Infracțiunea de abuz de încredere

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Situația de fapt și încadrarea juridică reținută prin rechizitoriu:

Prin rechizitoriul nr. xxx al Parchetului de pe lângă Judecătoria Videle, a fost trimis în judecată inculpatul xxxx pentru infracţiunea de abuz de încredere, prevăzută de art. 238 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.

În actul de sesizare s-a reţinut, în fapt că inculpatul în calitate de administrator al xxx, a încheiat la data de 29.07.2009  cu xxxxun contract de leasing, primul în calitate de utilizator şi secundul în calitate de finanţator, având ca obiect autovehiculul marca Iveco Stralis şi remorca Schmitz, a plătit doar avansul în valoare de 8050 euro, taxa de operare de 1208 euro şi asigurarea casco în cuantum de 1673 euro, după care nu a mai plătit altă rată contractuală, iar după ce finanţatorul în baza prevederilor contractuale a reziliat contractul, la data de 24.01.2011,inculpatul a refuzat restituirea remorcii Schmitz.

Astfel, la data de 18.03.2011, xxx a formulat plângere penală împotriva inculpatului şi a numitului xxx, primul asociat şi secundul administrator al xxx, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune şi abuz de încredere.

Situaţia de fapt mai sus menţionată, se susţine cu următoarele mijloace de probă: declaraţiile reprezentantului părţii vătămate, consilier juridic xxx, declaraţiile inculpatului, declaraţiile martorilor xxxx, extras de carete funciară de informare, certificat de înmatriculare, carte de identitate autovehicul, formularul confirmării scrisorii expediate prin Sprint Curier Express, contract de leasing nr. xxx, procese verbale încheiate de executorul judecătoresc xxx, adresa nr. xx, prin care xx se constituie parte civilă în procesul penal, proces verbal de predare primire autovehicul încheiat între executorul judecătoresc xx şi xx, etc.

Desfășurarea procedurii în camera preliminară și cercetarea judecătorească:

Prin încheierea din camera de consiliu din 16.04.2014 judecătorul de cameră preliminară a constatat că nu au fost formulate cereri și excepții de către inculpat sau avocat și nici nu s-a considerat necesar ca din oficiu să se invoce vreo excepție, motiv pentru care, în temeiul art.346 alin.2 C.proc.pen., a constatat competența instanței, legalitatea sesizării prin rechizitoriul nr.xx al Parchetului de pe lângă Judecătoria Videle, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și a dispus începerea judecății.

La termenul din 12.11.2014, fiindu-i aduse la cunoștință dispozițiile art.374 alin.4, art.375 și art.396 alin.10 C.proc.pen., inculpatul a arătat că recunoaște fapta în modalitatea descrisă în rechizitoriu și a solicitat ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, fiind audiat sub acest aspect, declarația fiind atașată la dosarul cauzei (f. 25).

Având însă nevoie de lămuriri sub aspectul laturii civile, instanța a comunicat o adresă părții civile care, la data de 11.07.2014, a menționat că suma solicitată este de 131513,22 lei reprezentând contravaloarea facturilor emise ]n baza contractului de leasing financiar nr.090729AC51 și neachitate de fostul utilizator xxxx; și suma de  99412,59 euro  reprezentând  contravaloarea capitalului nefacturat aferent contractului de leasing financiar nr.090729AC51. În susținerea pretențiilor civile au fost depuse înscrisuri (f. 22-27).

La solicitarea instanței a fost atașată fișa de cazier judiciar a inculpatului (f. 10).

Situația de fapt reținută de instanță:

În fapt, la data de 18.03.2011, xxxx a formulat plângere penală împotriva inculpatului xxx şi a numitului xxx, primul asociat şi secundul administrator al xxx, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune şi abuz de încredere.

Ca urmare a cercetărilor efectuate de către organele de cercetare penală s-au constatat următoarele:

La data de 29.07.2009, xxx a încheiat cu xxx contractul de leasing nr. xxx (f. 109-129), primul în calitate de utilizator şi secundul în calitate de finanţator, având ca obiect autovehiculul marca Iveco Stralis, serie caroserie xxx şi remorca marca Scmitz, scrie caroserie xxx.

