Modalitatea în care instanţa de fond a interpretat proba intitulată „social report” întocmită de Adoption Center of Illinois al Family Resource Center la cererea d.g.a.s.p.c. b. este corectă.

- art. 72 şi art. 73 din Legea nr. 272/2004

Înscrisul a fost întocmit de o autoritate străină la cererea D.G.A.S.P.C. B.  - cerere fila 215 dosar fond vol. I, instituţie naţională abilitată să ceară şi să obţină astfel de informaţii privind condiţiile de locuit, sociale  ale  părinţilor  care solicită conform art. 72 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 încetarea măsurii plasamentului, în temeiul art. 73 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 raportat la art. 117 litera g din Legea nr. 272/2004 (direcţia generală de asistenţă socială solicită informaţii şi documente de la orice persoană juridică publică sau privată, acestea având obligaţia de a le pune la dispoziţie în termen de 15 zile).

Aplicarea în cauză a hotărârii din 26.05.2009 a Curţii Europeane a Drepturilor Omului în cauza Amanalachioai c. României

Prin sentinţa civila nr. 181/0106.2016, Tribunalul pentru Minori si Familie Braşov a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii D.G.A.S.P.C.B.,  C.  şi D..

A admis, în fond, cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta E., pentru reclamantul A., şi a dispus încetarea măsurii de protecţie a plasamentului la pârâţii C. şi D.  dispusă prin sentinţa civilă nr. 307/S/30.08.2013 a Tribunalului pentru Minori şi Familie Braşov faţă de copilul F..

Totodată, a dispus reintegrarea copilului F., în familia naturală, respectiv, la tatăl reclamant A..

Pentru a pronunţa acesta sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov sub nr. xx/1372/2016, la data de 29.02.2016, astfel cum a fost precizată, reclamantul  A., în calitate de tată al copilului F., născut la data de […], în contradictoriu cu pârâţii D.G.A.S.P.C.B., prin director general, C. şi D., în calitate de bunici materni, a solicitat ca instanţa de judecată să dispună încetarea măsurii de protecţie a plasamentului la pârâţii D. şi C., dispusă prin sentinţa civilă nr. 307/S/30.08.2013 a Tribunalului pentru Minori şi Familie Braşov şi reintegrarea copilului în familia tatălui.

În apărare pârâţii C. şi D. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea acţiunii formulate, cu obligarea reclamantului la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În continuare pârâţii au invocat excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei E. însă, ulterior, după ce aceasta şi-a precizat poziţia procesuală de intervenientă accesoriu s-a renunţat la excepţiile invocate.

Copilul F., născut la data de […], în V., SUA  are filiaţia stabilită faţă de ambii părinţi fiind fiul din afara căsătoriei al reclamantului A. şi al numitei G., decedată în data de […].

 Urmare a faptului că minorul a rămas lipsit de ocrotire părintească prin decesul prematur al mamei sale şi imposibilitatea tatălui reclamant de a se reîntoarce la acel moment în România a fost luată prin sentinţa civilă nr. 307/S/30.08.2013 a Tribunalului pentru Minori şi Familie Braşov măsura de protecţie specială a plasamentului familial al copilului F. la bunicii materni C. şi D. – fila 20 dosar.

Prin cererea înregistrată la D.G.A.S.P.C. B., sub nr. xxx9/04.02.2016 (fila 187 dosar) tatăl reclamant a solicitat încetarea măsurii de protecţie specială dispusă de Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov şi reintegrarea minorului în familie, sens în care a fost iniţial îndrumat a se adresa instanţei de judecată (fila 187 dosar) iar în paralel au fiind demarate  de către Direcţie procedurile de verificare a oportunităţii luării acestei măsuri conform prevederilor Legii nr. 272/2004. Astfel, managerul de caz a întocmit la data de 10.03.2016 raportul privind situaţia copilului din care rezultă motivul intervenţiei, respectiv cererea tatălui de încetare a măsurii plasamentului, istoricul cazului, datele privind familia de plasament, concluziile şi propunerile echipei de caz  – fila 206 dosar.

Potrivit acestui raport la decesul mamei copilului, tatăl reclamant a fost de acord cu instituirea unei măsuri de protecţie pentru fiul său minor, dat fiind faptul că acesta nu avea acte legale în SUA, nu deţinea un domiciliul stabil şi nu putea părăsi teritoriul acelei ţări pentru a veni în România ca să îşi ia copilul. Potrivit aceluiaşi raport, bunicii materni s-au ocupat îndeaproape de creşterea şi îngrijirea minorului, asigurându-i un mediu familial stabil şi securizat din punct de vedere afectiv iar tatăl a menţinut legătura pe internet cu fiul său şi a trimis bani periodic pentru copil. În continuare, s-a arătat că în urma aducerii minorului în SUA, la tatăl său, copilul s-a simţit foarte bine în noua sa familie până în data de 05.01.2016 când bunicii s-au întors cu F. în ţară fără a-l anunţa pe tată, reacţia lor fiind justificată de temerea că reclamantul nu va mai permite minorului să părăsească teritoriul Americii şi că de la acea dată, deşi tatăl a păstrat în continuare relaţia cu minorul pe skype, evenimentele petrecute în SUA au creat tensiuni între cele două familii.

Totodată se constată, potrivit rapoartelor de consiliere şi de  informare depuse la dosar, că reclamantul şi actuala soţie a acestuia,  intervenienta E. au participat la şedinţele de consiliere şi informare organizate de Direcţie prin intermediul programului Skype cu scopul ca reintegrarea să se realizeze în cele mai bune condiţii, conform art. 73 alin. 4 din Legea nr. 272/2004  – filele 207, 208 dosar.

