Ajutorul acordat la pensionare, drept prevăzut în contractul colectiv de muncă. Termen de prescriptie aplicabil.

În mod greşit tribunalul a asimilat ,,ajutorul de pensionare’’ drepturilor salariale, pe baza faptului că toate aceste sume conferite de angajator sunt supuse aceloraşi reguli de evidenţiere prin statul de plată şi de deducere a impozitului şi contribuţiilor la buget. Procedând în acest mod, instanţa de fond nu a evaluat izvorul obligaţional în temeiul căruia se naşte dreptul şi nu a disociat între sintagma ,,drepturi salariale neacordate’’ şi cea a ,,drepturilor decurgând din contractul colectiv de muncă’’, pentru care legiuitorul a optat stabilirea diferenţiată a termenului de prescripţie.

Spre deosebire de drepturile salariale care pot fi recuperate în acord cu munca depusă, în termenul general de prescripţie, sumele stabilite ca beneficii/facilităţi pentru salariaţi, în funcţie de activitatea desfăşurată pe durata unui an calendaristic, ori de momentul începerii sau încetării derulării muncii nu pot fi cerute decât în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului.

Art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii

Prin cererea înregistrată la 29.08.2017, reclamanta […] a solicitat obligarea pârâtei […] la plata drepturilor băneşti reprezentând diferen?a de ajutor cuvenit la pensionare, respectiv echivalentul a două salarii de bază la nivelul cuvenit în luna august 2014. S-a arătat că prin decizia nr. …/27.08.2014 emisă de angajator în temeiul art. 56 lit. c Codul muncii, salariatei i-a încetat de drept contractul individual de muncă, începând cu data de 01.09.2014.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat în principal respingerea acţiunii ca fiind prescrisă, în raport de prevederile art. 268 alin.1 litera e din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, întrucât neplata diferen?ei de ajutor de pensionare solicitat de reclamantă înseamnă o neexecutare a unei clauze a Contractului Colectiv de Muncă nr. 196 din 02.06.2014, iar dispoziţiile art. 268 alin.1 lit. a Codul Muncii invocate de reclamantă se referă ?i se aplică strict în soluţionarea unui conflict de muncă.

Prin sentinţa civilă nr. 2470/15.11.2017 a Tribunalului Constanţa – Secţia I civilă a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă şi a fost  admisă acţiunea reclamantei, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei diferenţa de ajutor cuvenit la pensionare, constând în echivalentul a două salarii de bază la nivelul cuvenit pentru luna august 2014.

Prima instanţă a arătat că nu poate fi primită excepţia vizând prescripţia, pentru că sumele reprezentând ajutoare acordate la momentul pensionării au incontestabil semnificaţia unor drepturi salariale, chiar dacă regimul de deducere a contribuţiilor este diferit, fiind plătite în considerarea calităţii reclamantei de salariat al pârâtei, indiferent de izvorul lor – aşadar, chiar dacă acestea sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Faptul că aceste drepturi, constând în ajutoare echivalente cu un anumit număr de salarii de bază, se acordă salariatului la momentul pensionării, este lipsit de relevan?ă pentru calificarea juridică, de vreme ce au fost prevăzute în considerarea calită?ii de salariat. Aceste drepturi băne?ti sunt componente ale salariului care, potrivit dispozi?iilor art.159 din Codul muncii, republicat, reprezintă contrapresta?ia muncii depuse de salariat ?i cuprinde, în raport de prevederile art.160 din acela?i act normativ, salariul de bază, indemniza?iile, sporurile, precum ?i alte adaosuri.

În acest sens, în cuprinsul art.171 alin.1 ?i art.268 alin.1 lit. c) din Codul muncii, republicat, legiuitorul nu a făcut nici o distinc?ie între drepturile salariale, în func?ie de izvorul lor - lege, contract individual sau colectiv de muncă, astfel încât, prin utilizarea argumentului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, termenul de prescrip?ie de 3 ani prevăzut de aceste norme este aplicabil, chiar dacă drepturile salariale rezultă din contractele colective de muncă.  Din această perspectivă, a arătat tribunalul, termenul de prescripţie de 6 luni este stipulat de art.283 alin.1 lit.e Codul muncii pentru alte situaţii de neexecutare a contractului colectiv de muncă decât cele care beneficiază de reglementare expresă prin textele anterioare, cum este cazul drepturilor evaluabile în bani datorate ca echivalent al muncii prestate.

