Plângere împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Dreptul de a face plângere. Obiectul plângerii. Citarea la soluţionara plângerii.

I.1. La data de 08.08.2018 (data poştei) petentul L.T. a formulat plângere împotriva ordonanţei nr.77/P/2016 din 14.06.2016 emisă de procurorul militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara şi împotriva ordonanţei nr.14/II-2/2016 din 25.05.2018 emisă de prim-procurorul militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara, prin care a solicitat: admiterea plângerii; infirmarea celor două ordonanţe şi continuarea cercetărilor.

În motivare, în fapt, a arătat că cele două ordonanţe sunt netemeinice şi nelegale, atât argumentarea procurorului de caz, cât şi a prim-procurorului, fiind formale, superficiale, profund incorecte şi nelegale, nerăspunzând fondului cauzei. În mod evident procurorul nu cunoaşte dispoziţiile H.G. nr.1739/2006, modificată prin H.G. nr.19/2014, care se referă la „construcţii şi amenajări care se supun autorizării privind securitatea la incendii” sau este de rea credinţă. În speţă sunt aplicabile dispoziţiile art.1 lit.w), care se referă la „clădiri de locuit colective, noi sau existente, cu regim de înălţime egal sau mai mare de P+3, la care se amenajează sau se realizează mansarde sau supraetajări”

Trimiterea făcută de procurorul de caz şi de prim-procuror la normele legale în materie, respectiv la  H.G. nr.1739/2016, H.G. nr.19/2014 şi la Normativul P 118-99, este una teoretică, fără a se menţiona dispoziţia sau dispoziţiile din cele trei acte normative la care se face referire şi în baza cărora au fost emise soluţiile. De altfel, se poate constata superficialitatea organelor de procuratură şi observând că hotărârile de guvern nu sunt emise în anul 2016.

În drept, a invocat disp. art.340 C.pr.pen.

2. Plângerea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Militar Timişoara sub nr.53/751/2018 din 14.08.2018, fiind trimisă în aceeaşi zi judecătorului de cameră preliminară, termenul de soluţionare fiind stabilit la data de 04.09.2018.

Pentru termenul din 04.09.2018 s-au ataşat dosarul nr.77/P/2016, borderoul nr.78/18.07.2018 şi dovada de comunicare nr.14/II-2/2016, iar petentul a solicitat soluţionarea cauzei în lipsa sa.

Nicio persoană nu a fost citată în calitate de intimat, întrucât urmărirea penală s-a desfăşurat doar in rem (cu privire la faptă), nu şi in personam (cu privire la o anumită persoană).

Procurorul nu a depus note scrise la dosar.

II. Analizând plângerea de faţă, cu precădere, prin prisma admisibilităţii acesteia, reţine următoarele:

1. La data de 22.02.2016 (data poştei) persoana vătămată L.T. a solicitat Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara cercetarea şi tragerea la răspundere penală a col.dr.ing. D.M.L., inspector-şef al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă G. şi a celor doi reprezentanţi ai Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, constatatori, pentru comiterea mai multor infracţiuni de abuz în serviciu, fals intelectual şi uz de fals.

În motivare,în fapt, a arătat că, în perioada 2009-2012, investitorul imobiliar C.C., extrem de influent în mediul politic şi de justiţie local, a edificat pe str. 23 August din T.J., încălcându-i dreptul de proprietate prin ocuparea abuzivă a unei suprafeţe de teren din curtea locuinţei sale, două blocuri de locuinţe cu câte şapte nivele fiecare, unul din blocuri având balcoanele deasupra gardului unde depozitează lemnele pentru foc. Aceste construcţii au fost definitivate deşi lucrările au fost sistate pentru nerespectarea proiectului (numărul de etaje în plus, amprenta la sol mai mare decât în proiect şi lipsa căii de acces pentru intervenţii în cazuri extreme, etc.) şi lipsa autorizaţiei de construire, inclusiv a avizului I.S.U.

A arătat că a sesizat aceste aspecte şi Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă G., de la care a primit un răspuns total aberant, în sensul că pentru cele două blocuri nu este necesar un aviz I.S.U. Este evident că acest răspuns nu corespunde legislaţiei în domeniu (actele normative în vigoare, completate ulterior cu Hotărârea nr.915/2015), fiind bine cunoscută împrejurarea că la orice construcţie edificată pe teritoriul României avizul I.S.U. este obligatoriu, ca parte componentă prealabilă emiterii autorizaţiei de construire. În acest sens a arătat că în schiţa cadastrală şi planşele foto anexate se observă cu uşurinţă că pe o „potecă” de 1,2 m nu se poate interveni într-o situaţie extremă. 

2. Văzând că actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi nu există vreunul dintre cazurile care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, prin ordonanţa din 02.03.2016 emisă în dosarul nr.77/P/2016, în baza art.305 alin.1 şi 2 C.pr.pen., procurorul militar din cadrul Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara a dispus începerea urmăririi penale in rem cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art.297 alin.1 C.pen.

3. În cursul urmăririi penale in rem s-a administrat proba cu înscrisuri şi proba cu audierea persoanei vătămate şi a martorilor, după care procurorul militar nu a dispus, conform disp. art.305 alin.3 C.pr.pen., efectuarea în continuare a urmăririi penale, astfel că nicio persoană din cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă G. şi a Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă nu a dobândit calitatea de suspect.

4. Prin ordonanţa nr.77/P/2016 din 14.06.2016, în baza art.315 alin.1 lit.b) C.pr.pen. cu ref. la art.314 alin.1 lit.a) C.pr.pen. rap. la art.16 alin.1 lit.b) C.pr.pen., procurorul militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara a dispus clasarea cauzei sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art.297 alin.1 C.pen.

