Legea nr. 290/2003. Obligarea autorităţii la soluţionarea cererii de acordare a despăgubirilor. Pasivitatea autorităţii. Dreptul la un proces echitabil sub aspectul soluţionării cererii într-un termen rezonabil.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 04 aprilie 2016 sub nr. 1430/86/2016, reclamantul A. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la emiterea deciziei de soluţionare a cererii formulată la data de 09.04.2006 în baza Legii nr. 9/1998, prin care s-au solicitat despăgubiri pentru bunurile imobile care au aparţinut defuncţilor B. și C.

Pârâta, prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 16 mai 2016, a solicitat respingerea cererii formulate de reclamant, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, arată că din probatoriul administrat de reclamant, mai precis din corespondenţa purtată de acesta cu Comisia județeană pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) rezultă cât de poate de clar că unui dintre dosarele despre care face vorbire, respectiv 6954/2006 a fost soluţionat de către Comisia județeană prin adoptarea de către aceasta a Hotărârii nr. 30/2010. Astfel, aşa cum rezultă din adresa nr. 196/30/1/08.01.2016, ce se regăseşte în înscrisurile comunicate anexat cererii de chemare în judecată, dosarul administrativ nr. 6954/2006 a fost înaintat de către Comisia județeană către ANRP.

Faţă de acestea, apreciază că autorităţile competente cu soluţionarea dosarului nr. 6954/2006 sunt Comisia județeană şi ANRP.

În drept, pârâta a invocat dispoziţiile art. 201 şi urm., Legea nr. 164/2014, H.G. nr. 460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2004.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a arătat că în mod greşit pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, pe motiv că Instituţia Prefectului municipiului Bucureşti nu are atribuţii de soluţionare a cererilor formulate de cetăţeni în temeiul Legii nr. 9/1998 şi nici nu adoptă hotărâri în temeiul acestei legi speciale. Având în vedere că dosarele nr. 6954 şi 6955 din data de 09.04.2006 împreună cu cererea a fost transmisă spre competenţa soluţionării Instituţiei Prefectului municipiului Bucureşti, consideră că aceasta are obligaţia de a emite decizia de soluţionare a cererii.

Pârâta Comisia municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 9/1998, prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 10.10.2016, a invocat excepţia prematurităţii solicitării de emitere a hotărârii de către Comisia municipiului Bucureşti.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, forma în vigoare la momentul depunerii cererii de către reclamant, comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, verifică şi rezolvă cererile pentru acordarea de despăgubiri sau compensaţii, după caz.

La acel moment, pentru adoptarea hotărârilor privind respingerea sau recunoaşterea drepturilor, acordarea despăgubirilor sau /şi compensaţiilor legiuitorul prevedea un termen de cel mult 6 luni de la înregistrarea cererii.

Or, Comisia judeţeană nu a soluţionat cererea înregistrată sub nr. 6955/05.04.2006 de reclamant în termenul de 6 luni prevăzut de legiuitor, ci ca urmare a modificărilor legislative a legii din anul 2007 au decis să decline competenţa de soluţionare a cererii către Comisia municipiului Bucureşti.

Tot prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant, potrivit art. 82 Cod procedură civilă.

Pe cale de excepţie, pârâta solicită respingerea cererii ca inadmisibilă, pentru nerespectarea prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Solicită admiterea excepţiilor şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi nefondată.

Prin sentinţa nr. 1748 din 15 decembrie 2016, Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondate, excepţiile invocate, de pârâtele Instituţia Prefectului Bucureşti şi Comisia Municipiului Bucureşti de Aplicare a Legii nr. 9/1998, a admis acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Instituţia Prefectului Bucureşti, Comisia Municipiului Bucureşti de Aplicare a Legii nr. 9/1998 şi Comisia Judeţeană de Aplicare a Legii nr. 9/1998, a obligat pârâta Comisia Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 9/1998, reprezentată de prefect, la emiterea deciziei de soluţionare a cererii reclamantului de acordare a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 9/1998 şi a respins acţiunea faţă de Comisia Municipiului S. de aplicare a Legii nr. 9/1998, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei au promovat recurs pârâtele Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti – prin Prefect şi Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 – prin Prefect.

În dezvoltarea motivelor de recurs Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti arată următoarele:

Sub un prin aspect, prima instanţă face confuzie între entităţile publice întemeindu-se pe dispoziţiile legale de înfiinţare şi sediul în care îşi desfăşoară activitatea.

