Decizie de impunere. Neacordarea dreptului de deducere tva. Principiul esenţial al neutralității tva impune ca deducerea taxei să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise

Potrivit jurisprudenţei CJUE, dreptul de deducere constituie un drept fundamental care, în principiu, nu poate fi limitat, iar principiul esenţial al neutralității TVA impune ca deducerea taxei să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise. De asemenea, principiul proporţionalităţii se opune unui refuz disproporţionat de rambursare fără ca măsurile de prohibiţie să fie corespunzătoare şi necesare obiectivului public protejat de legislaţie. Or, cât timp trasabilitatea fiecărei încasări a putut fi urmărită, din verificarea corelată a datelor obţinute de la partenerii comerciali şi a extraselor de cont ale societăţii, rezultă că, dincolo de anumite deficienţe formale, în cauză nu există vreun indiciu de fraudă care să poată fi imputat şi să justifice neacordarea dreptului de deducere.

Hotărârea :

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. .../86/2016 din 31 mai 2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B., A.N.A.F. – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti a solicitat:

1) anularea Deciziei de impunere nr. F-SV 1146/25.11.2014 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. F-SV 946/25.11.2014 emise de prim pârâtă în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale suplimentare în cuantum de 227.502 lei stabilite de inspecţia fiscală, reprezentând:

- TVA în sumă de 88.596 lei, majorări de întârziere în sumă de 35.509 lei şi penalităţi de întârziere în sumă de 13.027 lei şi

- impozit pe profit în sumă de 59.173 lei, majorări de întârziere în sumă de 22.438 lei şi penalităţi de întârziere în sumă de 8.759 lei.

2) anularea Deciziei nr. 5906/25.11.2015 emisă de secund pârâtă prin care a fost respinsă contestaţia sa din data de 22.12.2014 împotriva Deciziei de impunere nr. F-SV 1146/25.11.2014 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. F-SV 946/25.11.2014;

3) anularea tuturor actelor şi operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actelor mai sus contestate, precum şi actele şi operaţiunile subsecvente, emise în baza actelor contestate (în temeiul art. 18 alin. 2 din Legea nr. 554/2004);

şi, pe cale de consecinţă,

4) să fie obligate pârâtele la rambursarea sumei de 227.502 lei stabilită suplimentar în baza actelor administrativ-fiscale contestate,

5) să se dispună, în temeiul art. 124 alin. (11) Cod. proc. fiscală, obligarea pârâtelor la plata dobânzilor calculate pentru sumele stabilite cu titlu suplimentar, dobânzi calculate de la data la care sumele stabilite în baza actelor contestate au fost achitate de societate, anume 18.12.2014 şi până la data rambursării/compensării efective,

6) să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.

Prim pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii.

Terţ pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa nr. 5282 din 19 decembrie 2017 Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.A.F. Bucureşti şi a respins acţiunea formulată împotriva acestei pârâte ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A admis în parte acţiunea şi a anulat decizia nr. 906/2015 emisă de pârâta A.N.A.F.- D.G.R.F.P. A admis contestaţia şi a anulat decizia de impunere F-SV nr. 1146/2014 şi raportul de inspecţie fiscală nr. F- SV 946/25.11.2014 emise de pârâta A.N.A.F. - D.G.R.F.P. - A.J.F.P. B. şi a obligat pârâtele A.N.A.F.- D.G.R.F.P. şi A.N.A.F. – D.G.R.F.P. - A.J.F.P. B. la rambursarea sumei de 227.502 lei stabilită suplimentar în baza deciziilor contestate, precum şi la plata dobânzilor aferente sumei menţionate de la data plăţii (18.12.2014 ) şi până la data rambursării/compensării efective, precum şi la plata sumei de 22.600 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B. în nume propriu şi pentru A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate.

