Constatare nulitate clauze abuzive

Clauze Abuzive Banci

Pe rol fiind judecarea cauzei Litigii cu profesioniştii privind pe apelanţii GV şi GL şi pe intimata B S.A., având ca obiect obligaţie de a face, constatare nulitate clauze abuzive.

Prin sentinţa civilă nr.10690, pronunţată la data de 05.10.2016, Judecătoria Iaşi a hotărât:

„Admite în parte cererea formulată de reclamantii GVşi GL ,împotriva pârâtei  B SA.

Constată caracterul abuziv al clauzelor inscrise in  art. 5 lit. a  din conditiile speciale şi 3.5 din Condiţiile Generale ale conventiei de credit nr.0135672  din 29.11.2007, art. 8.1 lit. a- liniuta a doua si a treia, art. 8 lit. c si d, art. 10.1 si art. 10.2 din Conditiile generale ale conventiei de credit .

Constată nulitatea absolută a acestor clauze.

Respinge cererea ca neîntemeiata cu privire la clauza inscrisa in art 8.1 lit b şi e ,şi art. 4 lit.a din conditiile speciale ale conventiei de credit nr.  0135672  din 29.11.2007 , cu privire la clauza de risc valutar, cu privire la stabilizarea/inghetarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnarii contractului si cu privire la  conversia în lei a creditului .

Obligă parata sa emita un nou grafic de rambursare dupa eliminarea clauzelor constatate abuzive .

Obligă pârâta să restituie reclamantilor suma de  6126 CHF in lei la data platii, reprezentand comision de risc/de administrare achitat până la data eliminării din contract.

 Resinge cererea privind cheltuielile de judecata ca neantemeiata.”

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut:

„Între părţia fost încheiat Convenţia de credit  nr 0135672 din 29.11.2008 ,având caobiect împrumutul reclamanţilor cu suma de 70.000 de CHF pe o durată de 300 de luni  de la data încheierii Convenţiei. Analizand actele dosarului, instanta retine ca avandu-se in vedere principiul autonomiei (libertatii) de vointa si limitele sale, contractul nu este doar un acord de vointa, ci vointele si interesele reunite ale partilor , ca acestea se fac pentru utilitatea lor, adica vointa este orientata catre ceva, pentru a satisface un interes, ca in contractele ne-voite nu exista vointa sau aceasta este limitata (contracte fortate sau reglementate, contracte de adeziune, contractele societatilor din grup, intre ele sau cu tertii). În mod traditional, contractele clasice (negociate) inseamna acordul de vointa al partilor. In realitate, contractul este un summum al vointelor si intereselor partilor. Acordul vointelor inseamna consimtamantul, adica vointa exprimata a partilor care au capacitatea juridica de a contracta. Continutul contractului inseamna obiectul acestuia (ce vor partile) si cauza incheierii lui (de ce vor partile), adica interesele partilor contractului. Definitia contractului ca acord de vointe si reunire de interese se potriveste doar contractelor negociate. Contractele in care sunt parte profesionistii foarte rar sunt contracte negociate.

Unele contracte sunt ne-voite (contracte fortate, contracte de adeziune), vointa uneia dintre parti sau a ambelor lipsind in totalitate, fiind limitata sau fiind alterata de imperativul economic sau psihologic al semnarii contractului. Intr-adevar, cele mai multe contracte ale profesionistilor se incheie nu de voie, ci de nevoie. Cand vointa lipseste sau cand vointa este limitata ori este alterata, ceea ce ramane ca element contractual subiectiv si ceea ce da contractului utilitate este interesul partilor. Ca sa supravietuiasca in lumea globalizata in care traim si ca sa isi mentina calitatea de instrument al optiunii umane, prin care omul isi modifica permanent realitatea si viitorul, contractul trebuie vazut si tratat in utilitatea sa, care inseamna realizarea intereselor partilor.

 Interesele partilor trebuie conciliate, prestatiile partilor trebuie sa fie proportionale si coerente iar echilibrul contractual este o cerinta a obligatiilor contractuale implicite de buna credinta si echitate (art. 970 alin.1 si alin.2 din Codul Civil vechi) si al exercitiului util si rezonabil al dreptului (care isi gaseste contrariul in abuzul de drept sau, mai larg, in abuzul de putere economica) .

Prin leziune plus clauze interzise/abuzive se intelege dezechibru contractual originar iar prin impreviziune se intelege dezechilibru contractual survenit incheierii contractului.Solidarismul contractual – contractul pe termen lung sau contractul cu prestatii succesive este un parteneriat intre parti in care acestea sunt solidar obligate sa asigure utilitatea contractului, fiecare parte fiind obligata sa puna co-contractantul in postura de a-si realiza interesele (emolumentul contractului) si, in acest fel, se asigura perenitatea contractului. Solidarismul contractual inseamna legatura contractuala intrinseca si profunda pe care contractul o creeaza intre partile contractului, care sunt in solidar obligate sa realizeze continutul contractului, adica interesele fiecareia dintre ele. In contractele pe termen lung sau cu executie succesiva, partile sunt adevarati parteneri la castig, fiecare dintre parti urmarind un emolument din incheierea si executarea contractului, dar si parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existenta sau executarea contractului. Fiecare dintre parti are obligatia de a-l pune pe celalalt in postura de a-si realiza interesul urmarit prin incheierea contractului. De aceea, fiecare parte a contractului are dreptul, in contraprestatie, la aceeasi atitudine din partea celuilalt. Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor partilor, care presupune o justa repartitie intre parti a sarcinilor, riscurilor si profiturilor generate de contract, adica echilibrul contractual. Pentru a concilia interesele partilor, continutul contractului trebuie sa raspunda efectiv exigentelor principiului proportionalitatii si principiului coerentei, iar partile sunt datoare la un comportament de natura a permite celuilalt sa isi atinga scopurile pentru care a incheiat contractul.Partile au in solidar obligatia de a prezerva utilitatea contractului pentru fiecare dintre ele, iar in acest scop ele sunt datoare sa asigure realizarea continutului contractului si, la nevoie, supravietuirea acestuia. Solidarismul contractual, astfel vazut, nu se confunda cu domeniul bunei-credinte, desi buna-credinta este, in dreptul nostru, un principiu cu consacrare normativa care poate fi un mijloc alternativ, dar eficient de aplicare a acestuia. De altfel, solidarismul contractual nu se confunda nici cu echitatea, cum nu se confunda nici cu abuzul de putere, care sunt fatete ale solidarismului contractual sau mijoace alternative legale si judiciare de aplicare a acestuia in dreptul nostru.La momentul incheierii contractului, solidarismul contractual legitimeaza cerinta construirii raporturilor contractuale pe fundamentul echilibrului prestatiilor reciproce, corectand dezechilibrul contractual originar (leziunea sau clauzele abuzive in contractele cu consumatorii). In perioada executarii contractului, solidarismul contractual fundamenteaza datoriile de cooperare si de coerenta ale partilor, vizand fie executarea contractului, fie terminarea sa. Solidarismul contractul este menit a prezerva si salva contractul, oferind solutii in acest scop atat in cazul dificultatilor in executarea contractului, cat si in cazul ne-executarii contractului (impreviziune, eroare, abuz de putere).Solidarismul contractual se opune doar aparent individualismului. De fapt, s-ar putea spune ca solidarismul contractual este un alt fel de individualism, ridicat de la nivelul partii, la nivelul parteneriatului pe care il creeaza contractul intre parti, adica un individualism bazat nu pe vointa individuala a partilor, ci pe interesele partilor contractuale, pentru realizarea caruia partile sunt solidar obligate. Asadar, nu este vorba de un individualism bazat pe libertatea absoluta de a contracta, pe interesul uneia dintre parti sau pe arbitrariul acesteia, ci de un individualism bazat pe utilitatea contractului pentru parti. In orice caz, solidarismul contractual nu se confunda cu solidarismul social, care tine de alt domeniu alt dreptului si care are, in multe privinte, un pronuntat caracter populist sau de fatada.