 La încheierea contractului, reprezentanţii x au plătit avansul in valoare de 8050 euro, taxa de operare de 1208 euro şi asigurarea casco în valoare de 1673 euro, urmând ca aceasta să plătească potrivit contractului prima rată de 2435 euro şi următoarele 59 de 1469 euro.

După încheierea contractului, x nu a mai plătit nicio rată pentru cele două vehicule, iar la data de 24.01.2011, potrivit art. 8 din contractul de leasing x a reziliat unilateral contractul şi a notificat x prin scrisoarea recomandată cu confirmarea de primire expediată printr-un serviciu de curierat rapid, la data de 02.02.2011 (f. 159).

În formularul curierului „xx"(f. 159), care însoţea scrisoarea recomandată este menţionat la destinatar x iar la persoana care a primit scrisoarea este completat de către curier numele de xxx, fiind semnat de primire a scrisorii.

Prin notificarea de reziliere expediată de SC AFIN LEASING IFN SA către SC DIANA MOM SRL, debitoarea era somată să restituie bunurile care au făcut obiectul contractului în maxim 8 zile la o locaţie stabilită (fila 127).

Potrivit art. 8 din contractul de leasing nr. xxxx, în cazul neplăţii ratelor de leasing, finanţatorul îşi rezervă dreptul de a rezilia unilateral contractul şi de a prelua prin acord ori silit bunurile , iar aceasta reziliere va intra in vigoare la notificarea trimisă de finanţator prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, iară nicio altă formalitate şi Iară intervenţia instanţei.

În consecinţă, pentru nerespectarca clauzelor contractuale vizând neplata de către utilizator a ratelor aferente contractului de leasing, părţile au stabilit ca sancţiune rezilierea unilaterală a contractului, la iniţiativa locatorului.

La data de 09.08.2011, executorul judecătoresc xxx, la solicitarea xx a încercat să pună în executare titlul executoriu, contractul de leasing nr. xx, prin care se stabilea obligaţia de predare a celor două vehicule, însă numitul xx a comunicat executorului că vehiculele care fac obiectul contractului de leasing se află Ia Sibiu şi că acesta va preda bunurile la locul indicat de către executor (fila 192).

La data dc 21.08.2011, executorul judecătoresc xx, a încercat din nou să pună în executare titlul executoriu, s-a deplasat la sediul debitoarei împreună cu organele poliţiei locale, însă nu a găsit pe nimeni la această adresă (fila 193).

La data de 26.06.2012, executorul judecătoresc xx, s-a deplasat la sediul debitoarei unde a găsit pe învinuitul xx care a declarat în faţa executorului judecătoresc că deţine autovehiculele însă nu le predă şi încercând să ridice autovehiculele nu a reuşit întrucât acestea nu se aflau la sediul debitoarei (fila 201).

La data de 04.07.2012 executorul  judecătoresc xx a reuşit să ridice silit de la învinuitul xx autovehiculul marca Iveco Stralis, scrie caroserie x, însă al doilea vehicul, remorca marca Scmitz nu a fost găsită la sediul debitoarei (filele 203-204).

Din verificările efectuate la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului rezultă faptul că asociaţii xx sunt xx ( cu părţi sociale de 10%) şi inculpatul xx cu părţi sociale 90 %), iar administrator este inculpatul xxx (f. 107-108).

Potrivit declaraţiilor martorilor xx (111.89-90) şi xxx (fii. 91-92), angajaţi ai Cabinetului de Avocatură xxx şi însărcinaţi cu recuperarea celor două autovehicule de către persoana vătămată xxx SA) de la inculpatul xx, la data de 29.04.2011 s-au deplasat în comuna Blejeşti, jud. Teleorman, locul unde se aflau cele două autovehicule şi au solicitat inculpatului restituirea lor. Inculpatul xxx a refuzat restituirea bunurilor.