Cum cererea reclamantei a fost înregistrată la instanţă în data de 29.08.2017, înainte aşadar de împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, raportat la datele la care s-a născut dreptul la acţiune pentru acordarea drepturilor ce fac obiectul acţiunii (data punerii în plată a drepturilor de pensie - 01.09.2014), soluţia instanţei de fond a fost în sensul că dreptul la acţiune în privinţa acestor sume nu este prescris.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, în termen legal, pârâta […], care a solicitat în principal admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar în subsidiar, respingerea pe fond a acestor pretenţii.

Instanţa de apel va reţine, preliminar, că în Titlul XII  ,,Jurisdicţia muncii’’ din Legea nr. 53/2003 republicată (Codul muncii)  se regăsesc textele asupra cărora părţile raportului litigios au dezvoltat considerente contrarii şi care au stat la baza respingerii în primă instanţă  a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru plata ajutorului de pensionare pe care reclamanta l-a pretins în cursul anului 2017, cu toate că acesta ar fi fost datorat de unitate în luna august 2014.

Astfel, legiuitorul a disociat, în art. 268 alin. 1 Codul muncii, curgerea termenelor de prescripţiei pentru exerciţiul dreptului în funcţie de izvorul obligaţional al dreptului dedus judecăţii, stabilind că prescripţia operează:

(…)

c) în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator;

(…)

e) în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.

Prin decizia nr. 3/22.01.2018 a I.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - a statuat (pct. 60) că problema noutăţii chestiunii de drept dispare în măsura în care,  pe calea unor dezlegări incidentale în cuprinsul unor considerente decizorii, instanţa supremă, pe calea mecanismului de unificare a practicii judiciare, s-a pronunţat deja asupra calificării juridice supuse judecăţii. Cu alte cuvinte, indiferent dacă instanţa supremă a admis sesizarea sau a respins-o ca inadmisibilă, argumentele consemnate în susţinerea soluţiei – ,,considerentele decizorii’’ – îşi găsesc pe deplin incidenţa în orice evaluare ulterioară a aceleiaşi chestiuni de drept cu care sunt sesizate instanţele şi care nu mai implică decât controlul devolutiv, iar nu o interpretare necesară unificării de practică.

Astfel fiind, este suficient pentru judecătorul cauzei să se raporteze la argumentele şi raţionamentul dezvoltat de către instanţa supremă într-un mecanism similar, cum este cel al recursului în interesul legii, indiferent dacă statuarea a fost dispusă sub imperiul vechiului sau noului Cod de procedură civilă, spre a stabili că o anumită chestiune dedusă judecăţii a fost tranşată într-o viziune mai largă a I.C.C.J, care se impune cu forţă obligatorie instanţelor naţionale. Din acest punct de vedere, Curtea constată că problema ridicată în dosarul pendinte a fost analizată principial şi în cadrul sesizării care a făcut obiectul dosarului nr. 14/2013 al I.C.C.J. în recurs în interesul legii şi în care s-a pronunţat decizia nr. 20/18.11.2013, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 9 din 08.01.2014.

Sesizată fiind de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi în legătură cu problema de drept vizând ,,natura juridică a drepturilor prevăzute a se acorda, potrivit contractelor colective de muncă, cu diferite ocazii (tichete de masă, tichete cadou, prima de Paşti, prima de Crăciun, drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii etc.) şi termenul de prescripţie aplicabil cererilor având un asemenea obiect’’, I.C.C.J. a arătat, în cadrul respectivei sesizări, că izvorul determinant al practicii neunitare referitoare la "natura juridică" a drepturilor menţionate anterior (tichete de masă, tichete cadou, prima de Paşti, prima de Crăciun, drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii etc.) l-a constituit împrejurarea că instanţele s-au limitat la interpretarea clauzelor din contractul colectiv de muncă, deşi, în mod obiectiv, pentru calificarea naturii juridice a drepturilor prevăzute în contractul colectiv de muncă nu se putea pleca de la interpretarea convenţiei dintre angajaţi şi angajator, ci de la distincţia dintre drepturile salariale şi celelalte facilităţi, operată de Codul muncii.