Legislatia referitoare la clauzele abuzive este o aplicatie a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fateta specifica legislatiei protectiei consumatorului a leziunii, care este un dezechilibru contractual orginar si care potrivit art. 6 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt fara efect pentru consumator 

Inegalitatea economica, tehnica si juridica intre cei doi contractanti este situatia premisă care explică spiritul întregii legislatii privind protectia consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul incheierii contractului sau survenit incheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, actionind ca un levier (“leverage”) in favoarea consumatorului si, in acest fel, determinind un dezechilibru juridic în sens contrar. Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este în esenţa sa inegalitar, el aducând importante limite libertăţii comerţului profesionistului care este ţinut să se supună unor serii de constrângeri. Prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii, lege care a transpus conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând această directivă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98) că protecţia conferita consumatorului de acest act normativ permite judecătorului naţional sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existenţa în prealabil a unui contract semnat de către cele două părţi care şi-a produs integral sau parţial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligaţiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conţinutului său de către instanţa de judecată. Ca atare, faptul că aceste contract a fost executat ca atare sau partial de consumatori nu echivaleaza cu acceptarea în integralitate a conţinutului acestuia, din moment ce el contine clauze abuzive . Raţiunea acestui act normativ consta in poziţia de inferioritate economica, juridic si tehnica a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifesta atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi în ceea ce priveşte nivelul de informare. Această situaţie îl pune pe consumator în postura de a adera la condiţiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influenţa conţinutul lor.

 Legea interzice profesionistilor sa includa in contractele lor profesionale clauze abuzive. Legislatia chiar stabileste o lista de clauze considerate ab initio abuzive. In cazul in care, totusi, astfel de clauze sunt inscrise in contract, mai ales daca acesta este un contract pre-formulat, clauzele respective sunt considerate fara efect fata de consumator, pe langa faptul ca ele pot fi declarate nule de instanta, la sesizarea autoritatilor in domeniul protectiei consumatorului sau chiar a consumatorilor, actionand individual sau in asociatii. Conform art. 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fara efect pentru consumator, iar contractul va continua sa fie executat de parti doar daca, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat. Art. 4 si art. 13-14 din aceeasi Lege 193/2000 permit judecatorului sa intervina in contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, dupa ce, in prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicand sanctiunea nulitatii absolute a acestor clauze. Daca rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putand fi executat in continuare, judecatorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe pozitii echilibrate ale partilor.Contractele de credit de reatail sunt contracte pre-formulate, in baza unui model care se impune bancii romanesti – subsidiara a unei banci straine care, in calitate de societate dominanta, isi impune vointa, intersul si strategia, transportandu-le in contractele bancii cu tertii prin instrumentalizarea acesteia in vederea atingerii propriilor scopuri; vointa bancii romanesti – subsidiara a bancii straine nu este decat aparent vointa sa, iar interesul sau in contract este subsumat interesului general al grupului de societati din care face parte banca romaneasca.Regulamentul BNR nr.3/2007 prevede ca orice produs bancar nou este supus BNR, in vederea validarii, ca normele interne ale bancilor, inclusiv cele relative la circuitul contractului de credit de retail in interiorul bancii, in vederea tratarii lui din perspectiva riscului sunt, conform regulilor Basel II (implementate in dreptul bancar roman incepind cu decembrie 2006), supuse aprobarii prealabile a BNR, avand, asadar, de-a face cu un contract – tip, un standard pe care il valideaza BNR inainte de a fi pus in vinzare iar conditiile generale de afaceri, care sunt integrate oricarui contract luat in mod individual, sunt indubitabil contracte de adeziune, intrucit ele nu se negociaza, acceptarea lor fiind o conditie pentru a inchieia orice contracte cu banca.

Contractul in sine este importat din sistemul informatic al bancii, unde este integrat un model de contract pe baza caruia se completeaza orice contract, sistemul informatic al bancii lasa in mod voit spatii goale in zona numelui si a altor date de identificare ale clientului, in zona dobanzii si in zona garantiilor suplimentare iar toate celelalte clauze sunt importate din contractul tip, fixat in sistemul informatic al bancii, cel care vinde creditul neputand modifica acest contract-tip si, in consecinta, neputand negocia contractul cu clientul.

  Vointa clientului se rezuma la a semna sau nu contractul, singura sa optiune fiind aceea de a alege intre diferite tipuri standard de contracte , optiune care este si ea controlata de banca, intrucit banca este cea care stabileste scoringul/ratingul clientului, elemente in functie de care, dupa analiza dosarului (pentru care banca incaseaza un comision consistent), banca indica clientului tipul de credit in care se incadreaza conform ratingului.Banca insasi recunoaste ca acest contract este unul de adeziune, din documentele depuse la dosar rezultand ca toate riscurile contractului sunt in sarcina consumatorului. Toate pierderile, inclusiv cele care nu sunt din vina clientilor  sunt suportate de client. Situatia initiala – si-asa afectata masiv de clauzele abuzive – se agraveaza dat fiind ca intre timp s-a ivit criza economica, pentru care numai clientul a raspuns, nu si banca. Banca percepe un comision de administrare, de risc, de monitorizare a riscului sau de rezerva minima obligatorie, platibil lunar si aplicat la soldul creditului, percepe o taxa pentru o polita de asigurare emisa de o societate aleasa de banca, sunt constituite garantii, atat materiale, cat si personale sau constituite de terti, se cer garantii suplimentare in caz de devalorizare a celor initiale, se percep penalitati de intarziere, contractul de credit este titlu executoriu, ceea ce absolva banca de stresul unui proces de drept comun in care sa se obtina un titlu executoriu contra consumatorului, creditul este cesionabil catre recuperatorii de creanta, fara acordul clientului iar in cazul in care cesionarul este o subsidiara sau o afiliata a bancii, nici macar nu mai este necesara notificarea clientului, pentru orice incident de plata, consumatorul este trimis pe lista neagra a debitorilor rau platnici, atat la Biroul de credit, cat si la Centrala Riscurilor Bancare de la BNR, cu consecinta excluderii clientului respectiv de la orice forma de creditare pe urmatorii 4-7 ani.