Ulterior, inculpatul în declaraţiile sale, date atât în faţa organului de cercetare penală cât şi în faţa procurorului, a arătat în mod constant că nu doreşte să restituie remorca marca Scmitz, până când xx  nu renunţă la creanţa pentru care a solicitat punerea sub sechestru a unui imobil al inculpatului.

Inculpatul xx, a refuzat restituirea vehiculului în nenumărate rânduri către proprietarul acestuia xx deşi deţinea bunul exclusiv în baza unui titlu precar (contractul de leasing), care îi conferea doar prerogativa deţinerii şi a utilizării cu obligaţia restituirii la solicitarea proprietarului, după rezilierea contractului respectiv.

În fața instanței de judecată inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei.

Încadrarea juridică a faptei:

Instanța constată că în conformitate cu art.104 din Legea nr.255/2013 privind Legea de punere în aplicare a C.proc.pen. (LPANCPP), pe data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr.135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală. Conform art.246 din Legea nr.187/2012, de la aceeași dată a intrat în vigoare și Legea nr.286/2009 privind Codul Penal.

Referitor la modalitate de aplicare a legii penale mai favorabile (art.5 C.pen.), instanța constată că prin decizia nr.265/6 mai 2014, publicată în M.Of. nr. 372/20.05.2014, Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art.5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. În considerente deciziei, Curtea Constituțională a reținut că, în caz de tranziție, judecătorul este ținut de aplicarea legii penale mai favorabile, în ansamblu, fapt justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, așa cum este cazul Codului penal din 1969, fie preponderent preventivă, așa cum este cazul actualului Cod penal. Soluția se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două coduri, deși fiecare cu o concepție unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile sociale de către legea penală.

De asemenea, în legătură cu decizia nr.2 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Curtea Constituțională a constatat că odată cu publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, efectele Deciziei nr.2 din 14 aprilie 2014 a instanței supreme încetează în conformitate cu prevederile art.147 alin.4 din Constituție și cu cele ale art.4771 din C.proc.pen.

În aceeași măsură, instanța de contencios constituțional a impus modalitatea de aplicare a deciziei Curții Constituționale de către instanțele de judecată, arătând că art.5 alin.2 C.pen. nu sunt incidente ca efect al pronunțării prezentei decizii, întrucât, în acest caz, Curtea nu declară neconstituțională o prevedere legală, astfel că nu se produc consecințe asupra existenței normative în ordinea juridică a prevederii supuse controlului, ci se stabilește doar, pe cale de interpretare, un unic înțeles constituțional al art.5 din Codul penal.

Față de acestea, având în vedere că potrivit art.147 alin. 4 din Constituție deciziile Curții Constituționale sunt definitive și general obligatorii, instanța constată că singura modalitate de aplicare a legii penale mai favorabile în cauza de față este prin stabilirea, în mod concret, a mecanismului de răspundere penală conform ambelor coduri și de a aplica inculpatului mecanismul răspunderii penale cel mai favorabil.

Astfel, din perspectiva limitelor de pedeapsă prvăzute de lege, Codul penal anterior prevedea pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii de la 3 luni la 4 ani sau amenda (respectiv de la 2 luni la 2 an și 8 luni închisoare sau amenda cu aplicarea art.396 alin.10 C.proc.pen.) – art.213 alin.1 C.pen. 1969, în timp ce actualul Cod penal prevede pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau amenda (de la 2 luni la 1 an și 4 luni închisoare sau amenda) – art.238 C.pen. 2009. Chiar dacă minimul prevăzut de lege este același, în condițiile în care intervalul de individualizare este mai mare în cazul Codului penal 1969, este evident că mai favorabil apare ca fiind Codul penal 2009. Pentru motivele care vor fi arătate, o pedeapsă de 6 luni închisoare conform Codului penal 2009 ar fi fost suficientă, în timp ce potrivit Codului penal 1969 instanța s-ar orienta către o pedeapsă de 9 luni închisoare.