Or, demersul judiciar de stabilire a naturii juridice a drepturilor patrimoniale pretinse de un salariat trebuie să pornească de la verificarea sferei noţiunii de drept salarial şi să clarifice dacă aceste drepturi se subsumează noţiunii de "adaos la salariu" reglementată de art. 155 din Codul muncii, aceasta fiind norma legală incidentă, în funcţie de circumstanţele particulare ale raportului juridic dedus judecăţii, fapt ce, în aceste condiţii, reprezintă o chestiune de aplicare a legii.

Pe de altă parte, a arătat I.C.C.J., în art. 160, Codul muncii face trimitere, indirect, la ceea ce se poate stabili, în această materie, prin contractele colective de muncă, menţionând posibilitatea ca angajatorul să asigure salariaţilor hrană, cazare sau alte facilităţi.

Întrucât părţile raportului juridic individual sau colectiv de muncă sunt obligate ca la încheierea convenţiilor individuale sau colective de muncă să respecte dispoziţiile legale, nu se poate deroga de la lege în domeniul elementelor componente ale unui drept salarial. În aceste condiţii, ceea ce analizează instanţele în conflictele de muncă declanşate de nerespectarea unor clauze ale contractelor colective (în majoritatea cauzelor) ori individuale de muncă nu este natura juridică a dreptului, ci modalitatea de executare a clauzelor, în sensul că verifică îndeplinirea condiţiilor prestabilite de acordare, salariaţii care beneficiază de drept, eventuale cazuri de neexecutare justificată din diverse motive, cuantumul etc.

În situaţia în care drepturile salariale suplimentare fac parte din elementele constitutive ale salariului, cererile în justiţie pot fi formulate în termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, iar atunci când drepturile salariale suplimentare nu fac parte din elementele constitutive ale salariului, acestea au natura juridică a unor măsuri de protecţie socială, facilităţi acordate de angajator şi convenite în contractul colectiv de muncă, iar neacordarea lor rezidă într-o neexecutare a clauzelor acestui contract, astfel încât cererile în justiţie pot fi formulate în termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.

Aceste statuări ale I.C.C.J. dispuse în recurs în interesul legii confirmă faptul că instanţei de apel îi revine, în controlul devolutiv, să verifice dacă ajutorul pretins în prezenta cauză poate fi sau nu asimilat drepturilor salariale şi, dacă în raport de izvorul obligaţional şi de modul în care a fost confirmat acest drept, raportarea lui se face la sfera drepturilor salariale sau, dimpotrivă, la cea a facilităţilor conferite de angajator; doar această primă evaluare permite stabilirea ulterioară a incidenţei art. 268 alin. 1 lit. c sau lit. e Codul muncii, cât priveşte prescripţia.

În acest context se constată în apel că în mod greşit tribunalul a asimilat ,,ajutorul de pensionare’’ drepturilor salariale, pe baza faptului că toate aceste sume conferite de angajator sunt supuse aceloraşi reguli de evidenţiere prin statul de plată şi de deducere a impozitului şi contribuţiilor la buget. Procedând în acest mod, instanţa de fond nu a evaluat izvorul obligaţional în temeiul căruia se naşte dreptul şi nu a disociat între sintagma ,,drepturi salariale neacordate’’ şi cea a ,,drepturilor decurgând din contractul colectiv de muncă’’, pentru care legiuitorul a optat stabilirea diferenţiată a termenului de prescripţie.

Trebuie deci făcută distincţia între sumele stabilite în contractul individual de muncă a fi contravaloarea muncii prestate (aceste drepturi putând fi conferite nu doar ca sumă prestabilită, ci şi ca echivalent al unor tichete de masă, al unor decontări lunare a cheltuielilor suportate cu deplasarea la şi de la locul de muncă, a unor stimulente calculate procentual la volumul de activitate etc.) şi respectiv, celelalte beneficii la care este îndreptăţit salariatul în temeiul contractului colectiv de muncă, atunci când acesta le reglementează prin voinţa partenerilor sociali.

