Compensare creanţă

În ceea ce privește apelul formulat de creditoarea DGRFP Brașov – AJFP Harghita, instanţa de control subliniază că judecătorul sindic a dispus administratorului judiciar să întreprindă demersurile necesare pentru îndeplinirea formalităţilor de compensare, conform art. 90 alin. 1 din Legea nr. 85/2014.

Dispoziţiile legale amintite sunt în sensul că „deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul niciunui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii. Compensarea poate fi constatată şi de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar”.

În cauză însă, nu sunt îndeplinite „condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală”.

În acest sens, Curtea reţine că, compensarea creanţelor bugetare cu creanţele debitorului reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de plată de la buget este reglementată de prevederile art. 116 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Alin. 4 al articolului amintit prevede că, „dacă legea nu prevede altfel, compensarea operează de drept la data la care creanţele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide şi exigibile”, iar alin. 5 lit. b prevede care este momentul la care creanţa (reprezentând TVA de rambursat, cum este creanţa invocată de debitoare în contra apelantei) devine exigibilă – „la termenul prevăzut de lege pentru depunerea decontului cu sumă negativă de TVA cu opţiune de rambursare, în limita sumei aprobate la rambursare prin decizia emisă de organul fiscal potrivit legii”.

De asemenea, alin. 8 din textul legal amintit prevede că, „pentru debitorii care se află sub incidenţa legislaţiei privind insolvenţa şi care depun un decont cu sumă negativă de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare după data deschiderii procedurii insolvenţei, suma aprobată la rambursare se compensează în condiţiile prezentului articol cu obligaţiile fiscale născute după data deschiderii procedurii insolvenţei”.

Aşadar, din aceste dispoziţii rezultă că, condiţia primordială pentru a se putea pune problema compensării este aceea ca debitorul – care afirmativ are de recuperat suma de 211.177 lei cu titlu de TVA - să depună un decont cu suma negativă de TVA cu opţiune de rambursare. Însă, în cauză se observă că debitoarea nu a optat pentru rambursarea TVA-ului, în decontul depus de aceasta aferent lunii octombrie 2015 fiind bifată căsuţa „NU” la rubrica „solicitaţi rambursarea soldului sumei negative de TVA”.

În atare situaţie, Curtea reţine că judecătorul sindic în mod greşit a dispus administratorului judiciar să întreprindă demersurile necesare pentru îndeplinirea formalităţilor de compensare, conform art. 90 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, câtă vreme debitoarea nu a optat pentru rambursarea TVA-ului.

Ca o consecinţă, apelul formulat de creditoarea DGRFP Braşov – AJFP Harghita este fondat, urmând a fi admis, în baza art. 480 alin. 2 Cod proc.civ., cu consecinţa schimbării hotărârii atacate în sensul respingerii contestaţiei formulate de administrator special al debitoarei, cu privire la creanţa creditoarei DGRFP BRAŞOV-AJFP Harghita înscrisă în tabelului preliminar cuprinzând creanţele împotriva averii debitoarei, celelalte apărări invocate de apelanta-creditoare referitoare la perioada fiscală căreia i-ar fi aferent decontul de TVA nemaimpunându-se a fi analizate.

În ceea ce priveşte apelul declarat de creditoarea Comuna, Curtea apreciază că acesta este fondat.

Apelanta a criticat, în primul rând, soluţia instanţei de fond de înscriere a creanţei în sumă de 177.911 lei cu titlu de penalităţi de întârziere, susţinând că se impunea menţinerea în tabel a creanţei în sumă de 940.365,04 lei, astfel cum a fost înscrisă de practicianul în insolvenţă.

Curtea nu primeşte această critică.

În acord cu judecătorul sindic, instanţa de control apreciază că, atâta timp cât lucrările au fost sistate începând cu data de 15 noiembrie 2014, acest interval de timp a condus la prelungirea termenului final de executare a contractului, Curtea apreciind că în intervalul de sistare a lucrărilor a operat o suspendare a duratei de executare a contractului, astfel cum aceasta a fost modificată prin actul adiţional nr. 1/21 ianuarie 2015. 

Apelanta a arătat că termenul de execuţie de 420 zile a fost calculat cu luarea în considerare a eventualelor condiţii meteorologice defavorabile sau a altor împrejurări care ar putea atrage sistări periodice ale lucrărilor, subliniind că tocmai sistarea lucrărilor a constituit motivul pentru care s-a încheiat actul adiţional nr. 1/21.01.2015.

Pentru a răspunde acestei apărări, Curtea subliniază faptul că, în chiar contractul de execuţie lucrări încheiat între apelantă, în calitate de achizitor, şi debitoare, în calitate de executant, s-a convenit ca durata de execuţie a contractului să fie de 420 zile de la data încheierii – 17.12.2013 –, dar nu mai târziu de 31.12.2014.