Tribunalul a reţinut, potrivit susţinerilor şi recunoaşterilor părţilor că până la vizita minorului în America din septembrie 2015 relaţiile dintre reclamant şi minor erau foarte bune, la fel şi dintre reclamant şi bunicii materni. Se constată astfel că tatăl s-a implicat activ în viaţa minorului, luând permanent legătura cu acesta, ţinând legătura cu bunicii materni şi sfătuindu-se cu aceştia în legătură cu deciziile importante din viaţa copilului, precum alegerea grădiniţei, şi a activităţilor extraşcolare.

În urma vizitei copilului în America se observă, potrivit depoziţiei martorei H. -  mătuşa copilului, prezentă în SUA în acea perioadă - că la început F. s-a acomodat foarte repede în familia tatălui unde mergea cu plăcere şi cu bucurie, însă după o lună când reclamantul nu i-a permis să doarmă în casa martorei, unde se mai afla soţul acesteia cu care minorul se înţelegea foarte bine şi bunicii materni, F. a plecat foarte necăjit, plângând. Totodată, se observă, potrivit depoziţiei aceleiaşi martore, că şi în perioada în care tatăl restricţionase accesul copilului la bunici, F. şi-a exprimat dorinţa de a locui în America cu bunicii şi „tatăl A.” (reclamantul) iar numai spre sfârşit când s-au evidenţiat tensiunile create între reclamant şi pârâţii minorul plângea ori de câtre ori trebuia să plece cu tatăl său.

Ceilalţi martori audiaţi în cauză confirmă această stare de fapt,  şi anume, înrăutăţirea relaţiei dintre reclamant şi pârâţi în timpul vizitei din SUA ca şi menţinerea acestei stări conflictuale şi în prezent.

Apărarea pârâţilor în sensul că tatăl reclamant stă ilegal pe teritoriul SUA şi nu plăteşte taxe pentru veniturile obţinute, existând pericolul de a fi ridicat de autorităţi ori expulzat nu conduce la un risc imediat  pentru copil, de vreme ce însuşi rudele minorului - mătuşa şi unchiul său - prin intermediul cărora s-a şi facilitat aducerea lui F. în SUA, şi cu care copilul se înţelege foarte bine,  stau în condiţii legale în America.

Ceea ce primează în această cauză, înainte de stabilirea domiciliului copilului în ţară sau în străinătate este îndreptăţirea reclamantului de a-l creşte, a-l îngriji şi educa, indiferent dacă această educaţie se desăvârşeşte în România sau în SUA. De asemenea, nu trebuie omis nici faptul că soţia reclamantului, intervenienta E., este deţinătoare a unui green card, urmând a aplica pentru cetăţenia americană în toamna viitoare, situaţie de natură a consolida implicit şi şederea reclamantului în America (a se vedea depoziţia martorei H.).

Totodată, Tribunalul a reţinut că şi în perioada în care reclamantul a locuit ilegal în America,  acesta a trimis în mod constant bani fiului său, bani pe care bunicii materni i-au folosit în interesul minorului fără să ridice această problemă a unei şederi ilegale ori a unor venituri nedeclarate.

Totodată tribunalul a apreciat că reintegrarea minorului în familia naturală ori menţinerea plasamentului la bunicii materni trebuie privite nu numai din perspectiva interesului actual al copilului ci mai ales al celui superior iar determinarea acestui interes superior reclamă o evaluare a situaţiei atât pe termen scurt cât şi pe termen lung.

Instanţa a apreciat însă că dincolo de toate eforturile susţinute ale bunicilor materni pentru creşterea, îngrijirea şi educarea nepotului lor ceea ce primează în orice relaţie de familie este legătura afectivă dintre copil şi părintele său, dintre copil şi fraţii săi, mai ales în situaţia în care aceasta există deja. În ipoteza slăbirii ori şubrezirii acestor relaţii, ca în cazul de faţă, instanţa apreciază că eforturile conjugate ale bunicilor pentru creşterea, educarea şi dezvoltarea armonioasă a copilului pot rămâne fără rezultat iar reintegrarea în familie ajungând să fie doar un obiectiv formal al planului individualizat de protecţie.

Împotriva acestei sentinţe pârâţii, bunicii materni, C şi V. au exercitat cale de atac în termen legal de 10 zile de la comunicare, calificată de instanţă ca fiind apel prin încheierea din 30.06.2016, criticând atât sentinţa civila nr. 181/01.06.2016, cât şi încheierile de şedinţă din 04.05.2016 şi din 30.05.2016 pronunţate de TMF Braşov, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei şi respingerea acţiunii reclamantului A. – tatăl biologic al minorului F. aflat în plasament la bunicii materni.

Apelanţii critică încheierile din 04.05.2016 şi 30.05.2016 pronunţate de TMF Braşov pentru considerentul ca au fost respinse probele solicitate de pârâţii C. şi D. la judecata în fond a cauzei, fiind încălcat dreptul pârâţilor la un proces echitabil, cât şi dreptul acestora la apărare.

Instanţa de fond a respins cererea pârâţilor în probaţiune, respectiv - audierea (ascultarea) minorului F, evaluarea psihologică a minorului de către un psiholog autorizat, precum şi efectuarea unei anchete sociale la reşedinţa reclamantului din S.U.A., prin intermediul unei Comisii Rogatorii în vederea verificării situaţiei juridice, economice şi familiale a reclamantului precum şi a condiţiilor de locuit de la reşedinţa acestuia.

Consideră că audierea minorului de către instanţă, audiere care, cu siguranţă, s-ar fi desfăşurat cu tact, în condiţii care nu ar fi vătămat pe minor ar fi relevat în mod direct instanţei o imagine corectă şi completă asupra situaţiei minorului, sub toate aspectele.

Audierea minorului se putea realiza, chiar dacă vârsta acestuia este inferioară celei de 10 ani, respectiv de 6 ani, posibilitate prevăzută de dispoziţiile art. 29 alin. (2) teza a II - a din Legea nr. 272/2004 şi art. 264 alin. (1) Cod civil.

