Fapta ilicită, art.2210 Cod civil, art.1376 Cod civil, art.1375 Cod civil, art.5 alin.2 şi alin.5 din oug 195/2002

Cuprins pe materii: Cod civil. Fapta ilicită,  art.2210 Cod civil, art.1376 Cod civil, art.1375 Cod civil, art.5 alin.2 şi alin.5 din OUG  195/2002

În drept, în rezolvarea conflictului temporal de legi existent între dispoziţiile vechiului Cod civil (de la 1864) şi cele ale Noului Cod Civil (Legea nr.287/2009 republicată), instanţa urmează a face aplicarea normelor Codului civil nou având în vedere că Codul civil a intrat în vigoare în septembrie 2011, iar fapta ilicită a fost săvârşită la data de 25.03.2014 şi contractul de asigurare a fost încheiat la data de 03.03.2014.

Astfel, potrivit art.2210 din Codul civil, în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane.

Instanţa apreciază că pretenţiile deduse judecăţii sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

În primul rând instanţa reţine că din materialul probator existent la dosar, rezultă faptul că autoturismul marca VW cu număr de înmatriculare XX-00 YYY, asigurat la societatea reclamantă, a suferit mai multe avarii.

Instanţa apreciază că în speţă sunt întrunite, în sarcina pârâtei, elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale pentru lucrul aflat în paza lor juridică, în sensul art.1376  Cod civil, aspect de altfel necontestat de pârâtă.

Fundamentul juridic al acestei forme de răspundere constă în garanţia pe care cel ce coordonează mecanismul de funcţionare al unui lucru o datorează terţilor.

Este vorba, deci, despre o răspundere obiectivă, independentă de existenţa culpei, fondată pe necesitatea ca paznicul juridic al unui lucru să garanteze pentru „comportamentul general” al acelui lucru, pentru eventualele sale vicii ori disfuncţionalităţi.

Pentru angrenarea acestei forme de răspundere delictuală, persoana vătămată trebuie să probeze „fapta lucrului”, prejudiciul înregistrat şi legătura de cauzalitate între aceste două elemente, moment în care toate celelalte elemente ale răspunderii instituite de art.1375  C.civ. sunt prezumate, inclusiv culpa paznicului juridic.

Revine, astfel, acestuia din urmă, sarcina de a proba existenţa unor cauze exoneratoare de răspundere, şi anume fapta victimei însăşi, fapta unui terţ pentru care paznicul juridic nu este chemat să răspundă sau existenţa unui caz de forţă majoră.

În speţă a fost dovedită „fapta lucrului”, respectiv acea acţiune a lucrului susceptibilă ca prin dinamismul şi energia sa proprie, să cauzeze un prejudiciu, cum este cel înregistrat în speţă de proprietarul autoturismului.

Esenţial pentru angajarea acestei forme de răspundere este ca lucrul aflat în paza juridică să aibă o contribuţie preponderentă la producerea pagubei.

În speţă, groapa din carosabil răspunde acestor exigenţe, având independenţa necesară declanşării unui prejudiciu cum este cel analizat în cauză.

În concret, din înscrisurile depuse la dosar a rezultat existenţa gropii din carosabil peste care a rulat autoturismul avariat, respectiv planşele foto depuse la dosar, realizate la data de 26.03.201, la 1 zi distanţă faţă de data producerii evenimentului.

De asemenea, prejudiciul a cărui recuperare se solicită în cauză are caracter cert, fiind reprezentat de sumele determinate de remedierea degradărilor suferite de autoturism, sume în cuantum de 2346 lei. De altfel, prin poziţia sa procesuală exprimată prin întâmpinare, pârâta nu a contestat existenţa şi cuantumul acestuia.

De asemenea, potrivit art.5 alin.(2) şi alin.(5) din O.U.G. nr.195/2002, administratorul drumului public sau, după caz, antreprenorul ori executantul lucrărilor este obligat să semnalizeze corespunzător, cât mai repede posibil, orice obstacol aflat pe partea carosabilă, care stânjeneşte sau pune în pericol siguranţa circulaţiei, şi să ia toate măsurile de înlăturare a acestuia, în caz contrar urmând să răspundă, după caz, administrativ, contravențional, civil sau penal, în condițiile legii.

Cu privire la legătura de cauzalitate între fapta ilicită a Municipiului T şi prejudiciul creat, instanţa reţine ca fiind necontestată existenţa acesteia în condiţiile în care, prin întâmpinare, pârâta a avut o atitudine procesuală de recunoaştere a pretenţiilor reclamantei.

Instanţa reţine că locul producerii accidentului se află în intravilanul municipiul T, ca atare, calitatea de proprietar al acestui drum o are pârâta Municipiul T, administratorul drumului fiind Consiliul Local al municipiului T, organ executiv al Municipiului, lucru fiind aşadar în paza juridică a pârâtului Municipiul T.

În consecinţă, operează prezumţia de culpă a pârâtei, ca paznic juridic (Municipiul Tecuci în calitate de proprietar), pentru prejudiciul înregistrat în cauză de proprietarul autoturismului avariat şi anume culpa în îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor ce îi reveneau în legătură cu conservarea lucrului aflat în paza sa, prin luarea tuturor măsurilor de preîntâmpinare a producerii vreunor pagube terţilor.

Totodată, pârâta nu a răsturnat această prezumţie prin dovedirea uneia din cauzele exoneratoare relevante în această materie.

Pentru aceste considerente, instanţa reţine că răspunderea pentru prejudiciul înregistrat în cauză de proprietarul autoturismului avariat revine pârâtei, în calitate de paznic juridic al drumului public.

Conform art.2210 din Codul civil, prin mecanismul subrogării personale, reclamanta preia din patrimoniul persoanei despăgubite acţiunea în contra celui răspunzător de producerea pagubei, putându-se regresa împotriva acesteia.

 În virtutea acestui mecanism, asigurătorul beneficiază, în limita indemnizaţiei plătite, de toate drepturile pe care asiguratul despăgubit le avea în contra terţului răspunzător, putând să valorifice aceste drepturi aşa cum ar fi făcut asiguratul însuşi.

Ori, în lumina principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, persoana păgubită este îndreptăţită să pretindă repararea întregului prejudiciului, respectiv efectiv (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans), care, în cazul obligaţiilor băneşti, este prezumat de legiuitor, în conformitate cu prevederile art.1385 alin.(3) Cod civil şi 1536 Cod civil, la nivelul dobânzii legale.

În concluzie, pentru considerentele expuse, instanţa urmează a obliga pârâta la plata, către reclamantă, a sumei de 2346 lei cu titlu de despăgubire, la care se adaugă dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii până la achitarea efectivă a debitului.

În privinţa datei de la care se va calcula dobânda legală, instanţa reţine că, regula după care dobânda moratorie se calculează de la data intentării acţiunii se aplică numai în cazul neexecutării obligaţiilor băneşti contractuale. În cazul delictelor civile (infracţiuni) care au ca obiect material o sumă de bani, dobânda curge de drept, de la data comiterii faptei iar dacă obiectul infracţiunii nu este o suma de bani, la despăgubirile stabilite ca echivalent al pagubei, dobânzile se datorează de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la completa achitare a sumei de bani producătoare de dobânzi legale (având în vedere şi Decizia de Îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 2/1972).

Domenii speta

Spete similare