Este adevărat că pârâta Comisia municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr.9/1998 este înfiinţată prin ordin al prefectului, însă acest aspect nu dovedeşte decât modul în care a fost înfiinţată. O astfel de logică respectiv atribuirea calităţii procesuale pasive în raport de dispoziţiile legale ce privesc înfiinţarea autorităţii ar conduce la următoarea ipoteză eronată: dacă legiuitorul a dispus înfiinţarea unei autorităţi publice prin lege sau prin hotărâre a Guvernului atunci legiuitorul sau Guvernul ar răspunde pentru toate aceste autorităţi publice acestea fiind lipsite de orice fel de calitate.

Mai mult decât atât, înfiinţarea Comisiei se face prin ordin al prefectului aşadar nu prin ordin al Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti.

Mai mult chiar, Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti nu are în subordine comisii judeţene de aplicare a legilor speciale. De altfel, nici nu se poate reţine ca autoritatea denumită Comisia ar fi parte integrantă din structura Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti iar acest lucru se poate observa cât se poate de clar în organigramă.

De asemenea, faptul că două sau mai multe autorităţi (cum este cazul Comisiei şi a Instituţiei) funcţionează în acelaşi sediu, acest aspect nu conferă calitate procesuală, atribuţii sau competenţe autorităţii care funcţionează sub alt regim şi care are alte competenţe.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 340/2004, republicată, privind prefectul şi instituţia prefectului, Prefectura este definită ca fiind sediul instituţiei.

Or, faptul că prefectul are şi alte funcţii exceptând calitatea de reprezentant al Guvernului, anume preşedinte al Comisiei, acest aspect nu justifică menţinerea Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti în cadrul procesului.

Nicăieri în Legea specială nr. 164/2014 sau Legea nr. 9/1998 nu se atribuie competenţe, atribuţii în sarcina Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti.

În cauză nu este respectat raportul reclamant-pârât, întrucât Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti nu are atribuţii de soluţionare a cererilor formulate de cetăţeni în temeiul Legii nr. 9/1998 respectiv a Legii nr. 164/2014 şi nici nu adoptă hotărâri în temeiul acestei legi speciale.

Motivându-şi recursul, pârâta Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 – prin Prefect arată că prin Legea nr. 164/2014 a operat o repunere legală în termenul procedural de executare a obligaţiei de a face/a soluţiona cererile depuse de solicitanţi, printre care şi cea formulată de reclamant şi de a adopta hotărâri de admitere ori respingere a acestora.

Regimul juridic prevăzut de Legea nr. 164/2014, care se aplică în mod obiectiv de la data de 18.12.2014 este opozabil, potrivit prevederilor art. 3 alin. 2 şi următoarele din lege, tuturor cererilor administrative nesoluţionate din motive obiective până la această dată.

Aşadar, legea generală se aplică în orice materie şi în toate cazurile, mai puţin în acelea în care legiuitorul stabileşte un regim special şi derogatoriu, instituind în anumite materii reglementări speciale, care sunt prioritare faţă de norma de drept comun (cum e în cazul de faţă), ce în astfel de situaţii se aplică numai unde legea specială nu dispune.

Caracterul prioritar al normei speciale decurge din însăşi finalitatea adoptării ei, dovedind voinţa legiuitorului de a deroga de la legea de drept comun, prin prevederi de strictă interpretare şi aplicare.

Cu toate acestea, instanţa de fond admite acţiunea şi obligă Comisia municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 9/1998 la soluţionarea cererii reclamantului în baza Legii nr. 9/1998, excluzând din start prevederile legii specială aplicabilă anume Legea nr. 164/2014.

Soluţia primei instanţe conduce la încălcarea principiului constituţional prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţia României, potrivit căruia: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări" şi încălcarea principiului instituit de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 potrivit căruia „Comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 .... soluţionează cererile de acordare a despăgubirilor, în ordinea înregistrării acestora", având în vedere că reclamantului i s-a creat un privilegiu ca cererea sa să fíe soluţionată fără a se ţine seama termenul şi de ordinea cronologică impusă de legiuitor, trecând astfel peste drepturile celorlalţi solicitanţi.

Prin întâmpinarea depusă la 21 martie 2017, reclamantul intimat a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei ca legală şi temeinică, apreciind că nu există nici un motiv pentru a se dispune desfiinţarea acesteia. Susţine că pârâtele nu fac altceva decât de a se sustrage de la obligaţiile care le revin în mod legal.

Recursul formulat de către Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti este întemeiat.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 164/2014, Comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, soluţionează cererile de acordare a despăgubirilor, în ordinea înregistrării acestora şi, prin hotărâre, propun acordarea de despăgubiri sau respingerea cererilor.