Comisionul este o dobanda ascunsa, dovada fiind declaratia financiara a VBR pe anul 2009, unde comisionul este inregistrat la venituri din dobanzi iar comisionul nu poate fi considerat un pret al banilor, caci „pretul” banilor este dobanda. Iar daca acest comision ar fi considerat un pret al banilor, prezumtia de caracter abuziv ar fi si mai puternica, intrucat pentru aceeasi prestatie/serviciu, banca incaseaza doua preturi. Comisionul este  platibil lunar (dar nu se stie daca este pe an sau pe luna ori pe zi; cu toata aceasta neclaritate, banca il incaseaza luna de luna, de la inceputul contractului) si aplicat la valoarea  la soldul creditului. Prezumtia de clauza abuziva poate fi ridicata doar prin dovada scrisa, facuta de banca, a caracterului negociat al contractului, si nu doar a unuia sau altuia dintre detaliile contractului (art. 4 alin.3, teza a doua : daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens; asadar, proba nu se poate face nici cu martori, nici cu interogatoriul si, cu atit mai putin, cu expertiza, caci acestea nu sunt probe prezentate de banca, ci provocate de banca; o proba nu poate fi prezentata daca nu pre-exista prezentarii).Nu intra sub incidenta prezumtiei de caracter abuziv clauzele referitoare la pretul marfii sau la tariful serviciului, cu conditia ca pretul sa fie clar si usor inteligibil pentru un om cu un nivel de cunostinte mediu – art. 4 alin.6; daca pretul nu e clar exprimat, atunci prezumtia redevine aplicabila; in orice caz, contractul de credit bancar este o varianta de imprumut; el nu are pret (pentru ca banii nu sunt marfa) si nici tarif (pentru ca imprumutul nu este un seriviciu prestat clientului) si, in consecinta, nu se poate sustine excluderea acestuia de la aplicabilitatea art. 4.

In cauza dedusa judecatii, procedând la analizarea clauzelor invocate de reclamanti ca fiind abuzive, instanţa constată că acestea se înscriu în definiţia legală stabilită de art. 4 alin. 1 din actul Legea nr.193/2000 doar clauzele inscrise in art. 5 lit. a  din conditiile speciale ale conventiei de credit nr.  0135672/29.11.2007  si in art. 3.5, art. 8.1 lit. a- liniuta a doua si a treia, art. 8 lit. c si d, art. 10.1 si art. 10.2 din conditiile generale ale conventiei de credit nr. 0092497/20.04.2007  , pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

 Se critică ca  fiind abuzivă este cuprinsă în art. 5 lit. a din Condiţiile Speciale ale convenţiei de credit si art. 3.5 din Condiţiile Generale şi vizează comisionul de risc, în conţinutul său fiind prevăzut dreptul băncii de a percepe "un comision de risc de 0,1%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit”.

Instanţa apreciază că riscul în legătură cu care banca percepe un comision nu este determinat sau determinabil, cu atât mai mult cu cât contractul de credit are caracter comutativ, iar nu aleatoriu, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către consumator existând dreptul băncii de a recurge la executarea silită a bunurilor acestuia, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, precum şi obţinerea de despăgubiri, astfel încât prejudiciul să fie acoperit. Instanţa constată că terminologia folosită – comision de risc, nu este descrisă în cuprinsul condiţiilor generale ale contractului încheiat de pârâtă pentru ca reclamantul să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc, din moment ce motivaţia perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condiţiilor speciale, nici în cel al condiţiilor generale ale convenţiei de credit.

Chiar dacă în actul adiţional nu mai este reluată aceasta clauza,  instanta constata ca notiunea de comision de risc a fost inlocuita cu cea de comision de administrare care, asa cum sustine si banca , inlocuieste comisionul de risc.

 Instanta retine ca acest comision de administrare, calculat si perceput lunar, disimuleaza, de fapt, un procent consistent de dobanda, marind artificial costul efectiv al creditului si, in plus, creand bancii un avantaj concurential contrar uzantelor cinstite fata de celelalte banci. Acest comision nu reprezinta altceva decat o dobanda mascata care, pe langa faptul ca lezeaza interesele economice ale clientului, aduce atingere si mediului concurential al bancii, dezavantajand bancile concurente prin prezentarea unor dobanzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimuleaza un spor de dobanda sub denumirea de comision. Aceasta disimulare a dobanzii echivaleaza cu un dol intrucat, in mod evident, o dobanda (aparent) redusa atrage mai multi clienti si, deci, o cifra de afaceri mai mare raportata la ceea ce ar fi putut obtine banca in conditiile in care ar fi aratat in mod transparent costurile reale ale creditului (asa cum, de altfel, au facut o mare parte din bancile concurente illo temporis).Disimularea unei parti a dobanzii sub denumirea de comision este o dovada irefutabila a relei credinte a bancii care percepe un astfel de comision, intrucat, pe de o parte, reprezinta o modalitate de inducere in eroare a clientilor, prin prezentarea de dobanzi avantajoase in raport cu ofertele altor banci care actionau pe aceeasi piata relevanta cu banca respectiva (dar care, in realitate, datorita adaugarii la DAE a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atat de avantajoase) si, pe de alta parte, reprezinta o modalitate de procurare a unui avantaj concurential contrar uzantelor cinstite ale comerciantilor. 

Astfel, se impune constatarea caracterului abuziv al clauzelor care reglementeaza plata unui comision de administrare dar si pentru ca este interzis ca banca să introducă în contract un nou comision prevăzut de OUG 50/2010, dar pe care nu îl avea în contractul iniţial.

Mai mult, OUG 50/2010 nu permite ca banca să însumeze valoarea comisionului de risc la comisionul de administrare  iar majorarea valorii comisioanelor pe durata contractului este interzisă.

Alta clauză contractuală considerată abuzivă este prevăzută în art. 8.1 lit a, iniuta a doua si a treia, c şi d din Condiţiile Generale ale convenţiei de credit şi vizează scadenţa anticipată, referindu-se la dreptul băncii, pe baza unei notificări transmise împrumutatului, de a declara soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată şi cu toate celelalte costuri datorate băncii conform convenţiei „în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate conform convenţiei”, precum şi „în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător”.

Instanţa apreciază că, prin formulările echivoce de tipul „situaţie neprevăzută”, „improbabil”, „garantat corespunzător”, lăsate spre interpretare exclusiv la aprecierea băncii, terminologie ce nu este de natură a da posibilitatea aprecierii obiective a temeiniciei eventualei acţiuni întreprinse de bancă, clauzele menţionate anterior stipulează în favoarea pârâtei un drept exclusiv şi discreţionar de a proceda la declararea scadenţei anticipate a creditului, ce contrazice echilibrul contractual ce trebuie să existe între drepturile şi obligaţiile ambelor părţi, fiind de natură să producă prejudicii consumatorului.

Ultima clauză contractuală a cărui caracter abuziv se solicită a fi constatat este prevăzută în art. 10.1 si 10.2 din Condiţiile Generale ale convenţiei de credit şi vizează costurile suplimentare datorate băncii, arătându-se în cuprinsul său, că "în oricare din cazurile menţionate la art. 10.1., în termen de 15 zile de la data la care a fost notificat în scris de către bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze banca pentru creşterile costurilor sau a altor rambursări".