De asemenea, realizarea unei evaluări psihologice a minorului de către un psiholog autorizat ar fi putut să lămurească instanţa asupra aspectelor de natură psiho-afectivă din evoluţia minorului şi să prezinte chiar eventuale posibile soluţii, care să asigure o reintegrare firească a minorului în familia tatălui său fără ca aceasta sa fie însoţită de o traumă sufletească pentru minor.

Prin încheierea din 30.05 2016, se reţine ca argument în respingerea cererilor pârâţilor faptul că autoritatea care are obligaţia de a efectua verificări cu privire la situaţia reclamantului, este conform dispoziţiilor Legii nr. 272/2004,  Direcţia Generală de Asistenţa Socială şi Protecţia Copilului B. (D.GAS.P.C).  Nu poate fi primit acest argument al instanţei de fond câtă vreme nici Codul de procedură civilă şi nici dispoziţiile Legii nr. 272/2004 - Capitolul III, Secţiunea a V-a - cu titlul „Monitorizarea aplicării măsurilor de protecţie specială” respectiv articolele 72, 73, 74 şi 75, nu stabilesc nicăieri că, în cadrul cauzei ce are ca obiect încetarea măsurii de plasament, înscrisurile, respectiv „verificările trimestriale”, efectuate de către D.G.A.S.P.C. în condiţiile art. 72 din Legea nr. 272/2004, ţin locul, respectiv au forţa probantă a anchetei sociale, probă pe care instanţa de judecată o administrează, de principiu, prin comisie rogatorie internaţională, în ipoteza în care una dintre părţile litigante are domiciliul în străinătate.

Din această perspectivă, instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 272/2004, critică ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 483 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

În legătura cu sentinţa civila pronunţată, apelanţii reclamanţi invocă următoarele motive de apel:

Proba cu ancheta socială trebuia efectuată prin comisie rogatorie pentru că este o probă cu grad ridicat de certitudine cu privire la autoritatea care o efectuează. Instanţa de fond in mod nejustificat a respins acesta cerere in probaţiune.

Instanţa s-a bazat atunci când a analizat situaţia juridică, economică şi financiară a reclamantului pe înscrisurile depuse chiar de acesta şi pe cele depuse de D.G.A.S.P.C. B. în urma corespondentei purtate cu Adoption Center of Ilinois at Family Resource Center. Înscrisul reprezentând  „ancheta socială” provenind de la acesta instituţie din America era deja întocmit la momentul la care instanţa de fond a pus în discuţie cererea în probaţiune şi a fost încuviinţat ca probă fără ca pârâţilor să li se permită să formuleze obiective  cu privire la acesta, fiind încălcat principiul contradictorialităţii procesului civil. Deşi apelanţii pârâţi au identificat un alt organism instituţional care putea sa efectueze ancheta sociala, respectiv  Department of Familly Services and Child Protection cu sediul în Chicago Illinois, instanţa  nu a încuviinţat refacerea anchetei sociale la domiciliul reclamantului prin această instituţie.

Ancheta socială de care se prevalează instanţa de fond în soluţia dată nu este apostilată, iar în lipsa apostilei actul arătat nu poate produce efecte juridice în faţa instanţei.

Relativ la motivele pentru care instanţa de fond a înlăturat argumentele pârâţilor pentru obligativitatea apostilării acestei anchete, apelanţii susţin că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 72 şi 73 din Legea nr. 272/2004, deoarece acest înscris nu se încadrează în sfera actelor la care se referă art. 73 din Legea nr. 272/2004. Invocă dispoziţiile art. 1093 Cod procedură civilă susţinând obligativitatea supralegalizării anchetei sociale ca înscris folosit în probaţiune.

Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului nu a făcut propriile verificări, pentru a identifica autoritatea competentă, ci s-a adresat direct autorităţii indicate de către reclamant, sens în care solicită a se avea în vedere comunicările prin poşta electronică dintre Direcţie şi reclamant, precum şi dintre Direcţie şi Adoption Center of Illinois de la filele 210 -213 şi 214 - 216 dosar fond.

Nicăieri în corespondenţa purtată de Direcţia generală de asistentă socială şi protecţia copilului şi autoritatea din S.U.A. - Adoption Center of Illinois depusă la dosarul cauzei la filele mai sus menţionate, Direcţia nu a adresat acesteia nicio întrebare cu privire la competenţa autorităţii americane de a realiza ancheta socială, ci s-a rezumat să solicite realizarea anchetei socialo şi să mulţumească pentru colaborare.

Nu este lipsită de relevanţă diferenţa de nuanţă în ceea ce priveşte modalitatea de realizare a traducerii din limba romană în limba engleză a situaţiei juridice a reclamantului în Statele Unite ale Americii, astfel cum este prezentată de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului.

Aceeaşi cerinţă, privitoare la exigenţa apostilării documentelor emise de autorităţi din Statele Unite ale Americii, documente depuse de către reclamant, a fost formulată de către pârâţi în faţa instanţei de fond şi în ceea ce priveşte proba relaţiei de căsătorie invocată de către reclamant, cu intervenienta E. la data de x9.02.2016, respectiv certificatul de căsătorie depus la filele 194 - 195 dosar fond, neavând anexată dovada apostilării sale astfel încât nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru a fi utilizat în probaţiune, neputându-se reţine că acest înscris face dovada în România a situaţiei juridice pe care reclamantul o susţine pe baza documentului respectiv.

Aşa fiind, prima dintre susţinerile reclamantului privitoare la împrejurarea că, la momentul formulării cererii, situaţia sa familială este una modificată faţă de cea de la momentul instituirii măsurii de protecţie a plasamentului, respectiv încheierea actului juridic de căsătorie nu este îndeplinită în cauză câta vreme certificatul de căsătorie depus la dosarul cauzei nu poartă dovada apostilării sale.