Pentru a adopta soluţia de clasare sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art.297 alin.1 C.pen. procurorul militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara a reținut următoarele:

Începând cu anul 2012 persoana vătămată s-a adresat de mai multe ori cu memorii atât Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă G., cât şi eşaloanelor superioare - Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul M.A.I. şi de fiecare dată, fie de la organele locale, fie de la cele centrale, a primit răspunsuri avizate, în sensul că aspectele reclamate nu se confirmă. În esenţă, s-a stabilit că este vorba de un singur imobil compus din trei tronsoane care au legătură între ele, iar accesul de intervenţie ale pompierilor se realizează pe una din laturile clădirii, cu acces direct din stradă. Blocul de locuinţe cu şapte etaje nu face parte din categoria de construcţii şi amenajări care se supun avizării sau autorizării privind securitatea la incendiu, astfel că nu s-a impus eliberarea unei asemenea autorizaţii.

Potrivit art.1 lit. a) din H.G. nr.1739/2006, modificată prin H.G. nr.19/2014 sunt supuse avizării şi/sau autorizării privind securitatea la incendiu numai „clădirile civile definite conform reglementărilor tehnice specifice domeniului securităţii la incendiu ca înalte sau foarte înalte, indiferent de aria construită sau de destinaţie”, iar în Normativul P 118-99 adoptat de Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului este definită clădirea înaltă ca acea construcţie care are de la nivelul accesului autospecialelor de intervenţie până la pardoseala ultimului nivel mai mult de 28 m, ceea ce nu este cazul cu privire la imobilul care formează obiectul plângerii.

Spaţiile comerciale amenajate la parterul blocului (cabinete medicale, un laborator de analize medicale şi o farmacie) au fost verificate de reprezentanţii Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă G. şi, în temeiul actelor normative menţionate, s-a constatat că nu se încadrează în categoria de construcţii şi amenajări care se supun avizării sau autorizării privind securitatea la incendiu (având o suprafaţă mai mică de 50 m2), cu excepţia Farmaciei ANA SRL, pentru care au fost demarate procedurile pentru eliberarea autorizaţiei pentru securitatea la incendiu.

Nerespectarea autorizaţiei de construire de către constructor, precum şi celelalte chestiuni legate de nerespectarea anumitor servituţi între proprietăţi, exced activităţii de prevenire şi stingere a incendiilor, activităţi specifice pompierilor.

În baza acestor considerente, procurorul militar a apreciat că faptele reclamate ca fiind abuzive nu au fost săvârşite cu vinovăţia prevăzută de lege şi nu întrunesc elementele constitutive ale acestei infracţiuni, întrucât reprezentanţii Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă G. au respectat întocmai cadrul legal care reglementează activitatea de prevenire împotriva incendiilor şi au adoptat măsurile corespunzătoare atribuţiilor de serviciu pe care le au.

5. În cadrul procedurii de control pe cale ierarhică, declanşată, potrivit art. 339 C.pr.pen., în aplicarea principiului subordonării ierarhice, potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţia României, republicată, examinând plângerea formulată de petentul L.T. împotriva soluţiei de clasare adoptată prin ordonanţa nr.77/P/2016 din 14.06.2016, prin ordonanţa nr.14/II-2/2016 din 25.05.2018, în baza art.339 alin.1 C.pr.pen., prim-procurorul militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara a dispus respingerea plângerii, ca neîntemeiată. (f.123-124 ds.u.p.).

6. Cu privire la admisibilitatea plângerii

Potrivit art.2781 alin.1 C.pr.pen.1968: După respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Prin decizia nr.13/2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -

Completul competent sa judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală (1968), Agenția Națională de Integritate nu are calitatea procesuală de a ataca soluțiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel formulate urmând a fi respinse, ca inadmisibile, conform art. 2781 alin. 8 lit. a) teza a II-a din Codul de procedură penală(1968).

Pentru a pronunţa această decizie Înalta Curte a reţinut, cu referire la titularii care, potrivit art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală(1968), pot ataca soluțiile de neurmărire penală sau netrimitere în judecată dispuse de procuror, că mai întâi se pune o problemă de principiu, și anume aceea de a stabili în ce măsură denunțătorul se circumscrie noțiunii de "persoană vătămată" ori, după caz, de "persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate", întrebuințate de legiuitor în acest text de lege.

Din această perspectivă, Înalta Curte a apreciat că noțiunea de "denunțător" este incompatibilă cu aceea de "persoană vătămată", adică de persoană care, în calitate de subiect pasiv și titular al valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat presupusul act de conduită al făptuitorului, a suferit prin fapta penală reclamată o vătămare fizică, morală sau materială, întrucât în cazul acesteia vorbim despre o altă modalitate de sesizare a organelor judiciare (plângere, iar nu denunț).

Pentru a stabili dacă denunțătorul poate fi o "persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate", trebuie delimitată noțiunea de "interese legitime", prin raportare la conduita denunțătorului, care acționează, fie pentru că legea îl obligă la un asemenea demers (de exemplu, în cazul infracțiunilor a căror nedenunțare sau nesesizare a organelor judiciare constituie ea însăși o infracțiune), fie pentru că spiritul etic sau civic îl determină la o asemenea acțiune.

În aceste cazuri nu se poate vorbi despre un interes legitim propriu, concret și actual pe care l-ar avea denunțătorul pentru a depăși demersul inițial, de încunoștințare a organelor de urmărire penală cu privire la presupusa săvârșire a unei infracțiuni, indiferent de cauza care l-a determinat în primă instanță să acționeze (o obligație legală sau propria conștiință).

Dacă legea recunoaște oricărei persoane dreptul de a sesiza organele de urmărire penală, atunci când apreciază că s-a comis o infracțiune, nu același lucru se poate afirma și în ceea ce privește posibilitatea de a contesta în justiție actul prin care procurorul a apreciat, cu referire la aspectele sesizate, că nu este cazul să se înceapă urmărirea penală sau, după caz, să dispună trimiterea în judecată a persoanei (persoanelor) cercetate.

Aceasta pentru că procedura instituită în art. 2781 din Codul de procedură penală (1968) are esențialmente un caracter privat, dedus din cerința unei vătămări suferite de persoana care se adresează justiției, în drepturile sau interesele sale legitime.

Or, încunoștințând organele judiciare cu privire la săvârșirea unei presupuse infracțiuni, denunțătorul acționează în virtutea unui interes public, ca reprezentant al societății, ajutând astfel aceste organe să cerceteze fapte prevăzute de legea penală despre care ele nu au avut cunoștință pe altă cale (plângere sau sesizare din oficiu).