Potrivit disp. art. 10.1. din Condiţiile Generale ale convenţiei de credit la care se face trimitere în clauza considerată abuzivă, „Referitor la convenţie pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări de interpretare ale oricărei legi, prevederi sau reglementări aplicabile, care: lit. a) supun banca la orice impozit, taxă cu privire la creditele acordate sau la obligaţiile sale de a acorda credite sau care schimbă baza de impozitare pentru suma principală şi dobânzi la creditele acordate sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din convenţie, cu privire la creditele acordate sau la obligaţia sa de a acorda credite, în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcţionează şi este organizată banca; lit. b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezerve, depozit special sau orice cerinţă similară (de exemplu, în corelaţie/legătură cu propunerea noului Acord de la Basel privind capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a Băncilor Basel) afectează activele băncii, constituite cu sau pentru costurile băncii, sau care impun băncii orice altă condiţie care afectează creditele acordate sau obligaţia sa de a acorda credite; lit. c)  al căror rezultat este: i. creşterea costurilor băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziţie a oricărui credit; ii. reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanţe a băncii, în baza convenţiei”.

Instanţa constată că prin clauza menţionată anterior, în ipoteza în care costurile suportate de bancă sunt majorate, indiferent dacă această majorare are sau nu legătură cu împrumutul ce face obiectul contractului analizat, ea va fi suportată exclusiv de către consumator, prin plata unor sume suplimentare, nedeterminate la momentul încheierii convenţiei, pentru a acoperi orice daună de natură a se produce în patrimoniul băncii. Ca atare, cu încălcarea cerinţelor bunei-credinţe ce trebuie să caracterizeze raporturile juridice contractuale, pârâta a stipulat o clauză pentru a-şi asigura repararea oricărui prejudiciu suferit, provenit inclusiv din relaţiile sale stabilite cu alte persoane fizice sau juridice, fără a lua în considerare aspectul prejudicierii inerente a consumatorului prin obligarea acestuia la plata unor sume suplimentare neimputabile conduitei sale contractuale.

Considerând că toate clauzele analizate anterior au caracter abuziv, fiind contrare normelor edictate de Legea nr. 193/2000 pentru încheierea valabilă a actului dintre comerciant şi consumator, instanţa va declara nulitatea absolută a acestora, păstrând valabile restul prevederilor convenţiei de credit vizata,  parata urmand sa emita un nou grafic de rambursare dupa eliminarea clauzelor constatate abuzive.

 Instanta nu poate retine caracterul abuziv al clauzei de risc valutar intrucat in contractul  nu este prevazuta o astfel de clauza pentru simplul motiv ca creditul a fost acordat in CHF iar partile au stabilit restituirea acestuia tot in CHF , definitia riscului valutar neputand avea caracter abuziv.

Petentii nu precizeaza temeiul de drept care obliga banca sa-i consilieze cu privire la riscul de hiper-valorizare a CHF iar in perioada 2005-2008 cursul de schimb CHF nu a variat foarte mult, neputandu-se pretinde bancii ca aceasta ar fi trebuit sa prevada in anul 2007 ce se va intampla in anul 2014. Mai mult, din legislatia aplicabila in cauza rezulta ca banca are doar obligatia de informare nu obligatia de consiliere a clientilor.

Nu se poate stabiliza /ingheta cursul de schimb CHF-leu la momentul contractarii creditului intrucat in art. 4.1 partile au stabilit ca orice plata se face in moneda creditului, cu exceptia cazurilor mentionate expres in conditiile speciale si nici nu se poate retine caracterul abuziv cu privire la restituirea creditului in moneda acordata intrucat aceasta se raporteaza la cel de-al 13 considerent al Directivei 93/13 si la Codul civil vechi aplicabil contractului - art. 1584 si 1578 -.

Cum banca nu impune realizarea schimbului valutar la unitatile sale, lasand petentilor posibilitatea sa gaseasca cel mai bun schimb valutar este exclus a se consta ca restituirea creditului in moneda acordata are caracter abuziv.

 Caracterul comutativ al prestatiilor nu este unul valabil  intrucat intinderea prestatiilor se apreciaza in moneda creditului la momentul rambursarii efective conform art. 1578 alin. 2 Cod civil vechi iar caracterul imprevizibil al cursului de schimb la data platii nu determina modificarea intinderilor prestatiilor cu atat mai mult cu cat rata de schimb nu este sub controlul bancii creditoare.

Referirea la principiul bunei-credinte prevazut de art. 970 Cod civil vechi se face fortand limitele textului legal intrucat in contract nu s-a prevazut nici o paritate CHF-leu pentru a se invoca ca s-au schimbat imprejurarile din momentul semnarii contractului iar art. 970 alin. 2 Cod civil  prevede ca ele ( conventiile)” obliga nu numai la ceea ce este expres intr-insele, dar la toate urmarile ce echitatea, obiceiul sau legea da obligatiei, dupa natura sa”.

In acest sens legea consacra principiul nominalismului monetar si restituirea unui imprumut in aceeasi moneda in care a fost acordat iar echitatea trebuie sa vizeze analiza obligatiei de restituire prin prisma efectelor fata de ambele parti. 

Chiar daca in prezent restituirea imprumutului in CHF este impovoratore pentru reclamanti ea nu reprezinta un castig pentru banca, in schimb inghetarea cursului de schimb valutar la data incheierii contractului ar reprezenta o pierdere pentru banca care ar infrange principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 si 1584 Cod Civil vechi aplicabil in cauza in raport de momentul incheierii contractului.

Instanta nu poate aplica teoria previziunii  prevazuta de art. 1271 Cod civil nou intrucat art. 107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Codului Civil prevede ca acest text legal se aplica doar contractelor incheiate dupa intrarea in vigoare a Noului Cod civil.

Denominarea platilor in moneda nationala  solicitata de petenti nu-si gaseste temei in Legea nr. 193/2000 iar aceasta ar insemna introducerea unei noi clauze in contract, ceea ce nu este permis judecatorului, acesta neputand reforma contractul peste vointa partilor ci doar inlatura eventualele clauze abuzive.

Chiar daca art. 4.2 si 4.3 din conditiile generale ale contractului incheiat de parti se refera la posibilitatea modificarii monedei creditului  aceasta nu poate fi realizata de instanta intrucat reprezinta o novatie prin schimbare de obiect care este atributul exclusiv al partilor contractante.

Regulamentul BNR nr. 4/2005 invocat de petenti se refera la doua tipuri de operatiuni valutare- cele de capital si cele curente iar rambursarea creditelor intra in categoria operatiunilor de capital. Art. 3 alin. 1 despre care se face vorbire se refera la la operatiuni curente astfel incat nu poate fi retinut in cauza.

S-a avut in vedere si ca hotararea pronuntata de CJUE in cauza C-26/13 nu priveste si nu transeaza chestiunea riscului valutar, in aceasta cauza fiind vorba despre acordarea unui imprumut in moneda nationala care urma sa fie restituit in functie de CHF si nu ca in speta dedusa judecatii unde imprumutul a fost acordat in CHF.

În dreptul european, cadrul principal de reglementare este conferit de Directiva 1993/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Directiva 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori si de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului; Directiva 2009/22/CE privind acţiunile în încetare în ceea ce priveşte protecţia intereselor consumatorilor. Anul acesta a fost adoptată Directiva 17/2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi de modificare a Directivelor 2008/48 şi 2013/36/UE şi a Regulamentului UE nr. 1093/2010.