Aşadar, calitate procesuală pasivă în cauză are Comisia municipiului Bucureşti nu Instituţia Prefectului municipiului Bucureşti. Împrejurarea că această Comisie se constituie prin ordin al Prefectului şi funcţionează în cadrul prefecturii potrivit art. 6 din Legea nr. 9/1998 nu prezintă relevanță asupra calităţii procesuale pasive întrucât asupra fondului drepturilor invocate de către reclamant (implicit asupra raportului juridic de drept material ce a fost adus în fața instanţei) nu hotărăşte Instituţia Prefectului ci Comisia, atribuţiile acestor două instituţii fiind distincte.

Recursul formulat de către Comisia municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 nu este întemeiat.

Primul aspect pe care Curtea îl retine este acela că reclamantul a depus cererea formulată în temeiul Legii nr. 9/1998, în anul 2006, nefiind soluţionată nici până în prezent (2017). Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, Comisia a avut o atitudine pasivă constantă timp de 10 ani, solicitându-i reclamantului să completeze dosarul abia după ce acesta a formulat prezenta acţiune.

Un alt aspect pe care Curtea îl reţine e acela că recurenta nu a arătat în concret și pe bază de dovezi care din termenele de 9,18 sau 36 de luni reglementate de art. 13 din Legea nr. 164/2014 îi sunt incidente reclamantului. Pe de altă parte, împrejurarea că legiuitorul a stabilit un termen maxim nu înseamnă că toate cererile urmează a fi soluţionate în ultima zi a acestui termen. Mai mult, așa cum rezultă din susţinerile recurentei și documentele dosarului, reclamantul nu are în prezent nicio certitudine cu privire la soluţionarea cererii sale nici măcar în termenul maxim de 36 de luni. Sub acest aspect, Curtea nu poate să nu observe că nici noua lege de eşalonare nu este suficient de previzibilă și nu oferă criterii suficient de clare și precise privind ordinea de soluţionare a cererilor. Mai mult, nici recurenta nu a adus dovezi suficient de precise și concordante privind maniera în care a respectat ordinea de prioritate în soluţionarea cererilor.

Deosebit de relevante sunt în cauză și statuările primei instanţe privind incidenţa dispoziţiilor CEDO, în special ale art. 6 din această convenţie privind dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune și impune soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, precum și privind dreptul de acces la o instanţă care să îi analizeze reclamantului pe fond pretenţiile, fără a i se opune o serie de excepţii, în mod constant, o perioadă îndelungată de timp, excepţii ce împiedică instanţa să analizeze temeinicia drepturilor invocate de către acesta.

Aşadar, având în vedere întreaga situaţie de fapt și de drept, respectiv intervalul de 10 ani de la formularea cererii de acordare a despăgubirilor, pasivitatea constantă și evidentă a autorităţilor administrative, natura dreptului litigios, condițiile în care s-a produs paguba, (prejudiciul adus dreptului de proprietate producându-se în anul 1940), vârsta reclamantului care are peste 80 de ani, legislaţia în continuă schimbare cu efecte nocive asupra recunoaşterii dreptului la despăgubire în special prin prorogarea termenelor pentru soluţionarea cererilor, lipsa unor evidențe clare privind ordinea de soluţionare a cererilor și criteriile avute în vedere, duce la concluzia că reclamantului i s-a impus o sarcină disproporţionată, excesivă și nejustificată, incompatibilă cu respectarea dreptului de acces la instanţă recunoscut de CEDO. Aşa cum a reţinut și prima instanţă, scopul CEDO este să protejeze nu doar drepturi teoretice și iluzorii, ci drepturi concrete și efective, or, în condiţiile în care practica naţională, atât a autorităţilor administrative implicate în procesul de despăgubire, cât și a autorității legislative relevă fie o încălcare a obligaţiei de despăgubire, fie o prorogare continuă a soluţionării cererilor, prorogare lipsită de un orizont clar de finalizare, Curtea nu poate decât să dea eficienţă Convenţiei EDO și jurisprudenţei sale, aşa cum a fost reţinută și de către prima instanţă.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, Curtea, în temeiul art. 451 alin. (2) Cod procedură civilă urmează să reducă onorariul de avocat de la suma de 3000 lei la suma de 2000 lei, apreciind că este vădit disproporţionat în raport cu valoarea și complexitatea cauzei, obiectul acesteia fiind doar obligarea autorităţii la emiterea unei decizii.

Pentru considerentele învederate, în temeiul art. 488 pct. 8, art. 496 Codul de procedură civilă, Curtea va admite recursul promovat de Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, va casa în parte sentinţa recurată şi va respinge acţiunea promovată în contradictoriu cu Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, urmând să respingă ca nefondat recursul promovat de Comisia municipiului București.

Domenii speta

Spete similare