În motivare, a susţinut că admiţând acţiunea, prima instanţă a valorificat la modul absolut concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, reţinând că documentele deţinute de societatea reclamantă (documente de acceptare, facturi fiscale emise, extrase de cont, ordine de plată) sunt documente justificative pentru sconturile acordate, deoarece sunt furnizate toate informaţiile considerate ca relevante în Ordinul nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile; că cele reţinute în motivarea sentinţei recurate sunt neîntemeiate.

A invocat dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 rep. privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora nu sunt deductibile următoarele cheltuieli: f) cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor.

Referitor la taxa pe valoarea adăugată, art. 137 alin. (3) lit. a) Cod fiscal prevede că baza de impozitare nu cuprinde ” a) rabaturile, remizele, risturnele, sconturile şi alte reduceri de preţ, acordate de furnizori direct clienţilor la data exigibilităţii taxei”.

Potrivit art. 138 lit. c) Cod fiscal, baza de impozitare se reduce ”c) în cazul în care rabaturile, remizele, risturnele şi celelalte reduceri de preţ prevăzute la art. 137 alin. (3) lit. a) sunt acordate după livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor”.

A precizat că în situaţiile prevăzute la art.138 Cod fiscal, procedura de ajustare a bazei impozabile se realizează în condiţiile prevăzute de pct. 20 alin. (1) si (2) din H.G. nr.44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal – ”În situaţiile prevăzute la art.138 Cod fiscal, furnizorii de bunuri şi/sau prestatorii de servicii îşi ajustează baza impozabilă a taxei după efectuarea livrării/prestării sau după facturarea livrării/prestării, chiar dacă livrarea/prestarea nu a fost efectuată, dar evenimentele prevăzute la art. 138 din Codul fiscal intervin ulterior facturării şi înregistrării taxei în evidenţele persoanei impozabile. În acest scop furnizorii/prestatorii trebuie să emită facturi cu valorile înscrise cu semnul minus când baza de impozitare se reduce sau, după caz, fără semnul minus, dacă baza de impozitare se majorează, care vor fi transmise şi beneficiarului. Prevederile acestui alineat se aplică şi pentru livrări intracomunitare.

(2) Beneficiarii au obligaţia să ajusteze dreptul de deducere exercitat iniţial, potrivit prevederilor art. 148 alin. (1) lit. b) şi art. 149 alin. (4) lit. e) din Codul fiscal, numai pentru operaţiunile prevăzute la art. 138 lit. a) - c) şi e) din Codul fiscal. Prevederile acestui alineat se aplică şi pentru achiziţiile intracomunitare”.

A susţinut că în situaţiile prevăzute la art.138 Cod fiscal, furnizorii de bunuri şi/sau prestatorii de servicii au obligaţia să emită facturi cu valorile înscrise cu semnul minus atunci când baza de impozitare se reduce, pentru a-şi ajusta baza impozabilă a taxei după efectuarea livrării/prestării sau după facturarea livrării/prestării; că în acest sens dispun şi prevederile art. 159 alin. (2) din Legea 571/2003 rep. privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora ”în situaţiile prevăzute la art. 138 furnizorii de bunuri şi/sau prestatorii de servicii trebuie să emită facturi sau alte documente, cu valorile înscrise cu semnul minus, când baza de impozitare se reduce sau, după caz, fără semnul minus, dacă baza de impozitare se majorează, care vor fi transmise si beneficiarului, cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 138 lit. d)”.