Prin actul adiţional s-a convenit „că durata de execuţie a contractului se modifică (…) la 420 zile de la data emiterii ordinului de începere adică 24.03.2014”. Aşadar, ceea ce s-a modificat nu a fost durata de execuţie a contractului (aceasta rămânând aceeaşi, respectiv 420 zile), ci doar momentul de la care începe să curgă. În contextul în care doar acest moment de început al duratei de execuţie a contractului a fost modificat prin actul adiţional, iar nu şi durata în sine, nu poate fi primită apărarea apelantei în sensul că motivul încheierii actului adiţional a fost tocmai sistarea lucrărilor, câtă vreme această perioadă de sistare a lucrărilor nu a fost anterioară datei stabilite prin actul adiţional ca fiind momentul de începere a lucrărilor (24.03.2014), ci a intervenit ulterior acestei date (respectiv, la data de 15.11.2014), iar la momentul încheierii actului adiţional lucrările nici nu fuseseră reluate. Cu alte cuvinte, apărarea apelantei ar fi fost justificată în situaţia în care prin actul adiţional s-ar fi modificat chiar durata de executare a contractului, respectiv dacă s-ar fi stabilit o perioadă mai mare de executare decât cea iniţială, ori s-ar fi stabilit un termen de finalizare a lucrărilor care să curgă de la data emiterii ordinului de reluare, aceasta în contextul în care, potrivit art. 15 din contract, în cazul întârzierii sau sistării lucrărilor din cauza intervenirii unor condiţii climaterice excepţional de nefavorabile, executantul este îndreptăţit de a solicita prelungirea termenului de execuţie a lucrărilor, situaţie în care părţile vor stabili, prin consultare, prelungirea duratei de execuţie la care executantul are dreptul. Or, astfel cum s-a subliniat anterior, în cauză nu s-a prelungit durata de executare a contractului, aceasta rămânând aceeaşi cu cea stabilită prin contractul de execuţie lucrări, părţile convenind doar asupra momentului de început al acesteia – data emiterii ordinului de începere a lucrărilor. De altfel, din procesul-verbal al şedinţei din data de 14 ianuarie 2015 care a avut loc ca urmare a convocării debitoarei de către apelantă (proces-verbal anterior încheierii actului adiţional) rezultă că s-a convenit încheierea actului adiţional datorită faptului că lucrările nu au fost finalizate, nu şi datorită faptului că acestea fuseseră sistate anterior datorită condiţiilor meteorologice defavorabile (filele 37-38 dosar declaraţie creanţă).

Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că nu este fondată critica vizând soluţia judecătorului sindic cu privire la suma de 177.911 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate pentru perioada 23.09.2015 – 26.10.2015.

În ceea ce priveşte apărarea apelantei referitoare la penalităţile de întârziere stipulate la art. 12.1.(2) din contract, Curtea observă – împărtăşind astfel punctul de vedere al creditoarei – că instanţa de fond nu a analizat în considerentele sentinţei care sunt argumentele pentru care s-a impus înlăturarea sumei de 58.407,76 lei înscrisă cu acest titlu de practicianul în insolvenţă în tabelul preliminar cuprinzând creanţele împotriva averii debitoarei.

Iar această soluţie a instanţei de fond este netemeinică, faţă de prevederile contractuale care statuează că, “în cazul în care executantul va depăşi termenul de execuţie, fapt ce va avea ca efect depăşirea termenului de finalizare a proiectului, respectiv 22.01.2015, executantul va fi obligat să plătească în contul autorităţii contractante suma echivalentă a 2% din valoarea prezentului contract, fără a aduce atingere prevederilor art. 12.1.(1) din prezentul contract”. Câtă vreme în cauză s-a reţinut de către tribunal că termenul limită de execuţie a contractului nu a fost respectat, punct de vedere la care prezenta instanţă a achiesat, se impune a se da eficienţă convenţiei părţilor sub aspectul analizat, clauza contractuală producând pe deplin efecte juridice. Faptul că prin actul adiţional s-a convenit ca debitoarea, în calitate de executant, să plătească apelantei penalitatea prevăzută la art. 12.1.(2) din contract în cuantum de 47.103,05 lei (în două tranşe) nu are relevanţă din perspectiva discutată, dat fiind faptul că, la art. 2 din actul adiţional, s-a prevăzut în mod expres că „modificarea” duratei de execuţie a contractului – astfel cum a fost analizată în paragrafele anterioare – nu „aduce atingere articolului 12.1.(2) din contract”. Ca o consecinţă, apelanta este îndreptăţită la înscrierea în tabelul preliminar cuprinzând creanţele împotriva averii debitoarei (şi) a sumei de 58.407,76 lei reprezentând penalităţi calculate potrivit art. 12.1(2) din contractul de execuţie lucrări nr. 5357/17.12.2013, fiind în prezenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile.

Ca o consecinţă, în baza art. 480 alin. 2 Cod proc.civ., Curtea va admite apelul formulat de creditoarea Comuna şi, în consecinţă, va schimba în parte hotărârea atacată în sensul că va dispune înscrierea creditoarei amintite în tabelul preliminar cuprinzând creanţele împotriva averii debitoarei, cu suma totală de 283.421,8 lei compusă din 177.911 lei – penalităţi de întârziere calculate pentru perioada 23.09.2015 – 26.10.2015, 47.103,04 lei – penalităţi de întârziere însuşite de debitoare prin actul adiţional nr.1 din 21.01.2015 încheiat de părţi şi 58.407,76 lei reprezentând penalităţi calculate potrivit art. 12.1(2) din contractul de execuţie lucrări nr. 5357/17.12.2013.

În baza art. 453 alin. 1 şi 2, raportat la art. 451 alin. 1 şi art. 452 Cod proc.civ., va obliga contestatorul, administrator special al debitoarei, la plata în favoarea apelantei Comuna a sumei de 1.900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel (câtă vreme doar o parte dintre critici au fost găsite întemeiate).

Domenii speta

Spete similare