Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău, sub nr., reclamanţii H D-D şi H M au solicitat în contradictoriu cu pârâta O B R S.A. pronunţarea unei hotărâri prin care instanţa să constate caracterul abuziv al clauzei inserate la art.3.2 din contractul de credit nr. din 27.06.2008, să dispună anularea clauzei, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 450 euro, echivalent în lei la cursul BNR din data plăţii efective, sumă încasată de pârâtă cu titlu de comision de acordare credit, suma de 117,14 euro reprezentând dobânda legală pentru perioada 01.07.2008-31.08.2011, 169,86 euro reprezentând dobânda penalizatoare aferentă sumei de 450 euro calculată pentru perioada 01.09.2011-30.06.2016, şi dobânda penalizatoare din 01.07.2016 până la data achitării efective. Prin aceeaşi acţiune s-a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 3.3 din contractul de credit nr., să se anuleze clauza şi să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 4078,99 euro cu titlu de comision administrare credit, să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale pentru sumele încasate cu titlu de comision de administrare în perioada 27.06.2008-31.08.2011, la plata dobânzii penalizatoare pentru 01.09.2011-până la data introducerii acţiunii, şi la plata dobânzii penalizatoare pentru fiecare sumă încasată cu titlu de comision de administrare de la data introducerii acţiunii până la data achitării efective. Au mai solicitat reclamanţii să se constate caracterul abuziv al clauzei inserate la art.3.4 din contractul de credit şi să se dispună anularea acesteia, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în mod necuvenit cu titlu de dobândă penalizatoare, să fie obligată pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare. De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că la data de 14.08.2008 au încheiat cu B M SA contractul de credit nr., având ca obiect acordarea de către bancă a unui împrumut în valoare de 15.000 euro pentru o perioadă de rambursare de 10 ani.
Potrivit art.3.2. din contract, comisionul de acordare a creditului este de 3% din valoarea totală a facilităţii, sumă nejustificată şi nelegală, şi care nu a făcut obiectul unei negocieri prealabile reciproce. Această clauză a creat un dezechilibru semnificativ, noţiunea de comision de administrare nu este explicată în nicio clauză contractuală, iar toate costurile legate de încheierea contractului au fost suportate de reclamanţi.
Se mai arată că, potrivit art.3.3 din contract, reclamanţii datorează comision de administrare credit în valoare de 0,42 % pe lună din suma facilităţii rămasă de rambursat. La momentul semnării contractului acest comision nu avea o definiţie preciză, încălcându-se condiţia de claritate şi inteligibilitate impusă de actele normative din sfera protecţiei consumatorilor. Această clauză nu a făcut obiectul unei negocieri prealabile reciproce. Reclamanţii au apelat în cursul anului 2008 la un credit de nevoi personale, întrucât aveau nevoie de suma de 15.000 euro, însă nu au fost de acord cu plata acestui comision de administrare, în condiţiile în care până la finalul contractului ar fi trebuit să achite suma de 4303,83 euro cu titlu de comision de administrare. Reclamanţii au fost constrânşi de poziţia dominantă a băncii şi de nevoia lor financiară. Cuantumul acestui comision este foarte ridicat şi vădit nejustificat în raport de circumstanţele contractuale. Este nejustificată modalitatea de stabilire a comisionului ca procent din soldul creditului rămas de restituit. Pârâta nu arată care este motivul pentru care a stabilit acest mod de percepere a comisionului şi nici ce acţiuni/activităţi/servicii ale băncii sunt acoperite cu acest comision. Din suma de 15.000 euro, reclamanţii au achitat cu titlu de comision de administrare suma de 4078,99 euro, fără dobânda creditului. Pârâta nu a uzat de bună-credinţă în momentul în care a impus în conţinutul contractului de credit obligativitatea achitării acestui comision, neprecizând cu ce titlu şi în contul căror prestaţii se încasează aceste sume. Inserarea în contract a acestei clauze denotă intenţia băncii de a-şi maximiza câştigul prin introducerea unor costuri ascunse în sarcina reclamanţilor. Acest comision nu poate fi considerat un preţ , căci preţul banilor este dobânda. Obligarea pârâtei la plata dobânzii legale se impune ca o consecinţă a principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de parte, prejudiciu care constă în paguba efectiv suferită, cât şi în beneficiul nerealizat.