În schimb, aplicarea globală a legii penale mai favorabilă impune o analiză și din perspectiva modalității de executare a pedepsei închisorii deoarece, pentru motivele ce vor fi arătate, instanța nu consideră necesară executarea acesteia în regim de detenție; opțiunea de individualizare judiciară a executării pedepsei conform vechiul Cod penal ar fi suspendarea executării pedepsei, în timp ce pe noul Cod penal amânarea aplicării pedepsei. Rămâne așadar a se stabili care dintre cele două instituții este mai favorabilă pentru inculpat.

Or, este evident că este mai favorabilă pentru inculpat suspendarea executării pedepsei în raport cu amânarea aplicării pedepsei, în condițiile în care nu va fi supus niciunei măsuri de supraveghere sau obligații, chiar dacă în cazul amânării aplicării pedepsei nu se pronunță o hotărâre de condamnare, nefiind supus niciunei decăderi, interdicții sau incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită (art.90 alin.1 C.pen. 2009), evident cu condiția să nu săvârșească din nou o infracțiunea până la expirarea termenului de supraveghere și să nu se dispună revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei. Cu toate acestea, în aceeași situație este și inculpatul pentru care s-a dispus suspendarea executării pedepsei, în condițiile în care inclusiv pedepsele accesorii se suspendă (art.71 alin.5 C.pen. 1969), iar la împlinirea termenului de încercare acesta este de drept reabilitat (art.86 C.pen. 1969).

Pentru cele arătate, în baza art.386 alin.1 C.proc.pen., din oficiu, instanța va schimba încadrarea juridică a faptei din infracțiunea de abuz de încredere prev. de art.238 alin.1 C.pen. 2009 cu aplicarea art.5 C.pen. 2009 în infracțiunea de abuz de încredere prev. de art.213 alin.1 C.pen. 1969 cu aplicarea art.5 C.pen. 2009.

În drept, fapta inculpatului x, care, în calitate de administrator al x, după ce a încheiat la data de 29.07.2009 un contract dc leasing, în calitate de utilizator cu xxx având ca obiect autovehiculul marca Iveco Stralis şi remorca Scmitz, contract reziliat potrivit contractului, a refuzat restituirea remorcii marca Scmitz, serie caroserie xxx şi nu a restituit-o până în prezent, la solicitarea repetată a persoanei vătămate, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere prev. de art.213 alin.1 C.pen.

Situația premisă a infracțiunii de abuz de încredere prev. de art.213 alin.1 C.pen. constă în preexistența unui raport juridic netranslativ de proprietate prin care a fost transmisă numai detenția asupra bunului, raport juridic care presupune obligația de restituire.

Potrivit art.1 alin.1 din OG nr.51/1997, prezenta ordonanță se aplică operațiunilor de leasing prin care o parte, denumită locator/finanțator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părți, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăți periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârșitul perioadei de leasing locatorul/finanțatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale. Locatarul/utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârșitul perioadei de leasing, dar nu mai devreme de 12 luni, dacă părțile convin astfel și dacă achită toate obligațiile asumate prin contract. Potrivit art.10 lit.j din ordonanță, locatarul/utilizatorul are obligația de a restitui bunul conform contractului de leasing.

De asemenea, dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligația de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing (art.15), în același sens fiind și dispozițiile din contractul de leasing (art.8.3.1 și 8.5).

Or, drepturile și obligațiile decurgând din contractul de leasing nr. xxx având ca obiect autovehiculul marca Iveco Stralis, serie caroserie xx şi remorca marca Scmitz, scrie caroserie xxx, contractul de leasing fiind reziliat unilateral de partea civilă ca urmare a neachitării ratelor de leasing, societatea administrată de inculpat fiind înștiințată sub acest aspect.

