Prin obligaţia autorităţii publice de a comunica informaţiile de interes public solicitate nu se înţelege obligaţia acesteia de a evalua probleme de drept sau de fapt, ci doar de a comunica date privind activitatea desfăşurată.

Domeniu. Drept administrativ

Comunicare informaţii de interes public

- Legea nr. 544/2011, art. 1, art. 2 şi art. 6, art. 21, art. 22

Prin obligaţia autorităţii publice de a comunica informaţiile de interes public solicitate nu se înţelege obligaţia acesteia de a evalua probleme de drept sau de fapt, ci doar de a comunica date privind activitatea desfăşurată. A pretinde autorității pârâte să îi comunice, ca informație de interes public, un act într-o anume formă și cu un anume conținut, dorit sau afirmat de solicitant, după efectuarea unor rectificări (…), analize și luarea unor decizii, echivalează cu a pretinde pârâtei să efectueze operațiuni tehnico-administrative sau să emită acte administrative, ceea ce nu se încadrează în obligațiile prevăzute de Legea nr. 544/2001, ci pot face obiectul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, cu reguli specifice (inclusiv plata unei taxe judiciare de timbru).

(Secţia a VIII-a Contencios administrativ şi fiscal – decizia civilă nr. 3255 din data de 7.09.2017)

Prin sentinţa civilă nr. 608/02.02.2017, Tribunalul Bucureşti a respins excepţiile invocate de pârâţi şi a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului X în contradictoriu cu pârâţii X, X.

Prin cererea de recurs, reclamantul X a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii instanţei de fond şi, prin rejudecarea cauzei, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, a arătat că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, deoarece  s-a încălcat dreptul la apărare, prin neamânarea cauzei la cerere, pentru imposibilitatea de prezentare.

De asemenea, constituie o încălcare a drepturilor reclamantului, drepturi garantate de prevederea art. 1 din Legea nr. 544/2001, care impun accesul liber la informaţiile de interes public. Informaţiile referitoare la un monument istoric sunt informaţii publice şi trebuie comunicate.

Instanţa avea obligaţia de a verifica dacă este legală afirmaţia pârâtei referitoare la faptul că nu deţine nici un dosar de clasare şi nici un fel de înscrisuri referitoare la clasarea imobilului în cauză.

Conform art. 12 din Legea nr. 422/2001 privind inventarierea bunurilor declarate monument istoric, art. 14 alin. (3) şi (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 422/2001, pârâta avea obligaţia de a completa dosarul în anumite termene, care deja sunt scadente şi de la data solicitării informaţiilor de către reclamant.

Nu se poate aprecia că un imobil / casă este sau nu monument istoric, acest aspect fiind probat numai cu citarea rubricii si codului din lista monumentelor istorice, în condițiile în care în Cartea funciară nu există nici o menţiune despre faptul că acest imobil - Corp A - ar fi monument istoric.

Prin întâmpinare, pârâtul X a solicitat anularea cererii de recurs, arătând că recurentul nu îşi motivează în fapt şi nici în drept cererea de recurs..

Curtea a respins excepţia nulităţii recursului.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C.pr.civ., Curtea a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.pr.civ. („când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii”) este nefondat, atât în ceea ce privește respectarea dreptului la apărare, cât și în ceea ce privește încuviințarea probelor de către prima instanță.

În ceea ce privește respectarea principiului contradictorialității, reclamantul a fost legal citat pentru termenul de judecată din 02.02.2017, la care instanța a avut în vedere cererea de amânare depusă la data de 31.01.2017, făcându-se referire expresă la aceasta, însă a constatat că în cauză s-a solicitat judecarea în lipsă, fiind încuviințată proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, în considerentele sentinței fiind arătate motivele pentru care s-a dispus în acest mod.