În dreptul intern, Directiva 1993/13/CEE a fost transpusă prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori. Ultima modificare a legii, adusă prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care a reglementat posibilitatea formulării aşa-numitor acţiuni colective în încetare, a devenit aplicabilă începând cu data de 1 octombrie 2013. Directiva 2008/48/CE a fost transpusă prin OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Referitor la recenta Directiva 17/2004, până la data de 21 martie 2016, statele membre sunt obligate să transpună în legislaţia internă această directivă, aplicabilă însă numai contractelor de credit existente înainte de această dată. De asemenea, recenta modificare a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească, prin Legea nr. 296/2013, a creat cadrul pentru înfiinţarea unor tribunale specializate să judece anumite litigii, inclusiv cele privind protecţia consumatorilor.

În esenţă, asistăm în cadrul acestor reglementări europene şi naţionale la o îmbogăţire a principiilor, precum şi a mecanismelor juridice de protecţie a consumatorilor, cu aplicaţie specială în materia contractelor de credit. În mod corespunzător, jurisprudenţa naţională a statelor membre se confruntă cu probleme complexe legate de soluţionarea litigiilor privind clauzele abuzive, reverberând, la nivelul jurisprudenţei europene a Curţii Europene de Justiţie (CEJ), care, cu precădere în perioada 2010-2014 s-a pronunţat asupra mai multor probleme legate de interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii din Directiva 93/13/CEE, pe calea procedurii întrebării preliminare (la care au recurs şi unele instanţele din România ca instanţe de trimitere), cea mai recentă soluţie  fiind Hotărârea din 30 aprilie 2014, pronuntată în cauza Kasler contra OTP Ungaria (C-26/13).

Hotărârea pronuntată în cauza Kasler nu este nici favorabilă consumatorilor, nici defavorabilă băncilor. Este o hotarare “neutră” şi binevenită, prin care instanta europeană explicitează unele noţiuni destul de generale şi echivoce din Directiva 1993/13 CEE si lasă judecătorului naţional puterea de a aprecia cu privire la caracterul abuziv al unor clauze din contractele de credit în valută.

Contractul de credit în valută conţine un element de risc valutar, însă acesta nu îl transformă automat într-un contract abuziv. Dimpotrivă. Semnificativ este faptul că atât Codul civil din 1864 cât şi noul Cod civil consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia.

Prin urmare, principiul nominalismului este tradiţional în contractele de împrumut. În realitate, în cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezenţa niciunei clauze abuzive, pentru că nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuşi legiuitorul. Nu se poate abdica de la acest principiu deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau a unei reguli tradiţionale de funcţionare ale unor instituţii juridice. Chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea, preluarea principiului nominalismului consacrat de lege. De altfel, chiar CEJ s-a pronunţat în sensul că nu intră sub incidenţa evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii,  nu şi dispoziţiile legale. Astfel, prin Hotărârea CEJ din 30 aprilie 2014, pronunţată în procedura C 280/1, Barclays Bank contra Sara Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, Curtea a reţinut că: “Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii si principiile dreptului Uniunii referitoare la protectia consumatorilor si la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege si norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discutie în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a continutului sau a domeniului de aplicare al acestora.”

Protecţia consumatorilor poate să se realizeze şi în cadrul contractelor de credit în monedă străină dar calea nu este însă aceea a acţiunilor întemeiate pe Legea nr. 193/2000. Întrucât principiul nominalismului este unul legal, excepţiile de la acest principiu nu pot fi insituite pe cale jurisprudenţială, ci doar pe cale legală. Nimic nu se opune ca legiuitorul să prevadă măsuri speciale de protecţie a consumatorilor în cazul creditelor în valută. Transpunerea în legislaţia română a recentei Directive 17/2014 va constitui o ocazie foarte bună de a legifera în acest domeniu, având în vedere faptul că această directivă reglementează în Capitolul 9, art. 23 ”împrumuturile în monedă străină” şi impune statelor membre să adopte un cadru de reglementare corespunzător care să permită “limitarea riscului ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul în temeiul contractului de credit”, prin convertirea creditului într-o monedă alternativă sau instituirea unui alt mecanism de adaptare a contractului. Rezultă că însăşi Directiva nr. 17/2014 are ca premisă aplicarea principiului nominalismului (împrumutatul suportă riscul valutar), dar obligă statele membre să adopte o reglementare specială, derogatorie, de natură să asigure protecţia consumatorilor, cu aplicabilitate numai pentru viitor, adică pentru contractele care vor fi încheiate sub imperiul unei asemenea reglementări.

In consecinta, instanta retine ca se justifică admiterea cererii in parte, reclamantii avand interes in constarea caracterului abuziv al clauzelor prevazute de art. 3.5 din condiţiile generale  si art. 5 lit. a  din conditiile speciale ale conventiei de credit nr.  0135672/29.11.2007 si in art  art. 8.1 lit. a- liniuta a doua si a treia, art. 8 lit. c si d, art. 10.1 si art. 10.2 din conditiile generale ale conventiei de credit  intrucat dreptul lor este  actual din moment ce restituirea sumelor nelegal încasate trebuie să aibă temei juridic plata nedatorată, ca urmare a declarării nulităţii absolute a clauzei abuzive cu referire la comisionul de risc/de administrare.

In ceea ce priveste capatul de cerere avand ca obiect pretentii fundamentate pe plată nedatorată, ca urmare a dispariţiei fundamentului executării prestaţiei reclamantilor, prin declararea nulităţii clauzelor contractuale în baza cărora reclamantii şi-au executat obligaţiile, respectiv plata comisionului de risc si plata comisionului de administrare  pana la data introducerii cererii de chemare in judecata, instanta, raportând situaţia de fapt la disp. art. 992 şi urm. din Codul civil vechi si art. 1341-1344 Cod Civil nou, ce reglementează instituţia plăţii nedatorate, constată întrunirea cumulativă a condiţiilor acesteia, din moment ce prestaţia efectuată de reclamanti – solvens cu privire la comisionul de risc /comisionul de administrare a avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, că datoria vizată, deşi a existat iniţial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desfiinţării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancţiunii nulităţi absolute, şi că, în ipoteza restituirii plăţii efectuate în temeiul unei obligaţii lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiţia erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestaţiei, în caz contrar eludându-se efectele nulităţii absolute.

Pentru aceste considerente, dând efect obligaţiei de restituire ce incumbă pârâtei – accipiens şi apreciind că aceasta a fost de rea-credinţă, cunoscând caracterul abuziv al clauzelor stipulate în contractele de credit preredactate şi neputând invoca în sprijinul său necunoaşterea Legii nr. 193/2000, instanţa o va obliga la plata către reclamanti a sumei de  6126 CHF in lei la data platii reprezentan comision de risc/de administrare .

Instanta a retinut temeiul juridic al plati nedatorate atat in baza vechiului cod civil cat si in baza celui nou intrucat faptele juridice licite ca izvoare de obligatii, fiind fapte extracontractuale, cad subincidenta regulii stabilite de art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, „obligatiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozitiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârsirii lor”, dar si a exceptiei de la aceasta, instituită prin art. 118 din aceeasi lege, conform căruia, ”obligatiile extracontractuale născute înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta”.