În consecință, contractul de leasing îi dădea dreptul societății administrate de inculpat doar să folosească bunul – obiect al contractului, dreptul de proprietate aparținând în continuare locatorului – parte civilă. Deși a fost vorba de o reziliere unilaterală din partea creditorului și că, strict juridic, la momentul refuzului nu mai exista „un titlu”, este evident că textul art.213 alin.1 C.pen. nu are în vedere doar ipoteza în care titlul respectiv mai este în ființă, ci mai ales ipoteza în care titlul și-a încetat efectele (de exemplu contractul de închiriere/de comodat a bunului mobil și-a încetat efectele ca urmare a împlinirii termenului contractual), precum în cazul rezilierii unilaterale, deoarece numai într-o asemenea situația se poate solicita restituirea bunului fără ca proprietarului să i să poată opună valabilitatea titlului (că termenul nu a expirat, că nu a intervenit rezilierea, chiar unilaterală a contractului deoarece nu erau îndeplinite condițiile contractuale – că de fapt ratele erau de exemplu achitate).

Din punctul de vedere al instanței, situația premisă a infracțiunii este pe deplin incidentă în speța de față.

Elementul material al infracțiunii constă în refuzul inculpatului, în calitate de administrator al xx a restitui autovehiculul marca Iveco Stralis, serie caroserie xx şi remorca marca Scmitz, scrie caroserie xxx, fără însă a invoca vreo dispoziție contractuală, un drept de retenție sau orice alte argumente de natură juridică din care ar putea rezulta de exemplu că rezilierea unilaterală a fost nelegală; deși contractul de leasing este titlu executoriu, conform art.712 C.proc.civ. societatea avea posibilitatea să introducă o contestație la executare în care să invoce și motive de fapt și de drept privitoare la fondul dreptului pretins în condițiile în care titlul executoriu nu este reprezentat de o hotărâre judecătorească. În schimb, inculpatul a invocat ca și motiv al refuzului împrejurarea că a achitat o lungă perioadă de timp ratele de leasing și că a crezut că le va putea achita în continuare.

Urmarea imediată constă în împosedarea societății administrate de inculpat și producerea unui prejudiciu – imposibilitatea exercitării atributelor de proprietate asupra bunului de către proprietar – partea civilă xxx, legătura de cauzalitate rezultând în mod evident din materialitatea faptei.

Câteva considerații sunt necesare în condițiile în care bunul era deținut cu titlu de către persoana juridică xxx persoană fizică fiind administratorul acesteia. Conform art.191 alin.2 C.pen. 1969, răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârșirea aceleiași infracțiuni. Așadar, răspunderea persoanei juridice este distinctă de cea a persoanei fizice care a comis activitatea infracțională și nu o exclude pe aceasta din urmă. Cum inculpatul era reprezentantul legal al persoanei juridice, întruchipând organul de conducere al acesteia, în mod evident acesta a acționat cu forma de vinovăție a intenției directe conform art.19 alin.1 pct.1 lit.aC.pen. 1969, prevăzând rezultatul faptei sale (împosedarea societății la care era administrator), urmârind producerea lui prin comiterea infracțiunii, fiind așadar îndeplinite și condițiile prevăzute de lege din perspectiva laturii subiective.

În aceste condiții, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art.213 alin.1, văzând și dispozițiile art.396 alin.2 C.proc.pen. instanța constată că dincolo de orice dubiu fapta există, a fost săvârșită de către inculpat și constituie infracțiune, motiv pentru care va dispune condamnarea acestuia.

Individualizarea judiciară a pedepsei:

La individualizarea pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului, instanța va avea în vedere, pe lângă atingerea scopului pedepselor stabilit de art.52 C.pen, și dispozițiile art.72 C.pen, respectiv dispozițiile părții generale a Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana infractorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Limitele de pedeapsă vor fi reduse cu o treime, conform dispozițiilor art.396 alin.10 C.proc.pen. privind procedura în cazul recunoașterii învinuirii.

Cu privire la fapta săvârșită, infracțiunea de abuz de încredere protejează relațiile sociale referitoare la patrimoniul persoanei fizice sau juridice din perspectiva încrederii care trebuie să caracterizeze raporturile juridice civile sau comerciale (dintre profesioniști în noua reglementare). Punerea în valoare a bunurilor, culegerea fructelor civile, implică din partea deținătorului acestora respectarea obligației de predare în condițiile contractuale, refuzul, precum în speță, având ca rezultat privarea proprietarului de a se bucura de atributele dreptului de proprietate.