Acest interes public este limitat însă la sesizarea organelor de urmărire penală și nu conferă denunțătorului dreptul de a supune cauza cenzurii instanței de judecată, atunci când nu s-a dispus începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată.

În concluzie, Înalta Curte a reţinut că, sesizând organele de urmărire penală, Agenția Națională de Integritate acționează ca un denunțător și nu este îndrituită, față de cele expuse anterior, la un demers în fața judecătorului, în procedura instituită de art. 2781 din Codul de procedură penală (1968).

Potrivit art.340 alin.1 C.pr.pen.:Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Astfel, spre deosebire de vechea reglementare care stabilea drept titulari care pot ataca soluțiile de neurmărire penală sau netrimitere în judecată dispuse de procuror: persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, în noua reglementare calitate procesuală activă o are persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339. Este adevărat că plângerea împotriva actelor procurorului, în cadrul controlului ierarhic, la procurorul ierarhic superior, poate fi formulată doar de persoana căreia, prin actele şi măsurile procurorului, i s-a adus o vătămare intereselor sale legitime, în sensul art.339 alin.1 rap. la art.336 alin.1 C.pr.pen. Însă, dacă procurorul ierarhic superior nu a verificat existenţa acestei vătămări şi a respins plângerea petentului pentru alte motive decât cele referitoare la calitatea sa procesuală activă, acesta poate face plângere, potrivit art.340 alin.1 C.pr.pen., în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

În concluzie, deşi, de regulă, plângerea împotriva soluţiei de neurmărire sau de netrimitere în judecată, întemeiată pe dispoziţiile art.340 alin.1 C.pr.pen., poate fi formulată de o persoană care a suferit o vătămare intereselor sale legitime, petentul are calitate procesuală activă să formuleze plângere la judecătorul de cameră preliminară, în situaţia în care are calitatea de persoană a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare dispusă prin ordonanţă a fost respinsă conform art. 339 C.pr.pen., chiar dacă prin ordonanţa de clasare petentului nu i s-a adus nicio vătămare intereselor sale legitime, iar procurorul ierarhic superior, examinând plângerea împotriva actelor procurorului, în cadrul controlului ierarhic, nu a verificat existenţa acestei vătămări. 

În speţă, petentul L.T. are calitate procesuală activă să formuleze plângere la judecătorul de cameră preliminară, fiind o persoană a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare dispusă prin ordonanţă a fost respinsă conform art. 339 C.pr.pen.

Ca atare, plângerea petentului L.T. împotriva ordonanţei nr.77/P/2016 din 14.06.2016 emisă de procurorul militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara, ordonanţă menţinută prin ordonanţa nr.14/II-2/2016 din 25.05.2018 emisă de prim-procurorul militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara, este admisibilă.

7. Cu privire la competenţa judecătorului de cameră preliminară de la Tribunalul Militar Timişoara

Aşa cum s-a arătat mai sus, potrivit art.340 alin.1 C.pr.pen., plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată se face la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Astfel, trebuie stabilit dacă Tribunalul Militar Timişoara este instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti se referă la sfera de cauze penale pe care le poate judeca o instanţă judecătorească în funcţie de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite. În unele cazuri, competenţa se stabileşte după calitatea persoanei care a săvârşit infracţiunea, cum ar fi aceea de militar. Competenţa teritorială determină sfera de cauze penale pe care le poate judeca o instanţă judecătorească în raport de circumscripţia în care funcţionează.

Legiuitorul noului Cod de procedură penală a regândit competenţa instanţelor militare, doar pe două paliere, în sensul reglementării competenţei tribunalului militar - cu rang de tribunal - şi a curţii militare de apel.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art.37 din noul Cod de procedură penală: (1) Tribunalul militar judecă în primă instanţă toate infracţiunile comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date în competenţa altor instanţe; (2) Tribunalul militar soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.

Ca atare, nu în raport de fapta care face obiectul cercetărilor efectuate într-o cauză penale se determină competenţa de primă instanţă a tribunalului militar, ci de calitatea de militar până la gradul de colonel inclusiv a persoanei care a comis infracţiunea.

Dacă într-o cauză făptuitorii nu sunt identificaţi, nu este incident cazul prevăzut de lege care ar atrage competenţa de primă instanţă a tribunalului militar, respectiv calitatea de militar până la gradul de colonel inclusiv a persoanei care a comis infracţiunea, astfel că tribunalul militar nu este competent să judece cauza în primă instanţă.

Dacă într-o cauză făptuitorii sunt identificaţi şi, potrivit art.44 alin 4 şi 5 C.pr.pen, competenţa ar aparţine, potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal, iar dintre instanţe una este civilă, iar alta este militară, competenţa revine instanţei civile, iar dacă instanţa militară este superioară în grad, competenţa revine instanţei civile echivalente în grad competente potrivit art. 41 şi 42.

În speţă, plângerea persoanei vătămată în cauza ce formează obiectul dosarului nr.77/P/2016 vizează infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art.297 alin.1 C.pen. pretins săvârşită în T.J. de col.dr.ing. D.M.L., inspector-şef al Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă G. şi de două cadre militare de la Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, lt.col. P.M.E. şi plt.adj. şef. B.C., astfel că Tribunalul Militar Timişoara este instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Ca atare, judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Militar Timişoara este competent să soluţioneze plângerea petentului împotriva soluției de clasare dispusă prin ordonanţa nr.77/P/2016 din 14.06.2016 emisă de procurorul militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara, soluţie menţinută prin ordonanţa nr.14/II-2/2016 din 25.05.2018 emisă de prim-procurorul militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara, făptuitorii fiind identificaţi, iar aceştia au calitatea de militar până la gradul de colonel inclusiv.

8. Cu privire la respectarea termenului prevăzut de lege

Potrivit art.340 alin.1 C.pr.pen., persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare dispusă prin ordonanţă a fost respinsă conform art. 339, poate face plângere la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, în termen de 20 de zile de la comunicarea soluţiei procurorului ierarhic superior.