A considerat că în speţă, SC A. SRL nu a respectat dispoziţiile legale sus menţionate, înregistrând acordarea sconturilor după livrarea bunurilor, procedând concomitent la înregistrarea pe cheltuieli a scontului acordat şi la diminuarea TVA colectată aferentă, înregistrarea operaţiunilor efectuându-se în baza notelor contabile, având ca documente justificative de înregistrare extrasele de cont; că contrar susţinerilor instanţei, justificate pe concluziile expertizei contabile, facturile fiscale emise iniţial, extrasele de cont şi ordinele de plată nu au natura unor documente justificative pentru înregistrarea operaţiunilor efectuate de SC A. SRL; că nu poate fi reţinută concluzia primei instanţe potrivit căreia documentele întocmite de reclamantă au folosit şi clienţilor ca documente justificative, pentru că aceştia la rândul lor şi-ar fi înregistrat venitul din scontul obţinut ca urmare a acestor tranzacţii; că chiar dacă au achitat valoarea mai mică indicată în factură, clienţii au înregistrat şi declarat la organul fiscal valoarea facturii aşa cum a fost emisă iniţial (cu sumă mare), împrejurare care rezultă din neconcordanţa dintre declaraţiile 394 depuse de reclamantă şi cele depuse de către clienţii săi; că în lipsa unei facturi emise de reclamantă către clienţi la momentul încasării în contul bancar a sumei diminuate cu reducerea acordată (scontul financiar), aceştia nu puteau înregistra şi declara la organul de administrare fiscală reducerea bazei de impozitare şi nici nu puteau respecta prevederile pct. 20 din H.G. nr. 44/2004, dispoziţiile Ordinului preşedintelui A.N.A.F. nr. 3.596/19.12.2011 şi ale Ordinului preşedintelui A.N.A.F. nr. 702/2007.

A arătat că în urma analizei documentelor anexate raportului de expertiză, s-au reţinut următoarele:

- nici unul dintre partenerii de afaceri analizaţi nu a înregistrat şi declarat la organul de administrare fiscală ajustarea dreptului de deducere a TVA exercitat iniţial prin factura de livrare;

- partenerul SC C. SRL a achitat integral către reclamantă facturile emise de către aceasta cu valoarea iniţială (nu valoarea redusă). Ca atare, diminuările de bază impozabilă înregistrate pe costuri în evidenţa contabilă a reclamantei şi diminuarea TVA colectată nu se justifică, nefiind o operaţiune reală;

- partenerul SC D. SRL a înregistrat în evidenţa sa contabilă suma de 4.943,12 lei ca venit financiar (cont 767), în timp ce SC A. SRL a înregistrat pe costuri suma de 3.986,36 lei;

- pentru partenerul SC E. SRL a fost analizată doar luna ianuarie 2013, dar din fişă ar rezulta că acesta a înregistrat în evidenţa sa contabilă în contul 709 sconturile primite, însă nu la aceeaşi perioadă de raportare la care reclamanta a înregistrat cheltuiala;

- la partenerul SC F. SRL se observă că la rubrica „Cont" din fişă, contul 401, „Furnizori" are corespondenţă doar cu contul 5121 ,,Banca" şi nu există corespondenţă cu un cont de venit (cont 767 sau 709) pentru a reflecta sconturile;

- partenerul SC G. SRL a înregistrat în evidenţa sa contabilă direct suma redusă din factura de livrare iniţiala, neînregistrând astfel scontul ca un venit financiar în contrapartidă cheltuielii înregistrate de reclamantă.

A mai susţinut că legalitatea concluziilor organelor de inspecţie fiscală cu privire la nerespectarea de către contribuabil a obligaţiei de a emite facturi cu semnul minus pe care să le comunice clienţilor săi este confirmată şi de împrejurarea că SC A. SRL a decis să emită în luna noiembrie 2014, după finalizarea controlului, facturi fiscale aferente sconturilor acordate în perioada verificată; că emiterea acestor facturi de corecţie ce poartă menţiunea ”Factură emisă după inspecţia fiscală, conform art. 159 alin. (3) din Legea nr. 571/2003” este condiţionată de existenţa unei obligaţii de plată a sumelor în baza unui act administrativ fiscal (titlu de creanţă reprezentat de decizia de impunere), iar beneficiarii îşi pot exercita dreptul de deducere a taxei menţionate în respectivele facturi în limitele şi în condiţiile stabilite la art. 145 – 147 indice 2 din acelaşi act normativ.

