Exercitarea autoritatii parintesti

Prin acţiunea înregistrată la data de 05.09.2017 sub nr. 4007/260/2017 pe rolul Judecătoriei Moineşti, reclamantul A R C a chemat în judecată pe pârâta A A M, pentru ca în urma probelor ce se vor administra, instanţa să dispună exercitarea autorității părintești în comun cu privire la minora M A, program de vizită inclusiv prin luarea minorei la domiciliul său din Polonia, recalcularea pensiei de întreținere întrucât i s-au mai născut încă 3 copii.

Reclamantul a arătat că a fost căsătorit cu pârâta în intervalul 18.03.2006-08.10.2008, când a fost pronunțat divorțul. Minora a fost încredințată spre creștere și educare mamei. A fost stabită și o pensie de întreținere în sarcina sa, al cărei cuantum s-a majorat până a ajuns la 2700 lei lunar. Domiciliul reclamantului a fost stabilit după divorț în Polonia unde locuiește și la acest moment. Acesta prezintă pe larg în acțiune relația sa cu minora care este una rece și distantă și susține că pârâta-mama este responsabilă pentru această relație întrucât nu a permis tatălui să petreacă timp singur cu minora și a cenzurat inclusiv legăturile prin intermediul telefonului sau al email-ului. Reclamantul solicită să i se stabilească un program de vizită care să îi permită să iasă cu minora din țară, singuri și să o integreze în noua sa familie din Polonia. Cu privire la pensie se solicită a se avea în vedere că reclamantului i s-au mai născut 3 copii, care sunt minori. De asemenea solicită aplicarea dispozițiilor legale speciale întrucât are statutulu de funcționar al Comunității Europene.

Au fost anexate înscrisuri și taxa de timbru de 20 lei.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a arătat că este de acord în parte cu cererea de chemare în judecată în sensul că drepturile solicitate de reclamant sunt excesive și vin chiar în detrimentul drepturilor propriului copil. Pârâta arată că nu s-a opus niciodată legăturii dintre tată și fiică doar că până la acest moment reclamantul nu s-a arătat interesat de această legătură. Cu privire la pensia de întreținere se arată că în afara alocației europene de care beneficiază minora în virtutea locului de muncă al tatălui, are dreptul și la alocație ca obligație a tatălui față de minor.

Au fost administrate probele cu înscrisuri, interogatoriu, anchete sociale și 2 martori. Din oficiu instanța a dispus audierea minorei.

Analizând actele depuse la dosarul cauzei,  instanţa reţine următoarele :

Părțile au fost căsătorite și din relația lor a rezultat minora M A. Domiciliul părților a fost în ultima perioadă a căsătoriei în Polonia. După divorțul care a avut loc în anul 2008 minora a fost încredințată spre creștere și educare mamei, care a revenit cu copilul în România.

În hotărârea de divorț nu se vorbește nimic despre un program de vizită al tatălui. Pârâta afirmă că reclamantul nu l-a solicitat.

Din anul 2008, de la divorțul părților și până la introducerea prezentei hotărâri este evident că legăturile dintre tată și minoră au fost puține. Pârâta afirmă că  o dată sau de două ori pe an, la fel și minora iar reclamantul spune că minim de trei ori pe an.

Nu există probatoriu suficient pentru a determina cu exactitate de câte ori pe an venea tatăl în țară să viziteze fiica dar un lucru este cert și evident : de foarte puține ori. Din 2008 până în 2017 când a fost promovată acțiunea au trecut 9 ani, ani în care copilul a crescut, s-a dezvoltat, s-a maturizat, sub ocrotirea mamei. Faptul că tatăl a fost practic absent din viața sa este din culpa sa exclusivă.

In toată această perioadă copilul a văzut în mamă singurul ocrotitor. Mama reprezintă acel element de siguranță în mediul său. Mama a fost o prezență constantă.

Reclamantul, prin toate afirmațiile sale din cadrul acțiunii și al răspunsurilor la interogatoriu afirmă și insistă pe faptul că responsabilă pentru inexistența legăturilor sale cu minora este pârâta. In acest context, instanța analizează dacă nu cumva o prezență mai pregnantă a tatălui în viața minorei ar avea exact consecințele pe care acesta le pretinde că ar exista la acest moment, fără nicio dovadă. Reclamantul pretinde că minora este abuzată emoțional de mamă, că mama nu îi permite să se dezvolte și să se exprime. In mod cert dacă ar petrece mai mult timp cu minora acestea sunt ideile pe care ar dori să i le inoculeze pentru că este foarte convins de ele. Atunci consecința ar fi tocmai dezechilibrarea emoțională a minorei.

Reclamantul uită că în tot acest timp minora a fost crescută doar de mamă, care i-a oferit un climat stabil și echilibrat. După cum se vede ar fi oricând gata să sacrifice echilibrul sufletesc al minorei și chiar pe cel psihic numai din dorința de a-și susține ideile și dreptatea proprie. Dacă în momentele petrecute împreună cu minora, singuri, așa cum acesta solicită, ar începe să spună lucruri negative despre singurul părinte care a crescut-o toată viața și care o va crește în continuare, este evident rezultatul negativ. Reclamantul pare a fi dispus să ditrugă relația mamă-fiică doar presupunând că astfel va putea avea propria relație cu fiica sa. Ignoră astfel total consecințele asupra psihicului copilului.