Modalitatea de calcul a termenelor care nu vizează măsuri preventive sau restrictive de drepturi, inclusiv a termenului prevăzut în art.340 alin.1 C.pr.pen. se va face conform art.269 alin.1 şi 2 C.pr.pen., adică prin excluderea din durată a primei şi ultimei zile.

Modul de soluţionare a plângerii a fost comunicat petentului la data de 18.06.2018 și, după redactare, ordonanţa nr.14/II-2/2016 din 25.05.2018 a fost trimisă petentului la data de 18.07.2018 cu adresa nr.121/VIII-1/2018, potrivit borderoului nr.78/18.07.2018. (f.9-10).

Deşi din actele dosarului nu rezultă data la care petentul a intrat în posesia ordonanţei prim-procurorului militar, respectiv data comunicării ordonanţei în sensul art.339 alin.5 C.pr.pen., prin raportare chiar la data de 18.07.2018, plângerea formulată de petent la data de 08.08.2018 (data poştei) este introdusă în termenul legal.

9. Cu privire la obiectul plângerii adresate judecătorului de cameră preliminară

Faţă de dispoziţiile art.340 C.pr.pen., cu denumirea marginală „Plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată”, obiectul plângerii de faţă nu-l reprezintă nici ordonanţa nr.14/II-2/2016 din 25.05.2018 emisă de prim-procurorul militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara, nici ordonanţa nr.77/P/2016 din 14.06.2016 emisă de procurorul militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara (ca acte procedurale), nici măsurile şi actele de urmărire penală ale procurorului militar, inclusiv dispoziția de începere a urmăririi penale, ci doar soluţia de clasare a cauzei penale sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art.297 alin.1 C.pen. (ca act procesual, soluţie dispusă prin ordonanţa nr.77/P/2016 din 14.06.2016 emisă de procurorul militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara).

Astfel, nu vor fi analizate măsurile şi actele de urmărire penală ale procurorului militar - inclusiv încadrarea faptei pretins săvârşită de col.dr.ing. D.M.L. conform dispozițiilor noului Cod penal, pe care procurorul, deși nu a menționat expres, a considerat-o lege penală mai favorabilă - condiţiile de formă ale ordonanţelor, ori legalitatea şi temeinicia soluţiei procurorului ierarhic superior dispusă prin ordonanţa nr.14/II-2/2016 din 25.05.2018.

Important este însă faptul că, în ceea ce priveşte soluţia de clasare a cauzei penale sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art.297 alin.1 C.pen., s-a făcut dovada că petentul L.T. a parcurs etapa procedurii de control pe cale ierarhică, declanşată, potrivit art. 339 C.pr.pen., în aplicarea principiului subordonării ierarhice, potrivit art.132 alin. (1) din Constituţia României, republicată, iar dispoziţiile art. 340 C.pr.pen nu disting cu privire la modalitatea respingerii plângerii de către procurorul ierarhic superior, aceasta putând fi respinsă ca inadmisibilă, ca nefondată, ca în speţă, ori ca tardiv formulată.

III. Analizând pe fond plângerea de faţă prin prisma susţinerilor petentului, pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul de urmărire penală, reţine următoarele:

1. Prin prezenta plângere petentul aduce critici de nelegalitate și netemeinicie a soluției de clasare, solicitând, în esență, infirmarea soluţiei de clasare şi continuarea cercetărilor, arătând că procurorul de caz nu cunoaşte dispoziţiile H.G. nr.1739/2006, modificată prin H.G. nr.19/2014, iar trimiterea făcută la normele legale în materie, respectiv la  H.G. nr.1739/2016, H.G. nr.19/2014 şi la Normativul P 118-99, este una teoretică.

Astfel, soluția de clasare urmează a fi analizată din această perspectivă, prin prisma temeiului de drept invocat de procuror la adoptarea acestei soluţii și în funcție de încadrare juridică dată faptelor de către procuror, respectiv conform noului Cod penal.

Celelalte susţineri ale petentului, care nu pot face obiectul controlului judecătorului de cameră preliminară, nu vor fi analizate.

2. Realizarea ordinii de drept are loc, de regulă, prin conformare, adică prin adoptarea de bunăvoie sau de teama pedepsei, a conduitei pretinse destinatarilor normei, deci în cadrul raportului juridic de conformare. În situaţia în care membrii societăţii nu se conformează exigenţelor legii penale şi săvârşesc infracţiuni, realizarea ordinii penale este posibilă numai prin constrângere, adică prin aplicarea sancţiunilor prevăzute de normele încălcate faţă de cei care au săvârşit fapte interzise prin normele incriminatoare. În ceea ce priveşte ordinea de drept, realizarea acesteia prin constrângere are loc în cadrul raportului juridic penal de conflict, născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii, prin transformarea raportului juridic de conformare care îl precedă. Pentru realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal, răspunderea penală apare ca o consecinţă inevitabilă a săvârşirii de infracţiuni; întregul mecanism al reglementării juridice a relaţiilor de apărare socială ar deveni inoperant fără inevitabilitatea răspunderii şi a constrângerii penale; însă, inevitabilitatea răspunderii nu trebuie să fie înţeleasă în mod simplist ori unilateral.

În acelaşi timp, pentru a interveni răspunderea penală, organele judiciare trebuie să constate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, pentru că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Potrivit art.15 C.pen., infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Reglementarea dată infracţiunii reprezintă unul dintre principalele elemente de noutate aduse de noul Cod penal. Astfel, s-a renunţat la pericolul social ca trăsătură generală a infracţiunii, trăsătură specifică altor legislaţii, fără legătură cu tradiţiile dreptului nostru penal. Definiţia propusă în art.15 a ţinut cont atât de tradiţia dreptului penal român interbelic, cât şi de reglementări europene care consacră o asemenea definiţie în codul penal.