Nu poate fi reţinută nici aprecierea formulată prin Raportul de anchetă socială la capitolul Recomandări în sensul că „Cei doi par să aibă căsnicie solidă” câtă vreme, pe de o parte, căsătoria pretinsă de către reclamanţi, ar fi fost încheiată la x6.02.2016, deci cu numai două luni anterior vizitei din 20.04.2016, iar pe de altă parte, faţă de împrejurarea că asistentul social a fost prezent în casa reclamantului doar într-o singură zi.

Remarcă o discrepanţă evidentă între componenţa locuinţei reclamantului relevată de contractul de închiriere de la fila 62 - „două dormitoare şi două băi...”, raportat la componenţa identificată de către asistentul social în Raportul de anchetă socială - dining room, living room, etc., discrepanţă ce ridică evidente semne de întrebare asupra realităţii efective a locuinţei reclamantului, respectiv reclamantul foloseşte la adresa menţionată o altă locuinţă decât cea închiriată.

Reclamantul locuieşte în mod nelegal pe teritoriul S.U.A, utilizând identitatea unei alte persoane, care a părăsit teritoriul S.U.A, certificatul de cazier judiciar emis de autorităţile Republicii Moldova nu prezintă relevanţă, câtă vreme reclamantul se legitimează ca fiind A.I.. 

Instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 73 din Legea nr. 272/2004, atunci când a apreciat că măsura de protecţie a plasamentului nu se mai impune având în vedere că împrejurările avute în vedere la momentul instituirii acesteia nu mai subzistă la momentul actual.

Din perspectiva situaţiei tatălui, din probele legal administrate rezultă doar faptul că acesta are o locuinţă stabilă însă nu rezultă cu certitudine că acesta are în mod legal dreptul de şedere şi dreptul la muncă pe teritoriul S.U.A., locul de muncă.

Contractul de muncă depus la dosarul cauzei este un înscris întocmit pro causa, care nu prezintă nicio dovadă a împrejurării că a fost luat în evidenţă la organele fiscale sau la o altă automate iar salariile - pretins a fi de 1200 dolari pe săptămână sunt plătite cu numerar, reclamantul neavând deschis pe numele său un cont bancar.

De altfel, din luna iunie 2015, reclamantul nu a mai contribuit cu nicio sumă de bani la cheltuielile de creştere şi educare a minorului.

Angajatorul reclamantului, care are funcţia de dispecer, este o societate de transport care figurează pe pagina proprie de internet, cu două camioane şi doi şoferi iar patronul societăţii este prietenul comun al reclamantului şi al fiului pârâţilor, I., propus de reclamant ca martor şi încuviinţat de către instanţă, care însă deşi a sosit la B. nu s-a prezentat pentru a fi audiat, temându-se cu siguranţă de întrebările care ar fi vizat situaţia reclamantului.

Instanţa de fond consideră că şi în ipoteza în care tatăl ar fi expulzat din S.U.A. minorul se poate reîntoarce în ţară alături de tată şi să aibă o existenţă firească alături de acesta.

Din perspectiva cetăţeniei americane pe care minorul o deţine, că într-o atare situaţie, părăsirea de către minor a teritoriului S.U.A. ar fi exclusă, situaţie în care premisele ca minorul să fie instituţionalizat în S.U.A sunt ridicate, ceea ce ar conduce la o traumă deosebit de gravă pentru minor.

Este firesc că reintegrarea minorului în familia tatălui să se realizeze gradual, după mai multe perioade de vizitare a tatălui alături de bunicii materni, pe măsură ce atât minorul se va familiariza cu limba engleză, astfel încât să nu fie izolat în cadrul grădiniţei şi şcolii în care ar fi încadrat în S.U.A., existând premisele unei dezvoltări fireşti a acestuia, cât şi tatăl îşi va rezolva în mod favorabil statutul său juridic pe teritoriul S.U.A., pentru ca siguranţa şi liniştea minorului să nu fie în niciun mod periclitate de situaţia tatălui.

Este foarte important modul în care minorul trăieşte efectiv şi se dezvoltă, respectiv experienţele sale de viaţă şi nu felul în care acesta se va prezenta ca individ, la momentul de reper al unei aprecieri „pe termen lung”.

Aşa fiind, apreciază că cele două aspecte analizate de către instanţa de fond, din perspectiva interesului actual - pe termen scurt şi pe termen lung, se impun a fi reconciliate astfel încât minorul să aibă o dezvoltare normală, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung.

Interesul superior al minorului F., este acela de a avea o existenţă firească şi o dezvoltare armonioasă lipsită de orice traume sufleteşti, astfel încât personalitatea minorului, în curs de formare să nu aibă de suferit din niciun punct de vedere.

Nu se opun ideii ca minorul să îşi regăsească locul firesc, alături de tatăl său, însă aceasta nu trebuie privită ca un scop în sine, ci ca o finalitate a unei activităţi desfăşurată în mod treptat, cu concursul, atât al tatălui şi soţiei acestuia, cât şi al pârâţilor.

Consideră că îndată ce reclamantul îşi va clarifica situaţia sa juridică pe teritoriul S.U.A. în sensul obţinerii dreptului de rezidenţă, iar relaţia tatălui cu minorul şi cu pârâţii se va ameliora, chiar pe baza unui program de consiliere, ce poate fi iniţiat oricând de către D.G.A.S.P.C. B., pârâţii vor consimţi la reintegrarea minorului  în familia biologică.

Cu privire la apelul formulat, intimatul reclamant  A. şi intimata intervenienta E. au formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului susţinând ca o parte din probele cerute la fond au fost corect respinse. Decizia instanţei a venit în concordantă cu caracterul urgent de soluţionare al unei asemenea cereri de încetare a măsurii de ocrotire a minorului.

