată ca în cauză nu există dovada că intimaţii pârâţi au calitatea de proprietari asupra terenului ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, calitate care trebuie sa fie verificata în mod obligatoriu si care trebuie sa existe la momentul la care instanţa pronunţă o hotărâre care să ţină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare.

Instanţa retine ca titlul de proprietate nr. 5500534/22.02.1995 cu privire la terenul în litigiu este eliberat pe numele PG. Astfel, tribunalul reţine că dreptul de proprietate al terenul în litigiu aparţine numitului PG şi tot această persoană este cea care figurează în calitate de promitent-vânzător în antecontractul invocat.

Din certificatul de deces de la fila 5 dosar fond  reiese că PG a decedat la data de 17.02.2003.

La dosar nu există nicio dovadă că intimaţii pârâţi sunt moştenitorii acceptanţi ai succesiunii defunctului PG.

Instanţa consideră, că eventuala legătură de rudenie dintre intimaţi şi defunct, şi faptul existenţei pentru aceştia a unei aparente vocaţii generale legale la succesiunea defunctului, nu pot fi echivalate în nici un caz cu calitatea de moştenitor legal acceptant al succesiunii, calitate ce implică verificarea mai multor condiţii în cadrul unei proceduri distincte prevăzută de lege.

Instanţa, consideră că nu ar putea fi primită acţiunea formulată cu justificarea că prin semnarea antecontractului de vânzare-cumpărare pârâţii ar fi acceptat succesiunea defunctului, acesta fiind un act de acceptare tacită a succesiunii.

Fără a nega aptitudinea antecontractului de vânzare-cumpărare de a putea fi considerat un act de acceptare tacită a unei succesiunii, instanţa apreciază că şi în aceste cazuri se impune a fi parcursă procedura succesorală prevăzută de lege, întrucât simpla existenţă a unor acte sau a unor fapte care pot semnifica acceptarea unei succesiunii nu poate produce efecte în lipsa constatării legale a acestora şi întocmirii unor acte ulterioare care să dovedească acest lucru, în urma parcurgerii unor proceduri prevăzute în mod expres de lege.

Această interpretare este susţinută şi de dispoziţiile Legii 36/1995 în vigoare la data decesului defunctului (deschierii succesiunii), care prevăd la art. 76  că  “în cadrul procedurii succesorale, notarul public stabileşte calitatea moştenitorilor şi legatarilor, întinderea drepturilor acestora, precum şi compunerea masei succesorale”, eliberându-se  certificatul de moştenitor sau de legatar, care va cuprinde constatările referitoare la masa succesorală, numărul şi calitatea moştenitorilor şi cotele ce le revin din patrimoniul defunctului potrivit art. 83 din aceeaşi lege.

În fine, instanţa consideră în sistemul juridic actual dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor se face fie prin înscrisuri din care să reiasă în mod direct calitatea de proprietar titularului (titlu de proprietate eliberat in baza Legii 18/1991, hotărâre de partaj, tranzacţie judiciară, partaj voluntar autentic, contract de vânzare-cumpărare în formă autentică etc.),  fie prin înscrisuri din care, chiar dacă nu reiese in mod direct calitatea de proprietar a persoanei în cauză, se coroborează cu alte înscrisuri care relevă în mod direct calitatea de proprietar al autorului ei, aşa cum se întâmplă spre exemplu în cazul existenţei unui certificat de moştenitor şi titlul de proprietate emis în baza Legii 18/1991 pe numele autorului moştenitorului.

Ceea ce este important în această chestiune este faptul că în orice caz, dovada dreptului de proprietate în ipoteza unei înstrăinări a unui imobil se face prin înscrisuri şi în niciun caz cu martori sau cu prezumţii, astfel încât instanţa consideră pârâţii nu pot fi consideraţi proprietari pe baza titlului de proprietate emis pe numele autorilor lor, înscris care se coroborează cu prezumţia potrivit căreia în eventualitatea unei dezbateri succesorale pârâţii, vor deveni moştenitori acceptanţi al succesiunii autorilor lor, pentru simplul fapt că sunt rudă cu aceştia şi eventual figurează într-un înscris eliberat de Primărie (anexa 24).