Avand in vedere art.451 C.pr.civ., instanţa va respinge cererea reclamantilor privind obligarea paratei la plata chetuielilor de judecata intrucat din inscrisurile dosarului nu rezulta ca au efectuat vreo cheltuiala cu procesul de fata.”

Împotriva acestei soluţii au formulat apel reclamanţii GV şi GL, care au solicitat modificarea în parte a sentinţei Judecătoriei Iaşi, în sensul admiterii capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor înscrise în art.8.1 lit.b şi e şi art.4 lita din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr.0135672/29.11.2007 cu privire la cauza de risc valutar, cu consecinţa stabilizării/îngheţării cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului şi a conversiei în lei a creditului la acel curs, precum şi al admiterii capătului de cerere accesoriu având ca obiect cheltuielile de judecată.

În motivare, se arată că, în ceea ce priveşte clauza de risc valutar, se susţine, în esenţă, că, dată fiind şi adoptarea, la data de 18.10.2016, a legii conversiei creditelor în franci, la cursul istoric, principiul nominalismului monetar, pe care se bazează soluţia de respingere pronunţată de Judecătoria Iaşi, este, de fapt, regula ce permite conversia în lei a creditelor în altă monedă şi îngheţarea cursului la nivelul celui de la data acordării creditului, în acest sens fiind, în opinia apelanţilor, şi prevederile art.1578-1579 Cod civil 1864. Mai mult, principiul nominalismului monetar protejează debitorii faţă de creditorii tentaţi de cămătărie, iar normele relative de nominalismul monetar sunt supletive, condiţii în care nu se impun părţilor, ci sunt menite să suplinească voinţa părţilor, ce pot deroga de la ele. Nu în ultimul rând, dreptul Uniunii Europene se opune categoric interpretării contorsionate a principiului nominalismului monetar şi deturnării sensului său real, original (sens în care se fac trimiteri la jurisprudenţa CJUE).

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, se susţine că, deşi au fost solicitate la fond şi au şi fost depuse înscrisuri doveditoare, prima instanţă trebuia să admită acest capăt de cerere, având în vedere că acţiunea a fost admisă în parte.

În drept au fost invocate dispoziţiile art.470 şi urm. C.proc.civ.

Legal înştiinţată, intimata B S.A. nu a formulat întâmpinare, dar a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea apelului, ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

În apel nu au fost administrate noi mijloace de probă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de apel invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, în temeiul art.476 şi urm. C.proc.civ., tribunalul apreciază că apelul formulat în cauză este nefondat, pentru următoarele considerente:

În mod legal şi temeinic a apreciat instanţa de fond asupra caracterului neîntemeiat al capătului de cerere principal având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la art.8.1 lit.b şi e şi art.4 lit.a din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. 0135672 din 29.11.2007, cu privire la clauza de risc valutar, stabilizarea/înghetarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnarii contractului şi conversia în lei a creditului la cursul istoric.

În acest sens, tribunalul observă că raporturile contractuale dintre părţi intră sub incidenţa Legii nr.193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant şi un consumator, astfel cum sunt definite aceste două categorii la art.2 din lege.

În acest sens, potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Aşadar, pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii, şi anume: 1) clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant şi consumator şi 2) această clauză să genereze, prin ea însăşi sau împreună cu alte clauze, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe. 

Legea nr.193/2000 prevede o serie de clauze care nu pot face obiectul controlului privind caracterul lor abuziv. Astfel, art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000 stabileşte că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Legea nr.193/2000 este legea de transpunere în dreptul naţional a cerinţelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi, în mod corespunzător, art.4 alin.6 din actul normativ naţional transpune prevederile art.4 alin.2 din Directivă, care, de o manieră mai clară, menţionează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.

În ceea ce priveşte clauzele contractuale menţionate, pârâta intimată nu a probat faptul că au fost negociate cu reclamanţii apelanţi, iar împrejurarea că aceştia nu au cerut lămuriri cu privire la clauzele contractuale nu poate fi interpretată ca negociere, legea clauzelor abuzive tinzând tocmai la apărarea consumatorului neavizat. Mai mult, faptul că Legea nr.193/2000 prezumă caracterul nenegociat al clauzelor standard conduce tocmai la ideea că banca este datoare să dovedească în mod direct și neechivoc cel puțin posibilitatea, dacă nu existența în cauză, a negocierii, iar nu simpla prezentare a unui contract standard.

Prin urmare, instanţa de apel constată îndeplinită condiţia lipsei de negociere a clauzelor.

Verificând şi producerea dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în detrimentul consumatorului, tribunalul reţine că, la momentul încheierii acestuia (29.11.2007), contractarea unui credit în franci elveţieni se prefigura a fi cea mai avantajoasă variantă de creditare existentă pe piaţa financiar-bancară, iar, potrivit art.1584 Cod civil 1864, „Împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate, şi la timpul stipulat”. Prin urmare, atât timp cât au primit un împrumut în franci elveţieni, reclamanţii apelanţi erau obligaţi să restituie aceeaşi sumă şi în aceeaşi monedă, la care urmau a se adăuga costurile împrumutului (dobândă, comisioane etc.). În acest sens sunt şi dispoziţiile art.1578 C.civ.1864 („Obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.”).

Prin urmare, în virtutea principiului nominalismului, ce a fost preluat şi în noul Cod civil (art.2164 alin.2), împrumutatul are obligaţia de a restitui exact suma împrumutată, indiferent de creşterea sau scăderea valorii banilor, cu excepţia situaţiei în care, prin acte normative, se dispune altfel.

În cauza dedusă judecăţii, tribunalul consideră că respectivele clauze inserate în art.8.lit.b şi e şi art.4.1 din Condiţiile generale, contestate de apel ca fiind clauze de risc valutar, reprezintă, în realitate, transpunerea acestui principiu al nominalismului, consacrat de lege, prin urmare nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Pentru a putea reţine un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul împrumutaţilor, ar fi trebuit să rezulte, din materialul probator administrat, faptul că, la momentul încheierii convenţiei sau ulterior, în portofoliul V S.A. sau pe piaţa de profil ar fi existat oferte mai bune, în ceea ce priveşte modalitatea de restituire a unui împrumut contractat în franci elveţieni. Or, este de notorietate faptul că, în perioada respectivă, la nivelul anului 2007, contractele de credit în CHF cuprindeau aceleaşi dispoziţii şi prevedeau aceeaşi modalitate de plată a împrumutului, în condiţiile în care regimul francului elveţian nu diferea de la o bancă la alta.

Mai reţine instanţa că, prin încheierea contractului de credit se nasc obligații și responsabilități importante în sarcina celui împrumutat, de care acesta trebuie să fie conștient. Nu se poate admite ca debitorul să-și dea acordul la semnarea convenției de credit doar pentru a beneficia de avantajele pe care aceasta le implică (primirea unei sume de bani semnificative într-un interval scurt de timp), iar, atunci când se pune problema executării propriilor obligații, să invoce faptul că măsurile băncii sunt nejustificate și abuzive. Apelanţii nu au fost obligaţi să se supună unor condiții contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii propriilor obligații, mai ales în condiţiile în care au apelat la serviciile băncii respective în detrimentul altor unităţi bancare. Instanţa are în vedere, în acest sens, faptul că, la momentul încheierii contractului de credit în discuţie, exista pe piaţa bancară o varietate de produse de creditare, selecţia revenind consumatorului, inclusiv în ceea ce priveşte produsele predefinite şi contractele de credit standardizate.