In momentul în care reclamantul a avut posibilitatea să petreacă timp singur cu minora, ceea ce a făcut a condus la declarația minorei din fața instanței. I-a spus acesteia că mai are 3 frați pe care nu îi cunoștea fără o pregătire prealabilă, a dus-o să îi cunoască, au mers împreună la mare unde s-au petrecut cele două evenimente relatate de minoră : a vrut să îi dea să bea o băutură care aceasta a crezut că este vin și i-a relatat despre aventurile sale.

Consecința a fost că atitudinea de respingere a copilului față de tată a devenit și mai puternică. Nu se poate susține că din cauza intervenției mamei, care nu a fost prezentă.

In mod obiectiv tatăl a vizitat minora timp de 2-3 ori pe an timp de 9 ani și la aceste vizite a petrecut maxim 3 ore cu aceasta. Este firesc ca un copil să nu se atașeze de un părinte în acest fel. Este firesc ca un copil care trăiește această experiență să se simtă abandonat de părintele care se comportă astfel. Propriu-zis tatăl nu a reușit deloc să stabilească o relație cu minora, nu o cunoaște, dar nu din cauza pârâtei ci pentru că acesta a fost timpul pe care l-a considerat suficient vreme de 9 ani.

Reclamantul recunoaște că atitudinea fiicei sale față de el este de respingere, chiar repulsie, fapt constatat și de către instanță cu ocazia audierii minorei. Dar în acest context se naște firesc întrebarea dacă nu cumva reclamantul a determinat această reacție prin comportamentul său. Indiferent de răspunsul la această întrebare instanța nu poate ignora poziția și mai ales interesul superior al minorei în acest caz.

Când vine vorba despre relațiile de familie, cele tată-fiică, cum este vorba în acest caz rolul statului este cel de a asigura cadrul necesar, de a crea premisele unor asemenea legături. Statul nu poate obliga pe nimeni împotriva voinței sale, cu atât mai puțin un minor. Chiar și o hotărâre judecătorească devenită titlu executoriu nu poate fi pusă în executare împotriva voinței copilului. In acest sens a fost reglementată o procedură specială și mai ales treptată.

În ceea ce priveşte programul de vizitare solicitat de reclamant, conform art.401 C.civ., părintele separat de copilul său are dreptul de a avea legături personale cu acesta, în caz de neînţelegere între părinţi instanţa de tutelă hotărând cu privire la modalitate de exercitare a acestui drept.

Astfel, conform art. 14 din Legea nr.272/2004 (privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului), copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament. În sensul legii relaţiile personale se pot realiza prin: a) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relaţii personale cu copilul; b) vizitarea copilului la domiciliul acestuia; c) găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuieşte în mod obişnuit; d) corespondenţă ori altă formă de comunicare cu copilul; e) transmiterea de informaţii copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit prezentei legi, dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul; f) transmiterea de informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau şcolare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul (art.15 alin.1).

Se mai reţin prevederile art.16 din acelaşi act normativ, conform cărora copilul care a fost separat de ambii părinţi sau de unul dintre aceştia printr-o măsură dispusă în condiţiile legii are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al copilului. Instanţa judecătorească, luând în considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, poate limita exercitarea acestui drept, dacă există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului.

Instanţa are în vedere, pentru a stabili în concret un program de vizitare, interesul superior al copilului, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr.272/2004, conform căruia principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.

În cazul de față instanța constată că însuși textul legal vorbește despre dreptul copilului de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament. Copilul nu demonstrează o relație de atașament față de tată ci mai degrabă una de teamă. Totuși, pentru a da posibilitatea reclamantului de a construi treptat o asemenea relație, pentru a-i permite să îmbunătățească relațiile cu fiica sa, va stabili un program de vizită, dar acesta se va desfășura numai în prezența mamei.

Această condiție este obligatorie pentru a nu periclita echilibrul emoțional al minorei. De altfel a fost și dorința expresă a acesteia. Dacă în timp tatăl va reuși să clădească o relație proprie cu minora bazată pe încredere și afecțiune, la libera latitudine a părților acest program se va putea modifica.

Cu privire la autoritatea părintească, întrucât reclamantul nu este decăzut din drepturile părintești, nu s-a solicitat acest lucru și luând în considerare faptul că potrivit vechiului Cod al familiei minorul era încredințat unui părinte iar potrivit noului Cod civil autoritatea părintească se prezumă a fi comună și doar domiciliul este la un părinte, va admite cererea și va stabili autoritate părintească comună.

Cu privire la reducerea cuantumului pensiei de întreținere, întrucât deși instanța a solicitat acest lucru în mod expres, reclamantul nu a depus la dosar dovada veniturilor obținute, va respinge ca nefondat acest capăt de cerere. Contrar celor afirmate inițial plata pensiei de întreținere nu se face la schimb cu un program de vizită. Orice părinte este legal obligat la plata pensiei de întreținere atâta timp cât copilul este minor și nu se poate întreține singur. Este o obligație care derivă din calitatea de părinte.

Domenii speta

Spete similare