În ceea ce privește imposibilitatea de prezentare pentru motive medicale, recurentul a criticat modalitatea în care prima instanță a interpretat și aplicat dispozițiile art. 222 C.pr.civ., potrivit cărora „amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei”. În speță, adeverința medicală atestă un istoric medical și a fost eliberată cu suficient timp înainte de termenul de judecată stabilit, astfel că reclamantul avea suficient timp pentru a-și asigura reprezentarea de către un alt avocat. Prin urmare, nu se afla într-o situație excepțională pentru a se dispune amânarea judecății, nici nu a solicitat amânarea pronunţării în vederea depunerii de concluzii scrise.

În privinţa motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. 1 pct. 6 C.pr.civ., Curtea a reţinut că instanţa de fond a prezentat argumentele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat soluţia pronunţată, fără a exista motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Motivul de recurs analizat priveşte situaţiile în care instanţa de control judiciar nu poate desluşi starea de fapt reţinută de prima instanţă sau nu poate stabili motivele care au stat la baza soluţiei, din cauza motivelor contradictorii sau străine de natura pricinii, iar nu situaţiile în care instanţa citează dispoziţii legale, iar ulterior realizează o interpretare a acestora, considerată de partea interesată a fi contradictorie.

Instanţa de fond a procedat la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, astfel că au fost respectate cerinţele unui proces echitabil. Obligaţia instanţelor naţionale de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument. Acestea pot fi analizate grupat, iar răspunsul poate fi şi implicit, rezultând din considerentele exprimate în legătură cu chestiunile aflate în legătură directă.

În privinţa motivelor invocate de recurent cu privire la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Curtea a reţinut că instanţa de fond a realizat o analiză judicioasă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, fiind prezentate argumentele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, fără a se interpreta greșit actul juridic dedus judecății.

În fapt, prin adresa nr. 2226/22.08.2016, reclamantul a solicitat comunicarea următoarelor informaţii: dosarul de clasare a monumentului istoric (…), respectiv comunicarea tuturor informaţiilor referitoare la imobil cu precizarea valorii acesteia, (dacă este de interes naţional, sau de interes local); planul de amplasament (…); instituţia care are obligaţia de a monta plăcuţele de marcare a clădirii ca monument istoric astfel cum impun normele art. 20 din Normele metodologice de clasare şi inventariere a monumentelor istorice, aprobate prin Ordinul 2260/2008, prin care se impune în mod obligatoriu marcarea clădirii cu un semn distinctiv, pentru ca proprietarii să cunoască faptul că este monument istoric şi prin aceasta să cunoască faptul că au obligaţia de a obţine autorizaţii de construire şi pentru zugrăveli; scoaterea imobilului (…) de pe lista cu imobile monument istorice conform procedurii impusă de art. 21 din Normele metodologice, respectiv faptul că, neexistând dosar de clasare înregistrarea în lista monumentelor, este o eroare materială.

La această adresă, pârâtul a răspuns: imobilul (…) este înregistrat ca monument istoric în anul (…) de către Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor istorice prin hotărârea (…); nu există nici o informaţie referitoare la motivele şi considerentele pentru care una din cele (…) corpuri de clădire a fost înregistrată ca monument istoric; Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti nu deţine nici un dosar de clasare şi nici un fel de înscrisuri referitoare la clasarea imobilului (…) în cauză; în concluzie toate corpurile de clădire de la adresa (…) au statut juridic de monument istoric; toate anexele şi restul corpurilor au statut de monument istoric, anexe care sunt intabulate şi cadastrate pe adresa (…); marcarea imobilului cu însemnul de monument istoric distinctiv în condiţiile legii intră în atribuţiile Primăriei Municipiului Bucureşti.

Curtea a reţinut art. 1 raportat la art. 6 din Legea 544/2001, conform căruia: ,,orice persoană are dreptul să solicite şi să obţină de la autorităţile şi instituţiile publice, în condiţiile prezentei legi, informaţiile de interes public".

Art. 2 dispune: În sensul prezentei legi: b) prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei.