În concret, inculpatul a refuzat restituirea bunului după rezilierea unilaterală a contractului de către partea civilă ca urmare a neplății  ratelor de leasing, deși conform contractului avea această obligație.

De menționat că acest refuz de restituire s-a întins pe o perioadă de peste 1 an și jumătate, nici măcar la pronunțarea prezentei inculpatul nerestituind autoturismul, deși societatea la care era administrator avea această obligație în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de leasing. Or, refuzul societății este de fapt refuzul organelor de conducere reprezentate de inculpat.

În legătură cu persoana inculpatului, instanța reține că acesta are 67 de ani, este căsătorit, studii medii, administrator la societatea comercială – parte a contractului de leasing, pe parcursul procesului penal având o atitudine oarecum dezinteresată de soarta bunului pe care avea obligația să îl restituie, perseverența sa constantă în sensul refuzului restituirii fiind una deosebită.

În aceste condiții, ținând cont și de mobilul inculpatului (aceea de a nu pierde practic toată suma de bani achitată deja părții civile), de faptul că totuși a achitat o mare parte din prețul bunului, în baza art.213 alin.1 C.pen. 1969 cu aplicarea art.5 C.pen. 2009 și art.396 alin.10 C.proc.pen. instanța îl va condamna pe inculpatul xxx la pedeapsa de 6 (șase) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere.

În privința pedepselor accesorii, potrivit art.12 alin.1 din Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.286/2009 privind Codul penal, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă.

Prin urmare, la stabilirea pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi, instanța va avea în vedere atât dispozițiile art.64 și art.71 C.pen. 1969, dar și Decizia nr. LXXIV/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Sabou şi Pârcălab contra României, cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord).

Astfel, instanța subliniază strânsa legătură ce trebuie să existe între infracțiunea săvârșită și interzicerea unui drept (fapta comisă furnizând premisa că e nevoie de interzicerea acelui drept pentru apărarea valorilor ocrotite de legea penală).Or, natura faptei săvârșite de inculpat susține existența unei nedemnități în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a și lit.b C.pen (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat), instanța apreciind că, față de pericolul social concret al acesteia nu se impune interzicerea dreptului de a alege.

Față de aceste considerente, în baza art.12 alin.1 din Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.286/2009 privind Codul penal raportat la art.71 alin.1 C.pen. 1969, va interzice inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a și b C.pen. 1969.

În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei, instanța consideră că scopul pedepsei și reinserția socială deplină pot fi atinse fără privarea de libertate a inculpatului, fiind îndeplinite în plus și condițiile prevăzute de art.81 alin.1 lit.a și b (pedeapsa stabilită este de 9 luni închisoare, infractorul nu a mai fost condamnat anterior după cum reiese din fișa de cazier), pronunțarea prezentei condamnări constituind un avertisment ce îl va determina să nu mai săvârșească alte infracțiuni. Instanța are în vedere în special vârsta inculpatului – 67 de ani, faptul că are loc de muncă și că a recunoscut faptul că a refuzat restituirea bunului, manifestând o atitudine sinceră din această perspectivă.

Având în vedere argumentele anterioare, instanța consideră că se impune suspendarea condiționată a executării pedepsei închisorii în temeiul art.81 C.pen. 1969, pe un termen de încercare de 2 ani și 6  luni calculat conform art. 82 alin.1 C.pen. 1969.

Față de această modalitate de individualizare a executării pedepsei închisorii, în baza art.71 alin.5 C.pen. 1969 pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei vor fi suspendate și pedepsele accesorii.

În baza art.404 alin.2 C.proc.pen. instanța va atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art.83 și 84 C.pen. 1969 referitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni pe durata termenului de încercare ori în cazul neîndeplinirii obligațiilor civile stabilite prin prezenta până la expirarea termenului de încercare.

Latura civilă:

Potrivit art.1.357 alin.1 și 2 C.civ. cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a săvârșit infracțiunea ce i se reține în sarcină cu vinovăția prevăzută de lege, existând așadar legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Conform art.1386 C.civ., repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putință ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească.