Prevederea faptei în legea penală presupune cerinţa ca fapta concret săvârşită, ce urmează a fi calificată ca infracţiune, să corespundă întrutotul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. Această corespondenţă se realizează atât în planul elementelor de factură obiectivă (acţiune, urmare, calitatea subiectului activ sau pasiv etc.) cât şi al elementelor de factură subiectivă (forma de vinovăţie).

Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală presupune că aceasta nu este permisă de ordinea juridică, cu alte cuvinte are un caracter ilicit. Astfel, este posibil ca o faptă deşi prevăzută de legea penală, să nu fie ilicită, întrucât săvârşirea ei este permisă de o normă legală, împrejurările care înlătură caracterul nejustificat al faptei fiind reglementate - sub denumirea de cauze justificative - într-un capitol distinct.

În legătură cu caracterul imputabil, ca şi trăsătură generală a infracţiunii, cauzele care înlătură premisele imputabilităţii sunt reglementate distinct, sub denumirea de cauze de neimputabilitate. Pe baza acestei concepţii privind trăsăturile esenţiale ale infracţiunii a fost concepută şi sistematizarea articolelor în Titlul II.

Potrivit art.16 din noul Cod penal, fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală. Vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită. Fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte; b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui. Fapta este săvârşită din culpă, când făptuitorul: a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce; b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă. Există intenţie depăşită când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.

Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres.

Infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârşită şi prin omisiune, când:  a) există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona; b) autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.

Potrivit noului Cod penal, pentru ca o faptă concretă să atragă răspunderea penală, ea trebuie să poată fi încadrată în tiparul stabilit de norma de incriminare, ceea ce presupune a se analiza dacă fapta concretă săvârşită întruneşte condiţiile de tipicitate specifice incriminării. Tipicitatea reprezintă corespondenţa dintre fapta concret săvârşită şi modelul abstract construit de legiuitor în norma de incriminare. Potrivit doctrinei, tipicitatea ca primă trăsătură a infracţiunii se constituie într-o garanţie a respectării unora dintre principiile fundamentale ale dreptului penal. Astfel, tipicitatea asigură în primul rând respectarea principiului legalităţii incriminării, căci o faptă concretă poate fi sancţionată numai dacă ea se regăseşte în descrierea realizată de o normă penală. În acelaşi timp, tipicitatea poate contribui la respectarea principiului minimei intervenţii, căci dintre diferitele acţiuni ce se dovedesc la un moment dat antijuridice (contrare ordinii de drept) legiuitorul trebuie să le aducă în sfera dreptului penal numai pe acelea care nu pot fi prevenite eficient prin mijloacele altor ramuri de drept.

Dacă fapta nu există ori dacă fapta nu e prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, una din condiţiile cerute de lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune nu este îndeplinită, punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia este împiedicată (art. 16 lit.a) şi b) din noul Cod de procedură penală) De asemenea, punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia este împiedicată dacă nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea, dacă există o cauză justificativă sau de neimputabilitate (art. 16 lit.c) şi d) din noul Cod de procedură penală). Celelalte cazuri care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt prevăzute la art. 16 lit.e)-j) din noul Cod de procedură penală.

3. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale (a se vedea decizia nr.733 din 29 octombrie 2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.341 alin.(6) lit.c) și alin.(7) pct.2 lit.d) din Codul de procedură penală Publicată în Monitorul Oficial nr.59 din 27.01.2016), procurorul, ca titular al dreptului de a exercita acțiunea penală, este cel care decide cu privire la rezultatul urmăririi penale, fie prin trimiterea în judecată a inculpatului, fie prin adoptarea unei alte soluții. Terminarea urmăririi are, însă, un caracter relativ, întrucât există posibilitatea ca urmărirea penală să fie reluată, actele emise de procuror nebucurându-se de autoritate de lucru judecat. Acestea sunt tipurile de soluții ce pot fi emise la sfârșitul urmăririi penale, soluționarea fazei fiind în competența exclusivă a procurorului. În afara soluțiilor de trimitere și de netrimitere în judecată, care pot fi dispuse numai după începerea și desfășurarea urmăririi penale, noul Cod de procedură penală permite procurorului să dispună și o soluție de neurmărire penală, echivalentul soluției de neîncepere a urmăririi penale din vechiul cod. În ceea ce privește soluțiile de neurmărire și netrimitere în judecată prevăzute de noua lege procesual penală, acestea sunt clasarea și renunțarea la urmărirea penală, iar actele prin care se dispun sunt ordonanța și, în anumite cazuri, rechizitoriul. Soluția de clasare poate fi dată exclusiv de procuror, prin ordonanță, respectiv prin rechizitoriu, din oficiu sau la propunerea motivată a organului de cercetare penală. Noul Cod de procedură penală reglementează două situații ce determină dispunerea clasării, și anume clasarea exclusiv ca soluție de neurmărire penală — atunci când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond și de formă esențiale ale sesizării — și clasarea ca urmare a constatării incidenței unuia dintre cazurile de împiedicare a punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale prevăzute de art.16 alin.(1) din Codul de procedură penală. Similar clasării, soluția de renunțare la urmărirea penală se poate dispune tot doar de către procuror, prin ordonanță, respectiv prin rechizitoriu, din oficiu sau la propunerea motivată a organului de cercetare penală. Renunțarea la urmărirea penală constituie o modalitate de rezolvare a cauzei atât în situația în care nu s-a început urmărirea, cât și atunci când s-a început urmărirea, dar se ajunge la concluzia că nu există un interes public în continuarea acesteia. Renunțarea la urmărirea penală este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară.

4. Aşa cum s-a arătat mai sus, prin ordonanţa nr.77/P/2016  din 02.03.2016, în temeiul dispoziţiilor art.305 alin.1 şi 2 C.pr.pen., procurorul militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara a dispus începerea urmăririi penale în rem cu privire la infracţiunea de abuz ăn serviciu prev. de art.297 alin.1 C.pen.

Procurorul militar a efectuat urmărirea penală cu privire la infracţiunea de abuz ăn serviciu prev. de art.297 alin.1 C.pen., însă nu a dispus, conform disp. art.305 alin.3 C.pr.pen., efectuarea în continuare a urmăririi penale, astfel că nicio persoană din cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă G. şi a Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă nu a dobândit calitatea de suspect.