Tribunalul constată şi faptul că, în ceea ce priveşte dezinformarea împrumutatului privind riscul de hipervalorizare a francului elveţian, o asemenea obligaţie depăşeşte limitele rezonabile în care i se poate pretinde băncii să acţioneze, aceasta neputând previziona, la momentul încheierii contractului, care urma a fi evoluţia acestei monede şi nefiind nici un consilier al reclamantului, cu un co-contractant ce a urmărit, în mod firesc, obţinerea unui profit.

De altfel, nu se poate susţine în mod pertinent că un consumator cu o capacitate de înţelegere medie nu poate prevedea posibilitatea unei fluctuaţii, pe parcursul a 25 de ani, a cursului valutar în ceea ce priveşte o monedă străină, fluctuaţie care putea fi, la fel de bine, şi în favoarea împrumutatului, iar posibilitatea aprecierii sau deprecierii monedei naţionale faţă de o valută şi, pe cale de consecinţă, riscul valutar reprezintă aspecte financiare de notorietate. 

Se mai observă că, potrivit Regulamentului BNR nr.4/2005 privind regimul valutar (art.3 alin.3), „Operaţiunile prevăzute la alin.(2) şi în anexa nr.2 la prezentul regulament se pot efectua şi în valută, numai pe baza acordului de voinţă al părţilor.”  Prin urmare, atât timp cât reclamanţii apelanţi şi-au dat acordul, în cadrul contractului de credit în discuţie, ca achitarea ratelor să se facă în valuta în care a fost acordat creditul, respectiv CHF, nu mai pot pretinde exceptarea contractului încheiat cu pârâta intimată de la regulile convenite prin chiar cuprinsul acestuia, nici nu pot susţine în mod pertinent caracterul nelegal şi contrar dispoziţiilor Legii nr.193/2000 al clauzelor privind restituirea împrumutului în valută, deoarece, conform art.3 alin.2 din Legea nr.193, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare (n.n. Regulamentul nr.4/2005) nu sunt supuse dispoziţiilor acestei legi.

Pe de altă parte, în situaţia în care instanţa ar modifica moneda creditului şi ar stabiliza cursul CHF la valoarea de la data încheierii contractului de credit, nu s-ar restitui decât o parte din suma pe care o aveau de rambursat reclamanţii, ceea ce echivalează cu o intervenţie nepermisă a instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, în sensul modificării obiectului contractului, sub aspectul sumei împrumutate (în acest sens, a se vedea decizia CJUE în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA/Joaquin Calderon Camino, conform căreia instanţa naţională nu poate modifica conţinutul unei clauze abuzive care figurează într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator.).

Faptul că reclamanţii apelanţi au acceptat contractarea creditului într-o monedă diferită de cea a veniturilor sau de cea a plăţii ce urmau să o realizeze cu sumele împrumutate nu poate fi acum imputată băncii care a oferit produsul de creditare, cu atât mai mult cu cât, la momentul creditării, dobânda oferită şi costurile totale erau mai mici decât cele rezultând din oferte exprimate în altă monedă.

Totodată, acordarea creditelor bancare în monedă străină nu a fost şi nu este interzisă în legislaţia românească, posibilitatea acordării de credite şi constituirii de depozite în valută fiind acceptată expres sau tacit de reglementarea bancară.

În ceea ce priveşte redactarea clauzelor într-un limbaj inteligibil care să permită consumatorilor să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului în ceea ce-i priveşte, mai ales cele economice, instanţa reţine că, prin aceste condiţii de creditare, apelanţii şi-au asumat implicit, la momentul contractării creditului într-o monedă străină, posibilitatea modificării pe viitor a cursului valutar, iar aceasta nu poate fi considerată de plano abuzivă ori generatoare de dezechilibru semnificativ în defavoarea uneia dintre părţi, deoarece fluctuaţiile ar fi putut opera în mod variat, în favoarea sau defavoarea oricăreia dintre părţi, într-un grad mai mare sau mai mic.

Modificarea cursului unei monede străine în raport cu leul, în perioada lungă a derulării contractului nu putea fi considerată o situaţie imprevizibilă în contextul economic românesc din anul 2008, fiecare persoană, chiar cu un nivel redus de cunoştinţe financiare, cunoscând efectele fluctuaţiilor valutare în România după 1989.

Astfel, după cum se reţine şi în practica judiciară în materie, „Faptul că anterior momentului la care a fost încheiat contractul moneda CHF a avut un curs fluctuant nu poate fi valorificat doar ca fiind o expresie a riscului ca în viitor costul creditului să crească, aşa cum conchide prima instanţă, ci lipsa de stabilitate putea să genereze de asemenea ipoteza contrară, fiind de esenţa unui astfel de contract că ambele părţi trebuie să accepte toate riscurile aferente cursului de schimb asociate unui împrumut contractat într-o monedă diferită de cea în care sunt încasate veniturile.” (Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, decizia nr. 596/A din 19 iunie 2015).

Mai mult, dezechilibrul pe care o clauză îl provoacă în raportul dintre părţi se analizează prin raportare la momentul încheierii contractului, iar nu prin luarea in considerare a unor împrejurări ulterioare aflate în afara ariei de influenţă a vreuneia dintre părţi. Nu se poate imputa băncii evoluţia ulterioară a cursului de schimb, aceasta fiind o împrejurare exterioară ariei sale de influenţă. Cursul de schimb se stabileşte pe pieţe reglementate, în care banca este doar un participant, ce nu poate influenţa direcţia de evoluţie a monedei  naţionale. Principiul echivalenţei prestaţiilor nu poate fi interpretat în sensul că, în cazul în care moneda naţională se devalorizează, instanţa este obligată să intervină. În lipsa unor criterii prevăzute în lege sau în contract, referitoare la un prag al variaţiei cursului care nu poate fi depăşit, intervenţia instanţei ar fi lipsită de orice coordonate legale şi ar putea fi cu uşurinţă calificată drept arbitrară; instanţa nu poate interveni în contractul încheiat între doi particulari decât pentru a face aplicarea unei dispoziţii legale sau contractuale, iar nu pentru a modifica coordonatele raportului juridic pe baza unor elemente alese pe criterii de oportunitate.