Apelanţii susţin total nefondat că instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile Legii nr. 272/2004 şi a apreciat că măsura plasamentului nu se mai impune. Susţine că s-a făcut dovada că reclamantul are un drept de şedere legal şi un drept la muncă, chiar apelanta-pârâtă, prin răspunsurile la interogatoriu afirmă că reclamantul are o situaţie materială foarte bună şi că ar fi trebuit să trimită minorului sume mai mari de bani, chiar daca recunoaşte că sumele trimise de acesta au fost suficiente pentru îngrijirea şi educarea minorului.

Apelanţii afirmă cu rea-credinţă că din luna iunie 2015, nu a mai contribuit cu nimic la creşterea şi îngrijirea minorului. Din luna septembrie 2015 F. s-a aflat în SUA, unde a locuit împreuna cu tatăl, soţia acestuia şi cele două surori ale sale până în data de 05.01.2016. După întoarcerea în ţară, pârâţii au refuzat orice ajutor financiar, pentru a invoca şi acest motiv în susţinerea respingerii acţiunii.

În privinţa dreptului la reunire al minorului cu părinţii săi, asupra căruia a fost luată măsura plasamentului, consideră că trebuie realizat un just echilibru între interesul superior al copilului de a rămâne în plasament şi cel al părintelui de a fi reunit cu copilul său. Astfel, instanţele trebuie să pună în balanţă pe de o parte, interesul copilului de a fi protejat într-o anumită situaţie care pune în pericol sănătatea şi dezvoltarea sa, iar pe de altă parte, obiectivul de a reuni familia atunci când circumstanţele o permit. În susţinerea apărărilor lor, intimaţii invocă mai multe hotărâri din practica CEDO  pe care le consideră aplicabile şi prezentului raport juridic dintre părţi.

În apel s-a încuviinţat proba cu înscrisurile depuse în cadrul judecaţii apelului de către ambele părţi. Intimatul reclamant a făcut dovada apostilării anchetei sociale efectuate în SUA şi a certificatului de căsătorie.

Analizând apelul formulat atât cu privire la încheierile de şedinţă atacate, respectiv încheierea din 04.05.2016 si 30.05.2016, cât şi cu privire la sentinţa civilă nr. 181/01.06.2016, instanţa constată că nu este fondat.

Deşi în cadrul motivelor de apel, apelanţii critică doar cele două încheieri de şedinţă indicate, la termenul din 07.07.2016, odată cu acordarea cuvântului părţilor în probaţiune aceştia au adus critici şi încheierilor din 14.04.2016, 18.05.2016, fără a se indica expres că şi acestea sunt apelate. Aşadar, susţinerile apelanţilor de la acel termen referitoare şi la încheierile din 14.04.2016, 18.05.2016, în sensul că acestea conţin solicitările în probaţiune ale pârâţilor – bunici materni, fără a fi ulterior încuviinţate, nu pot constitui motive de apel formulate  în termen legal.

În legătură cu criticile de apel formulate în termen referitoare la încheierile de şedinţă din 04.05.2016 şi din 30.05.2016, instanţa constată că nu sunt fondate.

Nu se poate reţine încălcarea dreptului pârâţilor prevăzut de art. 6 din CEDO.

În accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces echitabil are mai multe componente şi anume: accesul liber la justiţie; examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege; publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti.

Pentru ca dreptul de acces la o instanţă să fie respectat, trebuie ca instanţa în faţa căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicţie deplină; ea trebuie să fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt, cât şi cele de drept ale cauzei. Statele nu sunt obligate să creeze căi de atac. Totuşi, dacă o fac, ele au obligaţia, în temeiul articolului 6 din Convenţie, de a asigura respectarea exigenţelor unui proces echitabil în căile de atac astfel create. Dreptul de acces la o instanţă acoperă, aşadar, şi dreptul de a introduce apel sau recurs, în măsura în care astfel de căi de atac sunt reglementate.

Din jurisprudenţa CEDO, rezultă că dreptul de acces la o instanţă are două trăsături fundamentale: el trebuie să fie un drept efectiv, fără a fi însă un drept absolut.

Accesul liber la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental, atât prin art. 6 pct.1 din Convenţie, cât şi prin art. 21 din Constituţia României, prin art.10 din Declaraţia universală a drepturilor omului, precum şi prin art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Articolul 6 garantează, aşadar, dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă. Acest drept de acces este însă limitat la câmpul de aplicare al dreptului la un proces echitabil, adică la contestaţiile ce poartă asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil.

Accesul efectiv la o instanţă presupune dreptul de a avea acces la toate probele aflate la dosarul cauzei. Ori apelanţilor pârâţi, li s-a recunoscut dreptul de a-şi proba pretenţiile prin încuviinţarea probei cu martori, înscrisuri, interogatoriul reclamantului - încheiere fila 248 din 04.05.2016 dosar tribunal vol. I. Faptul ca anumite probe solicitate de pârâţi au fost respinse ca neutile soluţionării cauzei sau pentru ca nu erau în concordantă cu obiectul litigiului şi cu procedura de soluţionare a acesteia, nu echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, legiuitorul reglementând posibilitatea instanţei de a cenzura cererile părţilor.

Cerinţa din art. 6 pct. 1 al Convenţiei, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înţeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces şi anume principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părţilor în proces.

Contradictorialitatea este principiul care îngăduie părţilor din proces să participe în mod activ şi egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării procesului, mai precis să discute şi să combată susţinerile făcute de fiecare dintre ele şi să-şi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

În virtutea contradictorialităţii, părţile îşi aduc reciproc la cunoştinţă pretenţiile, apărările şi probele de care înţeleg să se folosească în proces, prin cererile scrise adresate instanţei, judecata nu se poate face decât după legala lor citare, în cursul procesului toate părţile sunt ascultate în mod egal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuţie de instanţă, în vederea aflării adevărului în cauză, încuviinţarea probelor se face în şedinţă publică, după prealabila lor discutare de către părţi, iar hotărârile judecătoreşti sunt comunicate părţilor, în vederea exercitării căilor legale de atac. Ori în speţă, din derularea actelor procedurale în fond,  se constată că pârâţilor li s-a permis să propună probe, contradovezi, li s-au încuviinţat cereri în probaţiune, astfel ca nu se poate reţine că ar fi avut loc o încălcare a principiilor care caracterizează un proces echitabil, procedându-se la o apreciere concretă a respectării principiului egalităţii armelor.