Un al doilea motiv de recurs vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate cu titlu de onorariu avocat, considerând că acesta este excesiv de mare.

A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi în rejudecare, respingerea acţiunii, cu menţinerea dispoziţiei privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ANAF şi respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu această pârâtă.

În drept, a invocat dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 Cod proc. civilă.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, ca legală şi temeinică, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate judecarea prezentei căi de atac.

A considerat că în mod corect a reţinut prima instanţă că documentele prezentate de A. sunt suficiente pentru a justifica ajustarea TVA aferentă sconturilor acordate; că sunt greşite susţinerile recurentelor-pârâte în sensul că ajustarea bazei de impozitare din punctul de vedere al TVA se putea realiza numai în baza unei facturi cu semnul minus; că A. este îndreptăţită să ajusteze TVA colectată, aferentă sconturilor acordate, atâta vreme cât sconturile sunt acordate în baza unor documente care mai presus de orice îndoială atestă aceste sconturi şi înlătură riscul de fraudă fiscală.

A precizat că A. deţine documente justificative pentru ajustarea TVA colectată aferentă sconturilor acordate/deducerea la calculul impozitului pe profit a cheltuielilor cu sconturile (filele 70 -101, 120 -137 sau 298 - 318 din dosarul de la prima instanţă), respectiv :

- confirmările de comandă transmise de A. clienţilor săi şi care fac referire la nivelul (procentul) de scont acordat pentru plata anticipată, într-un termen expres menţionat;

- facturile emise de A. clienţilor săi şi care prevăd atât suma datorată de către client la scadenţa normală a facturii, precum şi suma datorată de client, redusă cu scontul aplicabil, pentru plata anticipată a facturii, într-un termen specific menţionat pe factură;

- extrasele de cont care reflectă plata facturilor de către clienţi în cuantumurile reduse, după aplicarea scontului şi la termenele anticipate prevăzute pe factură;

- informaţiile din sistemul informatic ce fac legătura între încasare şi factura la care se referă, fără să existe ambiguităţi în acest sens.

A susţinut că - ca o măsura suplimentară şi ca dovadă a bunei-credinţe – A. a decis să emită în luna noiembrie 2014 şi facturi fiscale consolidate, aferente sconturilor acordate în perioada verificată, pentru fiecare client, transmiţând aceste documente clienţilor (filele 138 -163 din dosarul de la prima instanţă); că având în vedere existenţa acestor documente, emiterea unei facturi suplimentare ar fi fost inutilă; că soluţia Tribunalului Suceava de recunoaştere a dreptului de ajustare a TVA aferent sconturilor este în linie şi cu jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie unde este pe deplin acceptat că în ceea ce priveşte dovada operaţiunilor relevante din punct de vedere fiscal, autorităţile fiscale trebuie să ţină cont de conţinutul economic al operaţiunii fiscale care face obiectul impunerii fiscale iar nu în mod esenţial de forma acesteia.

Mai exact, la nivel comunitar s-a stabilit că impunerea unor cerinţe tehnice excesive în ceea ce priveşte conţinutul documentelor justificative (facturilor) este contrară principiului neutralităţii fiscale şi că informaţiile care trebuie cuprinse în factură trebuie să fie suficiente pentru a determina persoana impozabilă şi realitatea operaţiunii economice.

A apreciat ca greşită modalitatea de interpretare a dispoziţiilor legale realizată de către organele fiscale cu ocazia controlului (reiterată în cadrul recursului), anume de a constata ca insuficiente documentele puse la dispoziţie de A. pentru dovedirea sconturilor acordate şi de a considera că ar mai fi fost necesară emiterea şi a unei facturi cu semnul minus; că este greşită şi susţinerea recurentelor în sensul că A. a operat ajustările fără a primi şi confirmarea partenerilor săi că au luat cunoştinţă de scontul acordat.