Practica judiciară a statuat: „Chiar şi în condiţiile devalorizării monedei naţionale, echivalenţa prestaţiilor nu a fost în nici un mod influenţată. Banca a acordat reclamanţilor un împrumut într-o anumită monedă şi este îndreptăţită la restituirea sumei împrumutate în aceeaşi monedă (evident cu adăugarea costurilor creditului): nu pot fi comparate decât lucrurile din aceeaşi categorie, iar nu lucruri din categorii diferite. În relaţia cu Banca, prestaţia împrumutaţilor nu a suferit nicio modificare: ca şi la încheierea contractului, moment la care au apreciat conformitatea acestuia cu propriile interese, împrumutaţii sunt datori să restituie băncii o sumă de bani (aceeaşi sumă de bani, exprimată în franci elveţieni). Împrejurarea că pentru reclamanţi costurile de procurare a francilor elveţieni au crescut nu poate fi imputată băncii, care nu a avut vreo putere de influenţă în această privinţă, aşa cum deja s-a arătat.... Contrar celor afirmate de reclamanţi, restituirea creditului în moneda în care a fost acordat ţine de esenţa contractului, nefiind o modalitate de garantare în favoarea Băncii. Părţile au stabilit ca prestaţiile esenţiale în contractul de credit să fie executate astfel: prestaţia băncii de a pune la dispoziţia împrumutatului suma de bani se execută în franci elvetieni, iar prestaţia împrumutatului de a restitui suma care i-a fost acordată se execută în franci elveţieni. Părţile şi-au exprimat acordul de voinţă asupra unui credit în franci elveţieni, care implică anumite costuri, avute în vedere la data încheierii contractului. Intervenţia instanţei în raportul contractual în sensul stabilirii obligaţiei de restituire într-o altă monedă ar avea semnificaţia modificării contractului în datele sale esenţiale. Pe lângă aceasta, efectul ar fi acela al transformării unui contract de credit acordat iniţial în franci elveţieni într-un contract de credit în lei (moneda solicitată de reclamanţi), dar cu menţinerea costurilor aferente creditului în franci. O astfel de intervenţie a instanţei ar fi în flagrantă contradicţie cu principiul libertăţii de voinţă şi cu cel al libertăţii contractuale.”. (Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI-a civilă, sentinţa nr.5287 din 30.10.2014).

În acelaşi sens s-a statuat şi de alte instanţe: „ În ceea ce priveşte petitul doi al cererii de chemare în judecată privind îngheţarea datoriei la cursul de schimb valutar de la data acordării creditului precum şi restituirea tuturor sumelor achitate şi nedatorate ca urmare a anulării clauzelor abuzive, acesta este condiţionat de declararea prealabilă ca abuzive a practicilor comerciale şi a clauzelor invocate. În condiţiile în care Curtea nu a reţinut caracterul fraudulos al acestora, este evident că acest capăt de cerere nu are temei juridic, astfel că a fost corect respins de către instanţă.  Curtea nu va reţine susţinerile reclamantului privind greşita aplicare de către instanţa de fond a  dispoziţiilor art.1578 C.civ.. Astfel, reclamantul citează trunchiat dispoziţiile art. 1578 alin 2 C.civ. care precizează că „debitorul trebuie să restituie suma numeric împrumutată” chiar şi în situaţia în care se întâmplă „o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii”, debitorul fiind obligat să plătească suma (numeric împrumutată, n.n) în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii. Prin urmare textul de lege obligă debitorul să plătească datoria ( indiferent în ce monedă ar fi ) numai în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii. Ori în cauză este fără dubiu că CHF a fost şi este o monedă în curs pe parcursul derulării contractului iar din probele administrate nu rezultă că reclamanta ar fi solicitat plata sumei datorate ( exprimată în CHF) în altă monedă aflată în curs – cu luarea în considerare a cursului valutar din ziua plăţii.” (Curtea de Apel Craiova – Secţia a II-a civilă, decizia nr. 488 din 23 iunie 2015.

De asemenea, într-o altă decizie de speţă, se reţine că: „În virtutea principiului nominalismului monetar, sunt întru totul valabile clauzele contractuale incriminate care stabilesc că împrumutatul restituie exact ce şi cât a luat cu împrumut, în moneda în care s-a acordat creditul (CHF). Clauzele incriminate de reclamanta ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul (franci elveţieni - CHF) nu sunt nelegale/abuzive, ci constituie doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcină plasată nelegal/abuziv asupra consumatorului (debitor), ci despre o consecinţă firească a principiului nominalismului monetar. Plăţile supuse analizei in prezentul dosar decurg dintr-o operaţiune de împrumut, fiindu-le aplicabile prevederile OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului şi cele ale Regulamentului nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, care nu interzic unei instituţii de credit a acorda unui rezident credit in valută.  Pe de altă parte, instanţa reiterează faptul că, prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al unor clauze. Interpretând această Directivă, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit în cauza Banco Espaniol de Credito S.A. versus Joaquin Calderon Camino (C – 618/10) că protecţia acestui act normativ se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constata nulitatea unei clauze abuzive cuprinse intr-un contract încheiat intre un vânzător sau un furnizor si un consumator, să completeze respectivul contract, modificând conţinutul acestei clauze. ” (Tribunalul Dolj – secţia a II-a civilă, sentinţa nr. 68 din 12 februarie 2015).

Pe cale de consecinţă, tribunalul apreciază că în mod corect a statuat instanţa de fond asupra lipsei caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind restituirea creditului în moneda în care a fost acordat, acest motiv de apel fiind neîntemeiat.

Nefondat este şi motivul de apel privind respingerea eronată a capătului de cerere accesoriu formulat de reclamanţi având ca obiect plata cheltuielilor de judecată. Astfel cum a observat şi prima instanţă, la dosarul Judecătoriei Iaşi nu se află depus nici un înscris din care să rezulte că reclamanţii au suportat cheltuieli de judecată în vederea soluţionării cauzei, astfel încât soluţia de admitere în parte a cererii principale să atragă şi admiterea acestui capăt de cerere, în baza art.451-453 C.proc.civ. Tribunalul are în vedere, în acest sens, faptul că, potrivit art.249 C.proc.civ., „Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.” Ori, reclamanţii nu au făcut o astfel de dovadă în faţa primei instanţe, în ceea ce priveşte pretinsele cheltuieli de judecată, motiv pentru care în mod întemeiat judecătorul fondului a respins această solicitare.

În lumina tuturor considerentelor de mai sus şi în baza art.480 alin.1 C.proc.civ., tribunalul va respinge apelul, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii soluţiei Judecătoriei Iaşi, drept legală şi temeinică.

Nu în ultimul rând, analizând şi cererea accesorie formulată de intimată, privind obligarea părţii adverse la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel, faţă de dovada acestor cheltuieli, în cuantum de 1650 lei,  cu titlu de onorariu de avocat (astfel cum rezultă din factura fiscală nr.AB0000703/14.02.2017 şi din extrasul de cont depuse la filele 31-32 ale dosarului Tribunalului Iaşi), faţă de dispoziţiile art.451 alin.2 C.proc.civ. şi constatând caracterul disproporţionat al acestui onorariu de avocat al intimatei raportat la activitatea desfăşurată în concret de apărătorul ales în prezenta cauză (formularea de concluzii scrise şi acordarea asistenţei juridice la un termen de judecată), instanţa de control judiciar apreciază că se impune reducerea acestui onorariu la 500 RON, urmând a obliga apelanţii să achite părţii adverse această sumă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii GV şi GL, împotriva sentinţei civile nr.10690, pronunţată de Judecătoria Iaşi la data de 05.10.2016, sentinţă pe care o păstrează.

Reduce onorariul de avocat al intimatei de la 1606,50 RON la 500 RON.

Obligă apelanţii la plata, către intimata B S.A., a sumei de 600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariu de avocat, astfel cum a fost redus.

Definitivă.

Domenii speta

Spete similare