Prin urmare, nu sunt aplicabile în speţă motivele de casare  ce ar impune trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece conform art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă invocate de apelanţi sunt aplicabile recursului, nu apelului. Pe de altă parte nici dispoziţiile din apel prevăzute de art. 480 alin. 3 teza a II-a din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile, hotărârile pronunţate în fond nefiind anulabile pentru necercetarea fondului. Instanţa care a  judecat „în fond” cauza, s-a pronunţat pe probele administrate, astfel că, nu este incidentă în speţă situaţia unei nesoluţionări pe fond a cauzei, sancţionată de legiuitor prin anularea hotărârii. Aspectele sesizate de apelanţi, referitoare la nemulţumirile acestora în legătură cu modul de interpretare a unor probe nu echivalează cu  „necercetarea fondului” prevăzută de art. 480 alin. 3  teza a II-a din Codul de procedură civilă ca şi motiv de anulare a hotărârii cu trimiterea spre rejudecare a cauzei.

Prin urmare, motivele de apel formulate faţă de încheierile de şedinţă  din 04.05.2016 şi 30.05.2016 nu pot fi primite.

În legătură cu motivele de apel faţă de sentinţa pronunţată la fond, instanţa constată ca nu sunt fondate.

Modalitatea în care instanţa de fond a interpretat proba intitulată „social report” întocmită de Adoption Center of Illinois al Family Resource Center  la cererea D.G.A.S.P.C.B. este corectă. Într-adevăr această „anchetă socială” era deja întocmită şi înregistrată la registratura D.G.A.S.P.C. B. în 04.05.2016, depusă la termenul din data de 04.05.2016 în instanţă, la fond, când s-au discutat cererile în probaţiune, însă instanţa de fond a stabilit corect că nu se mai impune o noua probă cu ancheta socială la domiciliul reclamantului din America raportându-se la acesta ancheta deja efectuată. Decizia instanţei de fond este corectă întrucât încuviinţarea unei noi anchete sociale în probaţiune presupunea înlăturarea unei probe deja existente, depusă de D.G.A.S.P.B., instituţie neutră în prezentul litigiu, care a fost citată în cauză în temeiul art. 134 din Legea nr. 272/2004, ce instituie citarea obligatorie a acesteia având în vedere că cererea de încetare a măsurii plasamentului nu a fost formulată direct de direcţie în temeiul art. 72 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, ci de părintele minorului, în temeiul art. 72 alin. 3 din Legea nr. 272/2004.

Aşadar, acest înscris intitulat Social Report a fost întocmit de o autoritate străină la cererea D.G.A.S.P.C. B. - cerere fila 215 dosar fond vol. I, instituţie naţională abilitată să ceară şi sa obţină astfel de informaţii privind condiţiile de locuit, sociale  ale părinţilor care solicită conform art. 72 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 încetarea măsurii plasamentului, în temeiul art. 73 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 raportat la art. 117 litera g din Legea nr. 272/2004 (direcţia generală de asistentă socială solicită informaţii şi documente de la orice persoană juridică publică sau privată, acestea având obligaţia de a le pune la dispoziţie în termen de 15 zile). În raport de aceste dispoziţii se constată că în mod judicios instanţa de fond a stabilit că nu se impun probe suplimentare care tind la dovedirea aceleiaşi stări de fapt referitoare la condiţiile în care va locui minorul şi la situaţia social-financiară a tatălui biologic, administrarea acestora intrând în conflict cu prevederile art. 134 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 ce impun soluţionarea în regim de urgentă, cu citarea acestei direcţii şi cu participarea procurorului.

Apelanţii susţin ca li s-a încălcat principiul contradictorialităţii prin încuviinţarea acestei anchete sociale efectuate la cererea D.G.A.S.P. B. întrucât nu au avut posibilitatea să formuleze obiective cu privire la acesta. Susţinerea nu este fondată, din moment ce ancheta socială efectuată a fost evaluată ca şi înscris, nu ca expertiză, astfel că cerinţele art. 331 Cod procedură civilă privitoare la stabilirea expertului, a obiectivelor expertizei nu sunt aplicabile.

Nu se poate reţine că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 73 şi 72 din Legea nr. 272/2004 atunci când a încuviinţat înscrisul intitulat „social report ” pe motiv că teza probatorie nu se încadrează în prevederile acestor texte de lege. Instanţa constată critica nefondată din moment ce aceste texte de lege invocate de instanţa de fond reglementează procedura de iniţiere a cererii de încetare a măsurii plasamentului şi exercitarea dreptului de sesizare a instanţei de către  direcţie sau de părinţi, chiar şi de copil. În ceea ce priveşte textul art. 73 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 într-adevăr acesta prevede obligaţia direcţiei de întocmire a raportului privind evoluţia dezvoltării fizice, mentale, spirituale sau sociale a copilului sau modul în care acesta este îngrijit, însă pentru ca direcţia să cunoască aceste împrejurări de fapt pe care le consemnează în acest raport ea poate solicita orice informaţii şi documente de la orice persoană juridică publică sau privată sau de la persoane fizice implicate în sfera sa de competentă conform art. 117 litera g din Legea nr. 272/2004, ceea ce s-a şi întâmplat din moment ce iniţiativa efectuării anchetei sociale a avut-o direcţia în scopul verificării condiţiilor faptice necesare reintegrării minorului în familia tatălui firesc.