Mai arată reclamanţii, în ceea ce priveşte clauza prevăzută de art.3.4, că perceperea unei dobânzi penalizatoare în cuprinsul contractului de credit într-un cuantum atât de ridicat încalcă instrumentele naţionale şi europene relative la protecţia consumatorilor. La momentul semnării contractului de credit, această dobândă penalizatoare nu avea o definiţie precisă, încălcându-se condiţia de claritate şi inteligibilitate impusă de actele normative din sfera protecţiei consumatorilor. Clauza creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, atâta timp cât una din părţile unui contract bilateral, comutativ şi oneros îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral una din clauzele contractului de credit, anume cuantumul prestaţiei celeilalte părţi, fără ca în acest sens să existe acordul celui care se obligă. Din cuprinsul acestei clauze rezultă că dobânda penalizatoare va fi calculată la rata de capital exigibilă. În cuprinsul contractului nu este definită noţiunea de rată de capital, ce anume reprezintă şi din ce este compusă. Văzând graficul de rambursare anexat contractului de credit rezultă că rata de capital este compusă din principal, dobândă şi comision de administrare. Din această formulare se poate observa că pârâta încasează dobândă la dobândă, aspect nepermis în legislaţia română. Această clauză este abuzivă întrucât exclude prin chiar formularea ei dreptul consumatorului de a formula obiecţiuni cu privire la cuantumul dobânzii penalizatoare. Raportat la cuantumul exagerat al dobânzii penalizatoare precum şi la modul de inserare în cuprinsul contractului, această clauză este nulă raportat la dispoziţiile art.966 coroborat cu art.968 din vechiul Cod civil. Dobânda penalizatoare constituie o dobândă moratorie stabilită prin intermediul unei clauze penale menite să acopere prejudiciul presupus al creditorului. Însă, din formularea contractului rezultă că aplicarea acestei dobânzi vizează inclusiv debite constând în dobândă, comisioane, costuri sau speze, aceste aspect constituind un argument puternic pentru interpretarea acestei clauze ca fiind una penală. Clauza inserată la art.3.4 din contract reprezintă în fapt o clauză leonină, în care creditorul a prevăzut o contraprestaţie în favoarea sa cu mult peste cea a cocontractanţilor săi, clauză ce a dezechilibrat în mod serios contractul. Inserarea acestei clauze s-a făcut cu încălcarea art.1 şi 2 din Legea nr.313/1879, în vigoare la momentul încheierii contractului, dispoziţii potrivit cărora este nulă clauza penală din contractele de împrumut. Situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor din contract.
Nulitatea produce efecte şi pentru trecut, astfel încât capătul de cerere privind restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de dobândă penalizatoare apare ca fiind o consecinţă juridică a aplicării sancţiunii nulităţii, a principiului retroactivităţii efectelor nulităţii. Prevederea în contract a unor clauze abuzive constituie o faptă ilicită, iar sumele de bani reţinute în temeiul unor clauze abuzive trebuie restituite reclamanţilor.
În situaţia în care vor fi anulate cele două clauze contractuale contestate, sumele de bani pe care reclamanţii le vor avea de restituit către bancă se vor modifica, iar acest aspect trebuie individualizat de către bancă printr-un nou grafic de rambursare care să fie pus la dispoziţia consumatorilor.
Reactualizarea se impune a fi dispusă pentru a fi acoperit prejudiciul efectiv suferit de reclamanţi şi care a fost cauzat de fluctuaţiile monetare ce au avut loc în intervalul de timp scurs între data achitării lor de către debitori şi data restituirii lor efective.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr.193/2000, ale Directivei 93/13/CE, ale Legii nr.313/1879 şi ale Codului civil.