Se constată că procurorul militar a respectat dispoziţiile legale în materie,  întrucât, potrivit noului Cod de procedură penală, urmărirea penală se desfăşoară, într-o primă etapă, in rem (cu privire la faptă), chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut şi, doar într-o a doua etapă, in personam (cu privire la o anumită persoană).

Astfel, potrivit art.305 alin.1 şi 2 C.pr.pen., începerea urmăririi penale in rem (cu privire la faptă) se dispune prin ordonanţă, dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale prevăzute la art.16 alin.1 C.pr.pen. Nu există posibilitatea începerii urmăririi penale direct faţă de persoană, chiar dacă aceasta este indicată în actul de sesizare, întrucât art.305 alin.3 C.pr.pen. statuează că indiciile rezonabile privind comiterea faptei de către o anumită persoană trebuie să rezulte din datele şi probele existente în cauză; or, potrivit art.97 alin.2 C.pr.pen. probele se pot obţine doar în cursul procesului penal. Persoana indicată că ar fi comis fapta pentru care s-a început urmărirea penală nu are vreo calitate procesuală, nu i se recunosc drepturile şi obligaţiile în proces, întrucât, în ceea ce o priveşte, nu s-a formulat nicio acuzaţie oficială. Desigur, această persoană poate fi audiată în calitate de martor, însă, dacă ulterior dobândeşte calitatea de suspect sau inculpat, declaraţia de martor nu poate fi folosită împotriva sa.

Potrivit art.305 alin.3 C.pr.pen., efectuarea urmăririi penale in personam (faţă de o anumită persoană) se dispune doar dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu a intervenit vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale prevăzute la art.16 alin.1 C.pr.pen. Persoana faţă de care se dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuarea, dobândeşte calitatea de suspect.

În final, după efectuarea actelor de cercetare penală menţionate mai sus, prin ordonanţa nr.77/P/2016 din 14.06.2016, în baza art.315 alin.1 lit.b) C.pr.pen. cu ref. la art.314 alin.1 lit.a) C.pr.pen. rap. la art.16 alin.1 lit.b) C.pr.pen., procurorul militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara a dispus clasarea cauzei sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art.297 alin.1 C.pen.

5. Aşa cum s-a arătat mai sus, obiectul prezentei cauze îl constituie doar soluţia de clasare (ca act procesual) dispusă prin ordonanţa 77/P/2016 din 14.06.2016 emisă de procurorul militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara.

În examinarea legalităţii soluţiei procurorului militar, nu are nicio relevanţă administrarea unui vast probatoriu, în cazul în care acesta stabileşte indubitabil că nu au rezultat indicii rezonabile că vreo persoană ar fi săvârşit faptele pentru care s-a început urmărirea penală in rem, existând unul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a urmăririi penale.

Scopul instituirii unui control al judecătorului asupra soluţiilor procurorului este acela de a verifica legalitatea şi temeinicia acestora prin prisma actelor de urmărire penală efectuate ori a oricăror înscrisuri noi prezentate.

6. Verificând ordonanţa 77/P/2016 din 14.06.2016 emisă de procurorul militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timișoara, pentru considerentele care se vor prezenta în continuare, judecătorul de cameră preliminară apreciază ca legală şi temeinică soluţia de clasare dispusă prin raportare la cazul prev. de art.16 alin.1 lit.b) C.pr.pen.(fapta nu este prevăzuă de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege).

6.1. Obiectul juridic principal al infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art.297 alin.1 C.pen. este reprezentat de relaţiile sociale de serviciu, pentru protejarea cărora este necesar ca orice funcţionar public să-şi îndeplinească atribuţiile conform statutului său, evitând să aducă atingere intereselor legale ale unei persoane.

Abuzul în serviciu se realizează, sub aspectul elementului material al laturii obiective, fie printr-o inacţiune – neîndeplinirea unui act, fie printr-o acţiune – îndeplinirea prin încălcarea legii a actului. Termenul “act” este folosit de legiuitor în sensul de operaţie pe care făptuitorul trebuie să o efectueze în temeiul îndatoririlor de serviciu. Omisiunea sau acţiunea făptuitorului trebuie să fie săvârşită în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Funcţionarul public este în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu atunci când desfăşoară activităţi legate de îndatoririle de serviciu. În sfârşit, neîndeplinirea unui act ori îndeplinirea cu încălcarea legii a unui act de către funcţionarul public trebuie să aibă ca urmare o pagubă sau o vătămare a drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane fizice sau a unei persoane juridice. Prin vătămarea intereselor legitime ale unei persoane se înţelege atingerea adusă intereselor persoanelor, care sunt ocrotite de lege, sfera acestora fiind extrem de largă. Pentru ca fapta să atragă răspunderea penală este necesar ca să atingă o anumită gravitate.

Infracțiunea se realizează, sub aspectul laturii subiective, numai cu intenţie.

6.2. Prin atribuţiile funcţionale şi prin statutul lor, reprezentanţii Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă G. şi ai Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă erau la data faptelor, funcţionari publici, iar faptele reclamate, îndeplinirea în mod defectuos a atribuţiilor în domeniul aplicării actelor normative privind protecția împotriva incendiilor, au fost săvârşite în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

 Ceea ce a reclamat petentul este faptul că, în legătură cu imobilul edificat pe str. 23 August din T.J. în perioada 2009-2012, sunt incidente dispoziţiile art.1 lit.w) din H.G. nr.1739/2006 pentru aprobarea categoriilor de construcţii şi amenajări care se supun avizării şi/sau autorizării privind securitatea la incendiu, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că acest imobil face parte din categorii de construcţii şi amenajări care se supun avizării şi/sau autorizării privind securitatea la incendiu.