Potrivit art. 22 din Legea 544/2001, pe dispoziţiile căreia reclamantul şi-a întemeiat prezentul demers judiciar, în cazul în care persoana se consideră vătămată în drepturile sale prevăzute de prezenta lege, aceasta poate face plângere la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărei rază teritorială domiciliază sau în a cărei rază teritorială se află sediul autorităţii sau instituţiei publice; Instanţa poate obliga autoritatea pârâtă să furnizeze informaţia de interes public şi să plătească daune morale şi/sau patrimoniale.

Iar art. 21 din aceeaşi lege prevede că doar refuzul explicit sau tacit în aplicarea prevederilor legii constituie abaterea şi atrage răspunderea disciplinară a celui vinovat.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale citate anterior, se desprinde concluzia că doar refuzul nejustificat, care se întemeiază pe exces de putere, poate fi sancţionat de lege.

Scopul Legii nr. 544/2001 este de a asigura informarea cetăţenilor cu privire la datele de interes public deţinute de autorităţi, iar nu de a constitui un mijloc de constrângere sau sancţionare folosind obligaţia de strângere şi comunicare a informaţiilor drept pretext.

Aşadar, pârâtul a comunicat punctual informaţiile solicitate.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de a proceda la scoaterea imobilului (…) de pe lista cu imobile monument istorice conform procedurii impusă de art. 21 din Normele metodologice, în mod corect a reținut prima instanță că nu se circumscrie dispoziţiilor Legii nr. 544/2001 referitoare la comunicarea informaţiilor publice.

Prin obligaţia autorităţii publice de a comunica informaţiile de interes public solicitate nu se înţelege obligaţia acesteia de a evalua probleme de drept sau de fapt, ci doar de a comunica date privind activitatea desfăşurată. A pretinde autorității pârâte să îi comunice, ca informație de interes public, un act într-o anume formă și cu un anume conținut, dorit sau afirmat de solicitant, după efectuarea unor rectificări (actualizarea listei monumentelor istorice), analize și luarea unor decizii, echivalează cu a pretinde pârâtei să efectueze operațiuni tehnico-administrative sau să emită acte administrative, ceea ce nu se încadrează în obligațiile prevăzute de Legea nr. 544/2001, ci pot face obiectul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, cu reguli specifice (inclusiv plata unei taxe judiciare de timbru).

Reţinând că reclamantului i-au fost comunicate, pe de o parte, informaţiile care se încadrează în categoria informaţiilor de interes public, şi, pe de altă parte, justificarea mențiunii privind clasarea imobilului și a lipsei unei decizii de declasare prin aceea că s-ar depăşi competenţele instituţiei pârâte, instanţa de fond a apreciat în mod temeinic că solicitarea reclamantului, în sensul obligării pârâtului să răspundă în sensul dorit, este neîntemeiată.

În consecinţă, nu a existat un refuz nejustificat de comunicare a informaţiilor de interes public, aşa cum pretinde recurentul, neputând fi valorificate în această procedură specială argumentele privind pretinsele neconcordanțe cu mențiunile din Cartea funciară, nelegalitatea clasării, interpretarea și aplicarea art. 12 din Legea nr. 422/2001 privind inventarierea bunurilor declarate monument istoric, respectiv a art. 14 alin. (3) şi (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 422/2001, în legătură cu care reclamantul solicitase și administrarea probelor cu interogatoriu și înscrisuri suplimentare, ce au fost respinse în mod temeinic, acestea nefiind concludente în acest cadru procesual, al Legii nr. 544/2001, în care autoritatea publică poate fi obligată doar la a comunica o informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice, iar nu la efectuarea de operațiuni tehnico-administrative sau la emiterea de acte administrative.

În mod evident, soluția capetelor accesorii de cerere depinde de admiterea cererii principale, care în speță s-a dovedit nefondată.

Faţă de aceste considerente, Curtea a reținut că instanţa de fond a interpretat în mod corect dispoziţiile legale şi a făcut o judicioasă aplicare a acestora la situaţia de fapt reţinută în cauză.

In raport de toate aceste considerente, s-a constatat că recursul este nefondat şi a fost respins ca atare, conform art. 496 alin. 1 C.pr.civ.

Domenii speta

Spete similare