În speță partea civilă a solicitat în mod expres în constituirea de partea civilă restituirea bunului, dar și sumele pe care societatea administrată de inculpat le are de achitat în temeiul contractului de leasing.

Cum repararea prejudiciului în natură este posibilă, în baza art.397 alin.1 C.proc.pen. raportat la art.25 alin.1 și 2 C.proc.pen. cu reținerea art.1357 și art.1386 C.civ. instanța va admite în parte acțiunea civilă exercitată de partea  civilă xxx în contradictoriu cu inculpatul.

Instanța va obliga inculpatul la la restituirea către partea civilă a remorcii marca Scmitz  cu serie caroserie xxxx.

În legătură cu sumele derivând din contractul de leasing, instanța consideră că izvorul acestor obligații nu este unul delictual, ci unul contractual, contract încheiat de altfel între persoanele juridice. Chiar dacă inculpatul a semnat respectivul contract, strict juridic acesta nu poate fi obligat la restituirea sumelor respective. Mai mult, partea civilă are chiar un titlu executoriu împotriva societății administrate de către inculpat pe care l-a pus de altfel în executare. Ceea ce ar fi putut solicita partea civilă de la inculpat, pe lângă restituirea bunului, ar fi fost lipsa de folosință a autoturismului, prejudiciu derivând în mod evident din delictul civil. Cum însă acțiunea civilă este guvernată de principiul disponibilității părților, instanța nu a fost învestită cu un astfel de capăt de cerere.

Prin urmare, instanța va respinge ca inadmisibilă în cadrul procesului penal constituirea de parte civilă cu sumele rezultate din contractul de leasing nr.xxxx

Cheltuieli judiciare:

În baza art.272 raportat la art.274 alin.1 C.proc.pen. obligă inculpatul la plata către stat a sumei de 850 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare (350 de lei din cursul urmăririi penale și 500 de lei din faza de judecată).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

În baza art.386 alin.1 C.proc.pen., din oficiu, schimbă încadrarea juridică a faptei din infracțiunea de abuz de încredere prev. de art.238 alin.1 C.pen. 2009 cu aplicarea art.5 C.pen. 2009 în infracțiunea de abuz de încredere prev. de art.213 alin.1 C.pen. 1969 cu aplicarea art.5 C.pen. 2009.

În baza art.213 alin.1 C.pen. 1969 cu aplicarea art.5 C.pen. 2009 și art.396 alin.10 C.proc.pen. condamnă pe inculpatul  xxxxx pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere, la pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere.

În baza art.12 alin.1 din Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.286/2009 privind Codul penal raportat la art.71 alin.1 C.pen. 1969 interzice inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a și b C.pen. 1969.

În baza art.81 C.pen. 1969 suspendă condiționat executarea pedepsei închisorii pe un termen de încercare de 2 ani și 6 luni calculat conform art.82 alin.1 C.pen. 1969.

În baza art.71 alin.5 C.pen. 1969 pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei se suspendă și pedepsele accesorii.

În baza art.404 alin.2 C.proc.pen. atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art.83 și 84 C.pen. 1969 referitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni pe durata termenului de încercare ori în cazul neîndeplinirii obligațiilor civile stabilite prin prezenta până la expirarea termenului de încercare.

În baza art.397 alin.1 C.proc.pen. raportat la art.25 alin.1 și 2 C.proc.pen. cu reținerea art.1357 și art.1386 C.civ. admite în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă  xxx în contradictoriu cu inculpatul.

Obligă inculpatul la restituirea către partea civilă a remorcii marca Scmitz  cu serie caroserie xxxx.

Respinge ca inadmisibilă în cadrul procesului penal constituirea de parte civilă cu sumele rezultate din contractul de leasing nr.xxx.

În baza art.272 raportat la art.274 alin.1 C.proc.pen. obligă inculpatul la plata către stat a sumei de 850 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare (350 de lei din cursul urmăririi penale și 500 de lei din faza de judecată).

Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicarea copiei de pe minută.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31.10.2017.

Domenii speta

Spete similare