Potrivit art.30 din Legea nr.307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, cu modificările și completările ulterioare în vigoare la data emiterii ordonanței de clasare: (1) Începerea lucrărilor de execuţie la construcţii şi amenajări noi, de modificare a celor existente şi/sau schimbarea destinaţiei acestora, precum şi punerea lor în funcţiune se fac numai după obţinerea avizului sau autorizaţiei de securitate la incendiu, după caz. (2) Obligaţia solicitării şi obţinerii avizelor şi/sau a autorizaţiilor prevăzute la alin. (1) revine persoanei fizice ori juridice care finanţează şi realizează investiţii noi sau intervenţii la construcţiile existente ori, după caz, beneficiarului investiţiei.  (3) Avizele şi autorizaţiile prevăzute la alin. (1) se eliberează de inspectorate, în termen de cel mult 30 de zile de la depunerea cererii, în condiţiile prevăzute de normele metodologice de avizare şi autorizare privind securitatea la incendiu.  (4) Categoriile de construcţii şi amenajări care se supun avizării şi/sau autorizării privind securitatea la incendiu se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

La data faptelor era în vigoare  H.G. nr.1739/2006 pentru aprobarea categoriilor de construcţii şi amenajări care se supun avizării şi/sau autorizării privind securitatea la incendiu.

Potrivit art.1 din această hotărâre de guvern se aprobă următoarele categorii de construcţii şi amenajări care se supun avizării şi/sau autorizării privind securitatea la incendiu:  a) clădiri civile definite conform reglementărilor tehnice specifice domeniului securităţii la incendiu ca "înalte" sau "foarte înalte", indiferent de aria construită ori de destinaţie; […]

Actul normativ menţionat a fost modificat şi completat prin H.G. nr.19/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.44 din 20 ianuarie 2014, la articolul 1 introducându-se mai multe litere noi, printre care şi litera w), cu următorul cuprins: w) clădiri de locuit colective, noi sau existente, cu regim de înălţime egal sau mai mare de P+3E, la care se amenajează sau se realizează mansarde sau supraetajări. Litera a) din art.1 nu a suferit nicio modificare sau completare.

Ulterior a intrat în vigoare H.G. nr.571/2016 pentru aprobarea categoriilor de construcţii şi amenajări care se supun avizării şi/sau autorizării privind securitatea la incendiu. Potrivit art.5 din această hotărâre de guvern, care a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 16 august 2016, adică ulterior emiterii soluţiei de clasare în dosarul nr.77/P/2016, la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, Hotărârea Guvernului nr. 1.739/2006 pentru aprobarea categoriilor de construcţii şi amenajări care se supun avizării şi/sau autorizării privind securitatea la incendiu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.995 din 13 decembrie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă.

Normele metodologice de avizare şi autorizare privind securitatea la incendiu şi protecţia civilă (Normele metodologice) au fost adopatate prin Ordinul nr. 3 din  6 ianuarie 2011 emis de ministrul administraţiei şi internelor, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.36 din 14 ianuarie 2011

Potrivit art.1 alin.1 şi art.2 alin 1 din Normele metodologice: Avizele de securitate la incendiu sunt actele emise, în baza legii, de către inspectoratele judeţene şi al municipiului Bucureşti pentru situaţii de urgenţă, denumite în continuare inspectorate, după verificarea de conformitate cu prevederile reglementărilor tehnice în vigoare a măsurilor de apărare împotriva incendiilor, adoptate în documentaţiile tehnice ale lucrărilor de construcţii, pentru îndeplinirea cerinţei esenţiale - securitate la incendiu - a construcţiilor, instalaţiilor şi a altor amenajări. Autorizaţiile de securitate la incendiu sunt actele administrative emise, în baza legii, de către inspectorate, prin care se certifică, în urma verificărilor în teren şi a documentelor privind realizarea măsurilor de apărare împotriva incendiilor, îndeplinirea cerinţei esenţiale "securitate la incendiu" la construcţii, instalaţii şi alte amenajări.

Potrivit art.8 alin.1 din Normele metodologice: Nu se emit avize sau autorizaţii de către inspectorate în următoarele situaţii:[…] b) dacă obiectivele respective nu se încadrează în categoriile celor stabilite prin lege, hotărâri ale Guvernului sau acte ale organelor de specialitate ale organelor administraţiei publice centrale;

Ordinul nr. 3 din  6 ianuarie 2011 a fost abrogat prin Ordinul  nr.129/2016 din 25 august 2016 pentru aprobarea Normelor metodologice privind avizarea şi autorizarea de securitate la incendiu şi protecţie civilă, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.675 din 1 septembrie 2016, adică ulterior emiterii soluţiei de clasare în dosarul nr.77/P/2016.

Ca atare, în speţă, este fondată susţinerea procurorului de caz, în sensul că reprezentanţii Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă G. şi ai Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă au apreciat în mod corect că, în ceea ce priveşte imobilul edificat în perioada 2009-2012 pe str. 23 August din T.J., nu sunt incidente nici dispoziţiile art.1 lit.w) nici dispoziţiile art.1 lit.a) din H.G. nr.1739/2006 pentru aprobarea categoriilor de construcţii şi amenajări care se supun avizării şi/sau autorizării privind securitatea la incendiu, cu modificările şi completările ulterioare, astfel că respectivul imobil nu face parte din categoriile de construcţii şi amenajări care se supun avizării şi/sau autorizării privind securitatea la incendiu, aplicând dispoziţiile art.8 alin.1 lit b) din Normele metodologice. 

Astfel, dispoziţiile art.1 lit.w) din actul normativ menţionat nu se referă la orice clădiri de locuit colective, noi sau existente, cu regim de înălţime egal sau mai mare de P+3E, ci doar la cele la care se amenajează sau se realizează ulterior mansarde sau supraetajări, ceea ce nu este cazul în speţă.

Imobilul respectiv nu face parte nici din categoria prev. la art.1 lit a) - clădiri civile definite conform reglementărilor tehnice specifice domeniului securităţii la incendiu ca "înalte" sau "foarte înalte", indiferent de aria construită ori de destinaţie – întrucât în Normativul de siguranță la foc a construcțiilor, indicativ P 118-99, este definită clădirea înaltă ca acea construcţie care are de la nivelul accesului autospecialelor de intervenţie până la pardoseala ultimului nivel mai mult de 28 m, ceea ce nu este cazul în speţă.