A precizat că A. a înscris valoarea redusă determinată ca urmare a aplicării scontului, atât în confirmarea de comandă transmisă clienţilor săi iniţial, cât şi în cadrul facturilor emise de A.; că din moment ce clienţii (i) au achitat contravaloarea facturii înainte de data scadenţei acesteia, iar (ii) suma achitată reprezintă valoarea redusă a facturii după deducerea scontului acordat de către societate, aceasta reprezintă dovada clară că aceşti clienţi au luat la cunoştinţă de scontul acordat de A.; că extrasele de cont constituie şi dovada sumelor efectiv primite de A. de la clienţii săi, motiv pentru care societatea nu ar fi avut obligaţia de a declara şi vira la bugetul de stat o sumă mai mare decât valoarea TVA aferentă contraprestaţiei efectiv încasate, având în vedere acordarea sconturilor ce reduc baza de impozitare şi TVA colectată.

A considerat ca netemeinice susţinerile recurentelor în sensul că nu pot reprezenta o dovadă a comunicării sconturilor către clienţi - extrasele de cont care atestă plata sumei mai mici pe motiv că "... chiar dacă au achitat valoarea mai mică indicată în factură, clienţii au înregistrat şi declarat la organul de administrare fiscală valoarea facturii aşa cum a fost emisă iniţial (cu sumă mai mare), împrejurare care rezultă din neconcordanţa dintre declaraţiile 394 depuse de reclamanta şi cele depuse de către clienţii săi ", aceasta întrucât A. nu poate fi ţinută responsabilă de modul în care clienţii săi şi-au ţinut contabilitatea ori au făcut declaraţiile fiscale; că chiar în lipsa emiterii acestor facturilor cu semnul minus, potrivit art. 148 din Codul fiscal, exista obligaţia în oglindă a clienţilor să-şi diminueze suma de TVA dedusă pe baza facturii iniţiale emise de A. la momentul obţinerii sconturilor financiare acordate de A. (la momentul exigibilităţii TVA), chestiune reţinută şi prin raportul de expertiză depus la dosar; că sunt eronate susţinerile recurentelor în sensul că în cazul C., nu ar fi existat nici un scont acordat; că sunt neîntemeiate şi susţinerile recurentelor în ce-i priveşte pe partenerii D., E., F., G.. în sensul că nu şi-ar fi înregistrat în mod corespunzător conturile acordate; că relevant este şi faptul că, indiferent de momentul la care o factură este emisă (cu ocazia livrării unor bunuri, prestării unor servicii sau la momentul acordării unor discount-uri sub forma încasării preţului facturat mai puţin sconturile acordate), momentul exigibilităţii TVA nu se schimbă potrivit prevederilor Codului Fiscal în materie de TVA.

Ca atare, momentul exigibilităţii TVA aferent sconturilor acordate intervine, aşa cum s-a reţinut şi în Raportul de expertiză, la momentul încasării sumelor de bani de la clienţi, diminuate cu valoarea sconturilor acordate de A., atât pentru furnizorul de bunuri cât şi pentru cumpărătorul acestor bunuri, în acest fel asigurându-se principiul fundamental de neutralitate a taxei pe valoarea adăugată.

Prin urmare, emiterea cu întârziere a facturilor cu semnul minus de către furnizor nu schimbă momentul exigibilităţii taxei pe valoarea adăugată în privinţa sconturilor nici la furnizor şi nici la comparator şi nu lipseşte furnizorul de dreptul de a-şi reduce TVA colectată iniţial în baza facturilor de livrare la momentul încasării contravalorii facturii diminuate cu valoarea sconturilor acordate clienţilor. Există o sancţiune specifică pentru emiterea cu întârziere a facturilor, respectiv amenda pentru neemiterea unei facturi la timp.

Faţă de cele expuse, a considerat că societatea a procedat corect la ajustarea TVA aferentă livrărilor realizate cu valoarea sconturilor acordate pentru plata înainte de termen, sens în care Tribunalul Suceava a pronunţat o soluţie legală şi temeinică.