 Prin urmare, faptul că instanţa de fond prin încheierea din 30.05.2016 fila 17 dosar fond vol. II – a stabilit că nu se impune efectuarea unei noi anchete sociale faţă de cea existentă la dosar invocând dispoziţiile art. 73 din Legea nr. 272/2004, nu echivalează cu interpretarea greşită a legii, din moment ce din explicaţia dată de instanţă, din raţionamentul acesteia rezultă expres nu numai temeiul de drept invocat în respingerea cererii, ci si motivele pentru care s-a respins cererea cu noua ancheta, acestea fiind clare.

În ceea ce priveşte critica apelanţilor întemeiată pe dispoziţiile art. 1093 din Codul de procedură civilă în sensul obligativităţii apostilării anchetei sociale efectuate în America şi încuviinţată la fond în probaţiune, instanţa de apel constată că lipsa apostilării acestui înscris a fost complinită în apel, cererea apelanţilor de înlăturare a acestui înscris devenind nefondată.

Relativ la cererea apelanţilor de înscriere în fals doar cu privire la procedura apostilării, pe considerentul că apostilarea nu s-a efectuat pe un înscris original, iar intimatul reclamant trebuia sa prezinte originalul acestui înscris, instanţa de apel, faţa şi de considerentele expuse în încheierea de şedinţa din 07.07.2016, constată cererea nefondată din moment ce înscrisul - ancheta socială – a fost depus în probaţiune la fond, partea interesată nu l-a contestat sub aspectul depunerii înscrisului în original, fiind aplicabile dispoziţiile art. 150 alin. 2 Cod procedură civilă care prevăd obligaţia depunerii de copii certificate, ceea ce s-a şi îndeplinit la fond. Un înscris nu este fals doar pentru nedepunerea lui în original aşa cum susţin apelanţii relativ la apostila depusă în apel pentru înscrisul ancheta socială întocmită în America. Partea care formulează o cerere de denunţare a înscrisului ca fals trebuie să indice elementul considerat fals din acel înscris - scrisul, semnătura - şi doar apoi se poate solicita originalul înscrisului conform art. 304 alin. 2 Cod procedură civilă. În speţă, instanţa de apel a solicitat aceste precizări apelanţilor la termenul din 07.07.2016 aceştia susţinând doar că apostila nu se putea aplica decât pe un înscris original. Aşadar, este doar o presupunere a acestora că apostila depusă în apel fila 43 pentru înscrisul „social report ” vizat pentru conformitate în temeiul art. 150 alin. 2 Cod procedură civilă  nu s-a aplicat pe original.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar înlătura acest înscris ca probă din dosar, ceea ce el atestă în conţinutul său, sunt doar stări de fapt, ce rezultă şi din celelalte probe administrate în cauză, cu privire la locuinţa în care va fi reintegrat minorul la tatăl biologic, cu privire la relaţiile dintre acesta şi actuala soţie, intervenient accesoriu în cauză, cu privire la câştigurile săptămânale ale intimatului reclamant, locul acestuia de muncă, locuinţa tatălui descrisă conform contractului de închiriere. Aşadar, înlăturarea acestui înscris doar pentru motivul că nu s-a prezentat originalul, nu atrage schimbarea soluţiei cât timp faptul probator este atestat şi de celelalte probe.

În legătură cu anumite diferenţe de nuanţă în ceea ce priveşte realizarea traducerii înscrisului intitulat „social report”, instanţa constată că, potrivit art. 150 alin. 4 Cod procedură civilă, contestarea traducerii actului este tardivă, acesta trebuia invocată la judecata în fond a cauzei.

Faptul că pe înscrisul depus în apel  de către apelanţi fila 19 dosar apel ce atestă  virarea unei sume de 830 dolari de către A.I. către J, fiul apelanţilor pârâţi, nu este menţionat prenumele reclamantului ci alt prenume (I.) nu înseamnă ca acesta foloseşte o identitate falsă, din moment ce alte înscrisuri sub semnătura privată sau înscrisuri autentice, conţin numele si prenumele reclamantului (ex. contract individul de muncă, contract de închiriere, certificat de căsătorie, cât şi alte  ordine de plată ce atestă încasarea salariului de către reclamant  la adresa din contractul de închiriere). Deci, intimatul reclamant nu justifică o temere de a-şi folosi adevărata identitate în acte autentice sau sub semnătură privată aşa cum susţin în apel apelanţii pârâţi pentru a dovedi faptul ca reclamantul locuieşte nelegal pe teritoriul SUA.

Evaluarea psihologică nr. 16/27.05.2016 întocmită de psiholog K. şi încuviinţată în apel la cererea apelanţilor nu contrazice necesitatea reintegrării minorului la tatăl biologic, în familia acestuia, însa are anumite recomandări pentru ambele părţi, în sensul concilierii şi adoptării unei atmosfere de cooperare între bunicii materni şi tatăl biologic, deoarece starea conflictuală dintre aceştia influenţează acomodarea copilului în noul mediu familial.

Nici bunica maternă nu neagă etapa reintegrării minorului la tată, în familia acestuia, însă îşi doreşte să se realizeze treptat. O reintegrare treptată aşa cum o anticipează bunica nu este posibilă, deoarece procedural, textul art. 74 din Legea nr. 242/2004 pe care se fundamentează cererea reclamantului, presupune încetarea măsurii de protecţie prin reintegrarea copilului în familia sa. Într-adevăr, adaptarea copilului în familia tatălui din America este un proces de durată, iar şansele optime ca ea să fie cât mai uşoară copilului sunt la îndemâna tatălui biologic, soţiei acestuia şi bunicilor materni. Toţi trebuie să coopereze  astfel încât minorul să nu sesizeze conflictele dintre părţi. De altfel acestea ar putea fi estompate în timp dacă tatăl permite şi eventualele legături personale ale bunicilor materni cu minorul chiar la locuinţa acestuia din America aşa cum s-a mai întâmplat şi în  anul 2015 când minorul a fost in America la tatăl său împreună cu bunicii materni care au locuit la fiul acestora, prieten cu reclamantul.