Cererea este scutită de la plata taxelor judiciare de timbru.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la restituirea sumei privind comisionul de acordare, arătând că acţiunea reclamanţilor are ca obiect un drept patrimonial fiindu-i aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani, care a început să curgă la data acordării creditului şi s-a împlinit la 26.07.2011. Mai susţine pârâta că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr.193/2000, clauzele contractuale nefiind prestabilite, existând prin urmare posibilitatea ca un client să influenţeze o clauză. Faptul că reclamanţii au înţeles să nu prezinte nicio contraofertă nu echivalează cu impunerea împotriva consimţământului lor a unor clauze.Comisionul de acordare şi de administrare sunt permise şi reglementate expres în art.36 din OUG 50/2010, legea permiţând în mod expres creditorului bancar să perceapă aceste comisioane.O intervenţie a instanţelor în ceea ce priveşte preţul contractului ar echivala cu o imixtiune inacceptabilă asupra principiilor care guvernează economia de piaţă. Reclamanţii nu au probat că banca a perceput comisionul de administrare ca o dobândă deghizată, acesta fiind evidenţiat într-un scadenţar anexă la contractul de credit.datorită specificului contractului de credit, care presupune restituiri succesive, monitorizarea acestora, banca suportă costuri pe toată durata contractului. Raţiunea comisionului de administrare are legătură cu o serie de activităţi desfăşurate de bancă şi a fost o clauză explicit formulată.Modul de stabilire şi calcul al dobânzilor penalizatoare a fost strict reglementat prin OUG 50/2010.Mai susţine pârâta că în situaţia în care numai banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate s-ar crea o situaţie inechitabilă, caracterizată de îmbogăţirea fără justă cauză a împrumuturilor.
În susţinerea cererii, reclamanţii au anexat înscrisuri, în copie, certificate pentru conformitate cu originalul şi au solicitat încuviinţarea probei cu interogatoriul pârâtei, răspunsurile pârâtei fiind anexate la filele 117-126 dosar.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la restituirea sumei reprezentând comision de acordare credit, instanţa constată următoarele:
Potrivit art. 3 din Dec. nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă prevede durata termenului de prescripţie de 3 ani, iar art. 7 din acelaşi act normativ arată că momentul de la care curge prescripţia, ca regulă, este data naşterii dreptului la acţiune sau a dreptului de a cere executarea silită.
Nulitatea unui act juridic, în speţă a unei clauze este definită ca mijlocul prevăzut de lege pentru a nu permite ca voinţa individuală să treacă peste îngrădirile ce-i sunt impuse prin normele dreptului pozitiv şi efectele constau în desfiinţarea actului prin repunerea părţilor în situaţia anterioară, care implică restituirea reciprocă a prestaţiilor ce s-au făcut în temeiul lui. Dreptul la acţiune al reclamanţilor având ca obiect restituirea prestaţiilor, în situaţia constatării nulităţii unui act juridic curge de la data constatării de instanţă a caracterului abuziv al clauzei şi anulării ei şi că dreptul la restituirea prestaţiilor, ca aplicaţie a repunerii părţilor în situaţia anterioară, nu poate curge înainte de a se fi constatat nulitatea clauzei, astfel că momentul încheierii contractului, nu are nici o relevanţă, reţinând că pe acest capăt de cerere nu a operat prescripţia.Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Dec. nr. 167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, ca atare, dreptul la acţiune al reclamanţilor neputând fi apreciat ca prescris.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine în fapt următoarele:
La data de 27.06.2008, între reclamanţi în calitate de împrumutaţi şi B M SA s-a încheiat contractul de credit nr., prin care banca a acordat împrumutaţilor un credit în valoare de 15.000 euro pentru satisfacerea nevoilor personale.
Din înscrisurile depuse la filele 22-35 dosar, rezultă că B M SA a fost absorbită de O B R SA, pârâta din prezenta cauză.