Spre deosebire de drepturile salariale care pot fi recuperate în acord cu munca depusă, în termenul general de prescripţie, sumele stabilite ca beneficii/facilităţi pentru salariaţi, în funcţie de activitatea desfăşurată pe durata unui an calendaristic, ori de momentul începerii sau încetării derulării muncii nu pot fi cerute decât în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului. Plata indemnizaţiei de instalare la angajare, plata ajutorului de înmormântare, a celui de pensionare, sumele compensatorii în cazul concedierii, acoperirea totală sau parţială, din fondurile angajatorului, a unor cheltuieli legate de zile festive, de întreţinere a locuinţei etc. sunt excluse din sfera drepturilor salariale şi urmează regula pretinderii lor în termenul reglementat de art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii. Acordarea acestora din urmă nu este condiţionată de desfăşurarea muncii, cât de îndeplinirea unor condiţii explicite prevăzute în contractul colectiv de muncă; spre exemplu, voinţa partenerilor sociali poate exclude de la beneficiul plăţii unui ajutor pe salariatul care a fost sancţionat disciplinar, pe cel care a înregistrat un anumit nr. de absenţe de la locul de muncă ori pe cel care nu a desfăşurat activitatea integral pe durata unui an calendaristic, chiar din motive neimputabile. Unele dintre aceste drepturi recunoscute prin contractul colectiv se acordă doar la cerere, în baza unor înscrisuri doveditoare de îndeplinire a condiţiilor impuse pentru plata lor; altele sunt calculate şi acordate diferenţiat, în raport de criteriile concrete stabilite şi îndeplinite de fiecare angajat, în parte.

Aceste din urmă drepturi nu pot fi cerute în decurs de trei ani, câtă vreme art. 141 din Legea 62/2011 republicată precizează că un contract colectiv de muncă nu poate fi încheiat pe o durată mai mare de 24 luni; legiuitorul a urmărit să limiteze, prin art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, exerciţiul dreptului la acţiune pentru sume care îşi găsesc izvorul exclusiv în contractul colectiv la nivel de unitate/grup de unităţi/ramură, care nu sunt în strictă legătură cu munca depusă. Salariatul trebuie să acţioneze astfel într-un răstimp cât mai apropiat celui de naştere a exerciţiului dreptului, legiuitorul raportându-se de această dată la raţiuni de gestiune economică financiară şi de proiecţie bugetară anuală cât mai adecvate pentru unitate.

Împrejurarea că, la momentul plăţii ajutorului de pensionare, suma aferentă este evidenţiată pe statul de plată, urmând regimul de impozitare şi deducere specific drepturilor băneşti, nu are semnificaţia dată de instanţa de fond (însuşită şi de intimata reclamantă), anume că ajutorul menţionat este un drept salarial ce poate fi cerut în termenul general de prescripţie. Această abordare a sumelor acordate cu orice titlu salariatului este impusă de prevederile Codului fiscal, însă nu acest aspect este relevant pentru definirea naturii lor juridice.

Astfel fiind, în măsura în care părţile confirmă că acordarea acestui beneficiu în favoarea salariaţilor care încetează raporturile de muncă prin pensionare este stabilit în contractul colectiv de muncă, că ajutorul de pensionare este acordat diferenţiat, după vechimea în Companie, că el este primit în urma formulării unei cereri de către salariatul care îl pretinde, că suma este primită o singură dată, în considerarea evenimentului pe care îl celebrează, nu au nici o importanţă modalitatea de suportare a lui de către angajator (din fondul de salarii), modul de plată şi afectarea lui de contribuţiile bugetare aferente oricărui venit.

Pe această disociere urmau să opereze şi argumentele instanţei de fond, stabilind aşadar că reclamanta a pretins acordarea unui drept recunoscut prin contractul colectiv de muncă la împlinirea unui termen de trei ani de la data naşterii dreptului – când în realitate demersul său nu se putea înscrie decât în cele 6 luni prevăzute de art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii.

Pentru aceste argumente va fi găsită întemeiată critica din apel privind greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, Curtea urmând să admită excepţia incidenţei prescripţiei în realizarea dreptului.

Domenii speta

Spete similare