Orice supoziţie a apelanţilor cu privire la statutul intimatului reclamant pe teritoriul american nu echivalează cu situaţia decăderii din drepturile părinteşti a acestuia sau cu situaţia unui tată condamnat sau cercetat  penal sau care abuzează minorul, care să fie în imposibilitate să se ocupe de creşterea şi educarea minorului, astfel că, la acest moment nu există astfel de împrejurări, dovezi care să justifice respingerea cererii de încetare a măsurii plasamentului şi reintegrarea minorului F., care este şi cetăţean american, născut în […] la tatăl acestuia, reclamantul A..

De altfel, în acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Amanalachioai c. României, hotărârea din 26.05.2009, prin care Curtea a decis că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, ca urmare a faptului că reclamantul nu a putut obţine înapoierea fiicei sale.

Referitor la încălcarea art. 8 din Convenţie, Curtea a arătat ca încredinţarea creşterii şi educării unui minor altor persoane decât părinţii biologici nu trebuie permisă decât în situaţii excepţionale  (şi în acea speţă mama minorei decedase, iar bunicii materni refuzau încredinţarea minorei tatălui biologic).

În opinia Curţii, faptul că alte persoane pot oferi minorului condiţii mai bune de creştere şi educare nu poate constitui o justificare deplină pentru a încredinţa minorul altor persoane decât părinţii biologici. Nici ataşamentul profund al minorului faţă de alte persoane - bunicii materni în speţă - nu constituie, în opinia Curţii, situaţii excepţionale care să justifice ruperea legăturilor familiale.

Cu privire la marja de apreciere a autorităţilor interne şi în mod deosebit cea a instanţelor în interpretarea şi aplicarea legii, instanţa internaţională a apreciat că va fi luată în considerare în analiză, conformitatea măsurii litigioase cu cerinţele de just echilibru. Pentru a aprecia necesitatea măsurii litigioase într-o societate democratică, Curtea a analizat, în lumina întregii cauze, dacă justul echilibru ce trebuie să existe între interesele concurente de faţă, cele ale copilului, cele ale tatălui şi, în circumstanţele speţei, cele ale bunicilor, ţin cont în acelaşi timp şi de respectarea ordinii publice. Ea nu are ca obligaţia să se substituie autorităţilor interne pentru a reglementa problemele privind încredinţarea, ci îi revine obligaţia de a aprecia din perspectiva Convenţiei hotărârile pe care acestea le-au pronunţat în exercitarea puterii lor de apreciere. În cazul în care Curtea recunoaşte că autorităţile naţionale se bucură de o mare marjă în aprecierea necesităţii de a încredinţa un copil unei alte persoane decât părinţilor săi, ea trebuie să exercite un control mai riguros asupra restricţiilor suplimentare. Aceste restricţii prezintă riscul de a distruge relaţiile de familie dintre părinţi şi un copil mic. Astfel de măsuri trebuie să se bazeze pe considerente inspirate de interesul copilului şi care au suficienta greutate şi soliditate. Curtea reaminteşte că, în cauzele de acest tip, interesul copiilor trebuie să aibă prioritate faţă de orice alt considerent. Curtea subliniază totuşi că acest interes prezintă un dublu aspect: pe de o parte, să le garanteze copiilor o evoluţie într-un mediu sănătos; pe de altă parte, să menţină legăturile acestora cu familia, cu excepţia cazului în care aceasta s-a arătat a fi nedemnă, deoarece distrugerea acestei legături determină ruperea copilului de rădăcinile sale. De aici rezultă că interesul copilului impune ca numai anumite circumstanţe cu totul excepţionale să poată duce la o ruptură a unei părţi a legăturii de familie, în schimb trebuie să se facă tot posibilul să se păstreze relaţiile personale şi, dacă este cazul, la momentul potrivit, "să se reconstituie" familia.

Curtea a apreciat, în acea cauză, că motivele reţinute de instanţele naţionale pentru a refuza înapoierea minorei la tatăl său nu corespund circumstanţelor "cu totul excepţionale" ce ar putea justifica o ruptură a legăturii de familie. Totuşi, ea este de acord cu faptul că, din cauza trecerii timpului şi a integrării minorei în familia bunicilor, instanţele naţionale au putut să refuze "pentru moment" reintegrarea, după cum ele însele au menţionat necesitatea întoarcerea copilului la tată.

Aşadar, revenind la prezenta cauză, se poate constata conform celor din practica CEDO invocată mai sus că intimatul reclamant nu manifestă o atitudine sau un comportament faţă de minor care să fie încadrat în circumstanţele „cu totul excepţionale” din cauza CEDO menţionată care să împiedice reintegrarea minorului la tată în acest moment, din contră o amânare a acestui moment aşa cum doreşte bunica maternă ar face şi mai grea reintegrarea minorului şi adaptarea acestuia la condiţiile de viaţă din America, trecerea timpului îndepărtând legătura tată–copil, din moment ce acesta ar avea un contact fizic permanent cu bunicii materni. Pe de altă parte, vârsta minorului la acest moment, de aproape 6 ani ar uşura adaptarea acestuia în America având în vedere că este momentul la care minorul poate urma o formă de învăţământ direct în America, fără a fi necesar să suporte diferenţele majore ale sistemului de învăţământ dintre cele doua state.

Prin urmare, instanţa de apel va respinge apelul formulat, măsura dispusă prin sentinţa atacată dovedindu-se a fi în interesul minorului  şi în conformitate cu dispoziţiile de drept invocate ce au constituit temeiul acestei cereri.

Domenii speta

Spete similare