Conform art.4 din contract, rambursarea facilităţii se face în 120 de rate lunare conform graficului de rambursare anexă la contract.
Clauzele defăimate de reclamanţi au următorul conţinut:
- art.3.2- „Comision de acordare a facilităţii-3% din valoarea totală a facilităţii”
- art.3.3- „Comision de administrare: 0,42 % pe lună din suma facilităţii rămasă de rambursat. Comisionul de administrare va fi plătit lunar de către împrumutat, odată cu rambursarea ratelor de credit, conform graficului de rambursare-anexa 2”;
- art.3.4- „Dobânda penalizatoare: 20 % pe an. Dobânda penalizatoare este datorată în cazul în care împrumutatul nu îndeplineşte obligaţia de plată la scadenţă(fie la scadenţa prestabilită, fie la scadenţa anticipată sau în orice alt caz). Această dobândă va fi aplicată la rata de capital exigibilă la data scadenţei până la data plăţii efective, indiferent că această dată precede sau urmează pronunţării unei eventuale hotărâri judecătoreşti. Dobânda penalizatoare va fi plătită la data scadenţei următoarei rate sau la o altă dată precizată de bancă în notificare. Banca are dreptul să revizuiască nivelul dobânzii penalizatoare în funcţie de politica sa de creditare. Noul nivel al dobânzii penalizatoare va deveni aplicabil şi opozabil împrumutatului prin afişare la sediile unităţilor teritoriale ale băncii. Împrumutatul agreează că dovada afişării noului nivel al dobânzii penalizatoare va putea fi făcută cu orice document/evidenţă produs/ă de bancă”.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”. De asemenea, în baza aceluiaşi text de lege, „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv”.
Din examinarea textului de lege citat, cât şi din jurisprudenţa CJUE în materie rezultă faptul că pentru a putea fi caracterizată drept clauză abuzivă trebuie întrunite trei elemente: clauza să nu fi fost negociată, clauza să determine un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, dezechilibrul să fie creat în contradicţie cu buna credinţă.
Directiva 93/13 obligă statele membre să prevadă un mecanism care să asigure ca orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru aprecierea eventualului său caracter abuziv. În acest cadru, instanţa naţională trebuie să stabilească, ţinând cont de criteriile prevăzute la articolul 3 alineatul 1 şi la articolul 5 din Directiva 93/13, dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speţei, o astfel de clauză îndeplineşte criteriile bunei credinţe, echilibrului şi transparenţei prevăzute de această directivă.
În speţă, contractul intervenit intre părţi reprezintă un act juridic standard preformulat, clauzele fiind stabilite în mod unilateral de către profesionist, consumatorul fiind obligat să îşi exprime acordul cu privire la totalitatea clauzelor pentru a obţine dreptul de folosinţă a sumei de bani.
Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul îşi poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condiţiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte) şi nici nu se limitează la ocazia oferită potenţialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi condiţiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influenţa efectiv conţinutul şi numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din iniţiativa destinatarilor ofertei, respectiv a faptului că reclamanţii au avut şi alte opţiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deşi sarcina acestei probe îi revenea, potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr.193/2000.
Potrivit art.3.2 din contract, reclamanţii au achitat un procent de 3% din valoarea totală a facilităţii, respectiv suma de 450 euro, cu titlu de comision de acordare credit. Deşi pârâta a susţinut că acest comision se justifică prin costul operaţiunilor legate de acordarea creditului, instanţa reţine cuantumul ridicat al acestuia, precum şi împrejurarea că nu rezultă, din cuprinsul contractului sau a anexelor la acesta, care sunt operaţiunile al căror cost este acoperit de acest comision.Având în vedere caracterul obligatoriu al acestui comision, imposibilitatea negocierii acestuia, şi cuantumul disproporţionat al acestuia faţă de destinaţia sa şi cuantumul facilităţii acordate, instanţa apreciază că clauza prevăzută în art.3.2 din contract este abuzivă.