A mai susţinut că în mod corect a reţinut prima instanţă că documentele prezentate de A. sunt suficiente pentru a justifica deducerea la calculul impozitului pe profit a cheltuielilor aferente sconturilor acordate; că societatea deţine documente justificative, întocmite în conformitate cu reglementările contabile aplicabile şi care reflectă realitatea economico-financiară a operaţiunilor desfăşurate, care susţin deductibilitatea cheltuielilor cu sconturile acordate la calculul impozitului pe profit, chiar şi în lipsa unei facturi specifice cu semnul minus, sens în care Tribunalul Suceava a pronunţat o soluţie legală şi temeinică.

Cu referire la motivul de recurs vizând cheltuielile de judecată, a apreciat că acesta este neîntemeiat; că susţinerile recurentelor se cuvin a fi respinse, obligaţia privind plata cheltuielilor de judecată fiind stabilită în mod legal de prima instanţă în sarcina acestora.

Astfel, ţinând cont că acţiunea a fost admisă în integralitate, în mod corect Tribunalul Suceava a dispus obligarea pârâtelor la plata sumei de 22.600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (din care 11.500 de lei, onorariu avocaţial redus de la valoarea de 111.603,49 lei, 11.000 lei onorariu de expert şi 100 de lei taxă de timbru).

Cu referire la critica vizând existenţa dovezii cheltuielilor de judecată solicitate şi cuantumul nejustificat al acestora, a menţionat că aşa cum rezultă din sentinţa recurată, avocatul societăţii A. a depus înscrisuri pentru justificarea cheltuielilor efectuate în dosar; că contrar celor susţinute de recurentele-pârâte, cheltuielile solicitate în cauză respectă toate rigorile şi cerinţele exprimate în jurisprudenţa CEDO: realitate, necesitate şi rezonabilitate, cu atât mai mult cu cât cuantumul acestora a fost redus deja în mod semnificativ de instanţă.

Analizând recursul, ale cărui motive se subsumează prevederilor art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că este neîntemeiat pentru următoarele argumente:

Deşi se prevalează de încălcarea unor forme ce ţin de procedura întocmirii şi înregistrării documentelor justificative conform Legii nr. 571/2003, recurenta omite din vedere jurisprudența constantă a Curții de Justiţie de la Luxemburg potrivit căreia dreptul de deducere constituie un drept fundamental care, în principiu, nu poate fi limitat, precum şi de principiul esenţial al neutralității TVA care impune ca deducerea taxei să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de persoanele impozabile. Important de reţinut este şi principiul proporţionalităţii, a cărui semnificaţie se opune unui refuz disproporţionat de rambursare fără ca măsurile de prohibiţie să fie corespunzătoare şi necesare obiectivului public protejat de legislaţia în speţă.

Or, conform constatărilor de fapt ale expertizei, se notează că trasabilitatea fiecărei încasări a putut fi urmărită, din verificarea corelată a datelor obţinute de la partenerii comerciali şi a extraselor de cont ale societăţii a rezultat că se cunoştea reducerea financiară, care a şi fost acceptată de clienţi prin plata facturilor cu suma diminuată în termen de 8 zile, concluzionându-se că documentele întocmite de reclamantă au folosit în aceeaşi măsură şi clienţilor ca documente justificative, pentru că aceştia la rândul lor şi-au înregistrat venitul din scontul obţinut ca urmare a acestor tranzacţii.

Rezultă aşadar că, dincolo de anumite deficienţe formale, în cauză nu există vreun indiciu de fraudă care să poată fi imputat reclamantei-intimate, soluţia tribunalului fiind corectă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind cuantumul cheltuielilor de judecată, instanţa de fond a avut corespunzător în vedere atât valoarea pricinii, cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării, drept care, în prezenţa exclusiv a unei critici generice relativ la caracterul disproporţionat al cheltuielilor, intervenţia instanţei de recurs sub acest aspect nu se justifică.

Domenii speta

Spete similare