Ca atare, faptele imputate reprezentanţilor Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă G. şi ai Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă nu sunt prevăzute de legea penală.

6.3. Pe de altă parte, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinește în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înțelege "îndeplinește prin încălcarea legii".

Curtea Constituţională a statuat că principiul legalităţii incriminării impune ca doar legiuitorul primar să poată stabili conduita, pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar supunându-se sancţiunii penale, deci, comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative, respectiv, prin ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă). Aşa fiind, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului.

În esenţă, instanţa de control constituţional a reţinut că orice acuzaţie având ca obiect o faptă, despre care se pretinde că a încălcat îndatoririle de serviciu, va putea angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă nerespectarea acestor îndatoriri a avut loc prin încălcarea legii, în accepţiunea stabilită prin decizia invocată, respectiv legislaţia primară, legi şi ordonanţe simple sau de urgenţă.

Raportat la considerentele reţinute de instanţa de control constituţional prin decizia nr.405 din 15 iunie 2016, se constată că neîndeplinirea acestei exigenţe a conduitei făptuitorului scoate această conduită din sfera ilicitului penal. Ca urmare, pentru situaţiile în care infracțiunea de abuz în serviciu nu a vizat încălcarea unor norme cu putere de lege, decizia Curţii Constituţionale echivalează cu o lege nouă de dezincriminare. Consecinţa dezincriminării faptei o constituie lipsa prevederii actuale în legea penală.

Astfel, neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod defectuos a îndatoririlor de serviciu nu va putea fi reţinută prin raportare la menţiuni sau obligaţii regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare interne, coduri deontologice, proceduri interne, norme metodologice etc., în esenţă, orice acte normative infralegale sau documente interne ale angajatorului.

Se constată că prin decizia Curţii Constituţionale anterior evocată s-a realizat o reconfigurare a laturii obiective a infracţiunii de abuz în  serviciu sub aspectul elementului material, sfera de incidenţă fiind restrânsă, sens în care această decizie constituie o veritabilă lege de dezincriminare cu consecinţele ce decurg din reţinerea incidenţei dispoziţiilor art.4 C. pen. (decizia nr. 110/A din 4 aprilie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţia penală, decizia nr.179/RC din 26 aprilie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţia penală.) 

Textul art.297 alin.1 C.pen., dacă ar fi existat o intervenţie a legiuitorului în sensul celor dispuse de Curtea Constituţională, ar fi fost următorul: ,,Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte prin încălcarea legii şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică”, adică am fi fost în prezența unei legi noi care nu mai prevede ca infracțiune fapta funcționarului public de neîndeplinire sau îndeplinire defectuoasă a atribuţiilor de serviciu reglementate în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniștrilor, regulamente de organizare și funcționare, coduri deontologice sau fișe ale postului.

În lipsa intevenției legiuitorului, textul art.297 alin.1 C.pen. are același conținut ca cel menționat mai sus, conform celor statuate de Curtea Constituţională, constituind o lege nouă care nu mai prevede ca infracțiune fapta funcționarului public de neîndeplinire sau îndeplinire defectuoasă a atribuţiilor de serviciu reglementate în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniștrilor, regulamente de organizare și funcționare, coduri deontologice sau fișe ale postului.

Ca atare, chiar dacă reprezentanţii Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă G. şi-ar fi îndeplinit defectuos atribuţiile, aplicând dispoziţiile art.8 alin.1 lit b) din Normele metodologice, deşi imobilul edificat în perioada 2009-2012 pe str. 23 August din T.J.  s-ar fi încadrat în categoriile de construcţii şi amenajări care se supun avizării şi/sau autorizării privind securitatea la incendiu, iar reprezentanţii Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă ar fi validat această înterpretare, faptele acestora nu ar realizat elementul material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art.297 alin.1 C.pen, întrucât neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului.

6.4. Astfel, în speţă, cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu prev de art.297 alin.1 C.pen. pretins săvârşită de reprezentanţii Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă G. şi ai Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, este incident cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prev. de art.16 alin.1 lit. b) teza I C.pr.pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală.).

Or, potrivit art.315 alin.1 lit.b) C.pr.pen.: Clasarea se dispune cînd există unul din cazurile prevăzute la art.16 alin.1 C.pr.pen.

6.5. Ca atare, soluția de clasare dispusă prin ordonanţa nr.77/P/2016 din 14.06.2016 emisă de procurorul militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara este legală și temeinică.

IV.1. Pentru aceste motive, va respinge, ca nefondată, plângerea petentului L.T. împotriva ordonanţei nr.77/P/2016 din 14.06.2016 emisă de procurorul militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara, ordonanţă menţinută prin ordonanţa nr.14/II-2/2016 din 25.05.2018 emisă de prim-procurorul militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara.

2. Potrivit alin.2 al art.275 C.pr.pen, cu denumirea marginală Plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în celelalte cazuri, în cazul declarării apelului, recursului în casaţie ori al introducerii unei contestaţii sau oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul în casaţie, contestaţia sau cererea.

În speţă, judecătorul de cameră preliminară apreciază cheltuielile de judecată efectuate în cauză (pentru formare dosar şi emis adresă şi citaţie) şi avansate de stat ca fiind în cuantum de 50 lei.

Pe cale de consecinţă, în baza art. 275 alin.2 C.pr.pen., va obliga petentul L.T. la plata sumei de 50 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

3. Potrivit art.341 alin.8 C.pr.pen. încheierea este definitivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DISPUNE:

În baza art.341 alin.6 lit.a) C.pr.pen. respinge, ca nefondată, plângerea petentului L.T. (…) împotriva ordonanţei nr.77/P/2016 din 14.06.2016 emisă de procurorul militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara, ordonanţă menţinută prin ordonanţa nr.14/II-2/2016 din 25.05.2018 emisă de prim-procurorul militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara.

În baza art. 275 alin.2 C.pr.pen. obligă petentul L.T. la plata sumei de 50 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Examinată în camera de consiliu şi pronunţată în şedinţă publică, azi, 04.09.2018.

Domenii speta

Spete similare