În baza clauzei 3.3 din contract, în graficul de rambursare anexă a contractului, este evidenţiat cuantumul lunar al comisionului de administrare. Această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, prin raportare la cuantumul ridicat al acestui comision şi determinabil în funcţie de suma rămasă de rambursat, clauza astfel formulată dând dreptul pârâtei să perceapă acest comision lunar la soldul creditului, fără a se specifica în niciun mod activităţile şi operaţiunile de administrare care să justifice perceperea acestui comision.
În plus, condiţia referitoare la producerea unui dezechilibru semnificativ nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparaţie între valoarea totală a operaţiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, şi costurile puse în sarcina consumatorului printr-o anumită clauză, pe de altă parte, astfel cum s-a statuat de CJUE în cauza Constructora Principado SA împotriva Jose Ignacio Menendez Alvarez(„existenţa unui „dezechilibru semnificativ” nu necesită în mod necesar ca costurile puse în sarcina consumatorului printr o clauză contractuală să aibă în privinţa acestuia o incidenţă economică semnificativă în raport cu valoarea operaţiunii în cauză, ci poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat acest consumator, în calitate de parte la contract, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul contractului, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale; instanţa de trimitere trebuie, în scopul aprecierii existenţei eventuale a unui dezechilibru semnificativ, să ţină seama de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului, raportându se la toate circumstanţele care au însoţit încheierea acestui contract, precum şi la toate celelalte clauze ale acestuia”).
Cu privire la cea de a treia condiţie (nerespectarea cerinţelor bunei-credinţe), îndeplinirea acestei cerinţe rezultă din comportamentul general al băncii. Astfel, inserarea acestor clauze abuzive, neclare, aplicate în defavoarea consumatorului, neacordarea de explicaţii şi informaţii suficiente astfel încât consumatorul să nu poată lua vreo decizie în deplină cunoştinţă de cauză.
Acest comision apare prin cuantumul său ca fiind nejustificat şi disproporţionat de vreme ce pentru acest cost al creditului nu este explicitată nici o condiţie sau situaţie care îl impune ca necesar, fie determinată în concret fie determinabilă în raport de anumiţi factori de piaţă.
În ceea ce priveşte împrejurările în care un asemenea dezechilibru este creat „în contradicţie cu cerinţa de bună credinţă”, este important să se constate şi că, potrivit jurisprudenţei CJUE, instanţa naţională trebuie să verifice în acest scop dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale (Cauza Mohamed Aziz).
Or, este cât se poate de evident faptul că perceperea de către bancă a unei sume de bani consistente lunar, necauzată de o necesitate obiectivă, conţine un echivoc care naşte un dubiu puternic în sensul justificării unui asemenea cost şi care dubiu nu poate fi decât în folosul consumatorului, conform art.1 alin.1-3 din Legea nr.193/2000 şi totodată, duce la un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
În ceea ce priveşte clauza stabilită în art.3.4 din contract, instanţa reţine că aceasta este redactată într-un limbaj ce nu este clar şi inteligibil, atâta timp cât se menţionează că va fi plătită la o dată precizată de bancă în notificare, mecanismul nefiind aşadar previzibil. De asemenea, banca are dreptul revizuirii nivelului dobânzii în funcţie de politica sa de creditare, stabilind astfel un element subiectiv, favorabil propriei sale politici financiare, consumatorului nefiindu-i permisă negocierea nivelului dobânzii penalizatoare. Chiar şi modalitatea de înştiinţare a consumatorului apare ca fiind abuzivă, banca alegând varianta să afişeze la sediu noului nivel al dobânzii penalizatoare, ceea ce nu permite verificarea aducerii efective la cunoştinţa consumatorului a nivelului acesteia.
Modalitatea de exprimare folosită de bancă face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.
Instanţa reţine că prin necircumstanţierea în niciun mod a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii penalizatoare, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând practic la libera sa apreciere majorarea dobânzii penalizatoare, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îi prejudicieze pe reclamanţi.