Instanţa apreciază că pronunţarea unei hotărâri care să transfere către reclamant un drept de proprietate despre care nu s-a făcut dovada existenţei în prezent în patrimoniul intimaţilor-pârâţi, ar contraveni în mod flagrant celor mai fundamentale principii şi reguli de drept material si procesual civil, iar o asemenea soluţie nu ar putea fi justificată de nicio eventuală practică jurisprudenţială formată în sens contrar.

În opinia tribunalului, nu ar putea fi întemeiate eventualele apărări ale recurentului potrivit cărora nu poate obţine realizarea dreptului său întrucât nu poate determina intimaţii să dezbată succesiunea autorului lor şi să solicite partajul bunurilor. Tribunalul consideră că există mijloace juridice prevăzute de lege prin care creditorul promitent cumpărător poate exercita indirect anumite drepturi şi acţiuni ale debitorilor săi promitenţi vânzători, în cazul în care aceştia, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite.

2. Acţiunea reclamantului nu putea fi primită având în vedere şi dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 17/2014 potrivit cărora în toate cazurile în care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare, acţiunea este admisibilă numai dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 3, 4 şi 9 din aceeaşi lege, iar imobilul ce face obiectul antecontractului este înscris la rolul fiscal şi în cartea funciară.

Astfel, ţinând seama de faptul că terenul în litigiu este unul arabil extravilan, la dosar nu au fost depuse dovezile de efectuare a formalităţilor în vederea obţinerii avizelor prevăzute la art. 3 şi art. 9 din Legea nr. 17/2014 şi parcurgerii procedurii privind respectarea dreptului de preempţiune prevăzut de art. 4 din acelaşi act normativ. Totodată, recurentul nu a solicitat efectuarea acestor demersuri în cursul judecăţii.

De asemenea, la dosar nu au fost depuse dovezi din care să reiasă dacă terenul este înscris în cartea funciară, aşa cum reclamă dispoziţiile art. 5 teza finală din Legea nr. 17/2014 şi art. 36 alin. 2 din Legea nr. 7/1996.

Apărările invocate de recurent potrivit cărora dispoziţiile Legii nr. 7/2014 nu ar fi incidente în cauză având în vedere data încheierii antecontractului şi principiul neretroactivităţii sunt neîntemeiate.

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 755/2014 şi Decizia nr. 24/2016 a ICCJ - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept  s-a stabilit în mod clar şi obligatoriu că dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 17/2014 se aplică promisiunilor bilaterale de vânzare-cumpărare privind terenuri agricole situate în extravilan, încheiate anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, indiferent de momentul sesizării instanţei.

În ceea ce priveşte o eventuală apărare a recurentului potrivit căreia nu ar avea la îndemână mijloacele pentru a obţine înscrierea terenului în cartea funciară, instanţa reţine dispoziţiile art. 1560 C. civ. și art. 28 alin. 5, 6 și 8 si Legea nr. 7/1996 potrivit cărora creditorul a cărui creanţă certa si exigibila este dovedita printr-un înscris sau printr-o hotărâre judecătorească, ori in cazurile anume prevăzute de lege printr-o decizie a autorităţii administrative, va putea cere instanţei, in numele si in folosul debitorului sau, înscrierea unui drept tabular sau radierea unei sarcini.

Desigur că soluţia pronunţată în prezenta cauză nu înlătură de plano posibilitatea de acţiune a recurentului-reclamant, în măsura în care sunt înlăturate toate impedimentele identificate de tribunal pentru admiterea acţiunii. 

Pentru toate aceste considerente, tribunalul apreciază că soluţia instanţe de fond de respingere a cererii de chemare în judecată este una corectă, motiv pentru care în temeiul art. 312 C. pr. civ. va respinge ca neîntemeiat recursul.

În temeiul art. 274 C. pr. civ. fiind căzut în  pretenţii, recurentul va fi obligat la plata sumei de 800 de lei către intimata PE cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Domenii speta

Spete similare