Alin. 3 al art. 4 din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii.
Clauza menţionată în art.3.4 din contract nu permite consumatorului dreptul de a denunţa sau rezilia contractul în situaţia în care profesionistul a revizuit unilateral nivelul dobânzii legale, creând contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Având în vedere considerentele expuse şi reţinând că finalitatea constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, iar nu cu anularea acestora, aşa cum au solicitat reclamanţii, instanţa va admite în parte cererea, astfel cum a fost precizată, urmând a constata caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 3.3 şi art.3.4 din contractul de credit nr..
Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar sancţiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parţial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea.
Principiul restabilirii situaţiei anterioare este unul dintre principiile care guvernează efectele nulităţii actului juridic civil şi presupune că tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.
Verificând graficul de rambursare anexat la filele 45-48 dosar, rezultă că în perioada 10.07.2008-24.05.2016 valoarea comisionului de administrare achitat de către reclamanţi cuantifică 4078,99 euro.
Conform art. 1092 alin. 1 Cod civil, orice plată presupune o datorie şi ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii. În contextul constatării nulităţii absolute a comisionului de administrare, se va considera, retroactiv, că această obligaţie nu a existat, fiind vorba de o plată făcută fără temei şi care trebuie restituită de cel care a primit-o.
Întrucât o clauză abuzivă nu poate produce nici un efect, dispărând fundamentul pentru executarea obligaţiei de plată şi este necesar a se acoperi integral prejudiciul suferit şi de a se restabili situaţia anterioară, instanţa va obliga pe pârâtă la restituirea către reclamanţi a echivalentului în lei la cursul BNR din ziua plăţii a sumei de 450 euro reprezentând comision de acordare credit şi suma de 4078,99 euro, reprezentând contravaloarea comisionului de administrare achitat de reclamanţi, aferent perioadei 10.07.2008-24.05.2016, sumă ce se va actualiza.
Totodată, instanţa reţine că reclamanţii au dreptul la plata dobânzii legale aferente sumelor achitate cu titlul de comision de administrare, dobânda reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a acestor sume de bani şi fiind datorată pentru recuperarea integrală a prejudiciului, dobânzi ce vor fi acordate de la data plăţii până la data restituirii integrale a debitului, în conformitate cu actele normative corespunzătoare momentului fiecărei plăţi, respectiv OG nr.9/2000 până la abrogarea acesteia, respectiv OG nr.13/2011 după intrarea în vigoare.
În consecinţă, va obliga pe pârâtă la plata către reclamanţi a dobânzii legale aferente sumei de 4078,99 eur, calculată de la data efectuării fiecărei plăţi până la data executării obligaţiei.
Ţinând seama de soluţia ce se va pronunţa cu privire la comisionul de administrare şi având în vedere că în graficul de rambursare anexă a contractului de credit suma reprezentând comision de administrare este inclusă în suma lunar datorată, va dispune obligarea pârâtei să emită un nou grafic de rambursare a creditului.
Instanţa va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă penalizatoare, ca neîntemeiat, din actele şi lucrările dosarului nerezultând efectuarea de către reclamanţi a vreunei plăţi cu acest titlu.
În temeiul art.452 şi 453 alin.1-2 C.p.c., având în vedere soluţia de admitere în parte a cererii, va obliga pe pârâtă la plata către reclamanţi a sumei de 2000 lei reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv onorariu de avocat.
Curtea de Apel Târgu Mureș
Acţiune oblică. Neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 974 Cod civil. Consecinţe
Curtea de Apel București
Actiune în constatarea existentei dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului cu destinatie comerciala
Judecătoria Gura Humorului
Acţiune în constatare
Curtea de Apel Oradea
RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV. Anulare proces verbal de control întocmit de I.T.M.
Curtea de Apel București
Actiune în evacuare. Calitate procesuala activa. Exceptii de la regula unanimitatii în exercitarea actelor cu privire la bun în cazul coproprietatii pe cote pati.