Anulare proces verbal de control emis de i.t.m.

Recurs contencios administrativ. Anulare proces verbal de control emis de I.T.M.

- art. 137 alin. l şi 2 din Legea 53/2003

- art. 112 alin. 1, art. 113 alin. 1, art. 114 alin. 1 din Legea nr. 53/2003

Aşa cum rezultă din cuprinsul procesului verbal de control recurentei îi este imputat faptul că prin modul în care îşi are organizat programul de lucru al angajaţilor încalcă disp. art. 137 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii.

Reglementare incidentă. Legea nr. 53/2003 Titlul III

Capitolul I Timpul de muncă; Secţiunea 1: Durata timpului de muncă

Art. 112 (1) Pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână;

Art. 113 (1) Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii este, de regulă, uniformă, de 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu două zile de repaus;

(2) În funcţie de specificul unităţii sau al muncii prestate, se poate opta şi pentru o repartizare inegală a timpului de muncă, cu respectarea duratei normale a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână;

Art. 114 (1) Durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare.

Capitolul II Repausuri periodice: Secţiunea a 2-a: Repausul săptămânal

Art. 137 (1) Repausul săptămânal este de 48 de ore consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica;

(2) În cazul în care repausul în zilele de sâmbătă şi duminică ar prejudicia interesul public sau desfăşurarea normală a activităţii, repausul săptămânal poate fi acordat şi în alte zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern.

Concluzia ce se desprinde din interpretarea coroborată a aspectelor legate de timpul de lucru şi cele privind timpul de repaus este aceea că din totalul zilelor săptămânii salariaţii pot lucra 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu două zile de repaus.

Aşadar, salariaţii au dreptul la două zile consecutive de repaus în timpul unei săptămâni, de regulă sâmbăta şi duminica şi, doar cu titlu de excepţie de la această regulă, se poate deroga în sensul acordării repausului săptămânal în alte zile ale săptămânii cu condiţia să existe o astfel de prevedere expresă în contractul colectiv de muncă sau în regulamentul intern. Şi în acest caz, obligaţia acordării a două zile consecutive de repaus săptămânal se menţine, singura derogare fiind că respectivele zile nu sunt sâmbăta şi duminica, ci alte două zile consecutive ale săptămânii.

Faţă de acestea se impune a concluziona că potrivit Codului muncii se poate lucra continuu doar 5 zile şi nu 6 zile într-o săptămână. Este adevărat că se pot lucra 48 de ore într-o săptămână, depăşindu-se astfel numărul de 40 ore săptămânal, însă nu se pot depăşi cele 5 zile lucrătoare. Prin urmare deşi salariaţii recurentei pot lucra 48 de ore pe săptămână cu toate acestea nu se poate depăşi numărul de zile lucrătoare şi evident numărul zilelor libere.

Această concluzie se impune întrucât toată reglementarea se preocupă de reglementarea timpului de muncă pentru o săptămână. Or, cum săptămâna are 7 zile, iar 48 de ore consecutive libere înseamnă două zile, este evident că timpul de muncă nu poate depăşi 5 zile, indiferent dacă în acestea lucrează 40 ore sau 48 ore.

Aspectele evidenţiate de către recurent privind numărul orelor libere sunt nerelevante cât timp nu numai că nu privesc toţi angajaţii pentru care s-a constatat încălcarea zilelor privind repausul săptămânal dar şi pentru faptul că verificând foile colective de prezenţă pentru lunile septembrie, octombrie şi noiembrie 2016 (filele 56, 57, 58 dosar de fond) se constată că toţi cei 12 angajaţi enumeraţi în acest înscris au lucrat 6 zile săptămânal. Or, aplicând cele expuse mai sus sub aspectul numărului de zile lucrătoare cât şi cele de odihnă se constată că în decursul unei săptămâni angajaţii recurentei au lucrat 6 zile şi au fost liberi 24 de ore.

Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal

Decizia nr. 1628 din 20.04.2018

Prin Sentinţa nr. (...) din 26.10.2017, Tribunalul (...) a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC (...) (...) SRL în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă al Judeţului (...), având ca obiect anularea procesului verbal de control seria (...) nr. (...)/20.02.2017 emis de pârât, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că prin procesul verbal de control seria (...) nr. (...)/20.02.2017 (filele 21-28) pârâta a constatat încălcarea de către reclamantă a prevederilor art. 137 alin. l şi 2 din Legea 53/2003 prin nerespectarea dreptului angajaţilor la repausul săptămânal. Pentru a ajunge la o astfel de concluzie, organul de control a constatat că angajaţii societăţii nu ar beneficia de repausul săptămânal de două zile libere consecutive raportate la săptămâna de 7 zile.

Prin anexa 1 la procesul verbal de control s-a stabilit ca măsură acordarea repausului săptămânal astfel cum este prevăzut în lege şi dovedirea măsurii luate, la I.T.M. (...).

 Reclamanta a contestat actul încheiat susţinând că respectat durata de muncă şi de repaus, totalul orelor lucrate săptămânal nedepăşind limita maximă de 48 h şi 192 h/lună (48h/săptămână x4 săptămâni) fiind acordat şi repausul săptămânal de 48 h consecutiv. În concret programul de lucru la societatea reclamantă este de 6 zile lucrătoare după care se acordă 48 h consecutive de repaus.

Reclamanta a mai fost anterior sancţionată pentru acest program, iar raportat la împrejurarea că sentinţa nr. (...)/2012 din dosarul nr. (A)/2010 a rămas definitivă prin nerecurare, iar în dosarul nr. (B)/2010 a fost anulată sancţiunea contravenţională aplicată pentru o faptă similară, a invocat autoritatea de lucru judecat, excepţie la care însă a renunţat în şedinţa din 26.10.2017.

Şi pârâtul a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la soluţiile de respingere pronunţată definitiv în dosarele nr. (...)/2015 şi nr. (...)/2014, excepţia fiind respinsă de instanţă în şedinţa din 26.10.2017 pentru lipsa identităţii de obiect, în dosarele menţionate fiind suspuse controlului judecătoresc alte procese verbale de control.

În ce priveşte fondul problemei, tribunalul a reţinut că potrivit art. 112 alin. 1 din Legea nr. 53/2003 durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână, iar potrivit art. 137 alin. 1 din aceeaşi lege, repausul săptămânal este de 48 de ore consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica.

Perioadele menţionate anterior reprezintă o estimare legală şi generală a capacităţii de muncă şi a timpului de odihnă necesar refacerii.

Într-adevăr art. 114 alin. 1 din lege prevede că durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, însă această prevedere nu consacră posibilitatea stabilirii necondiţionate a unui program regulat de 48 h muncă/săptămână, cum pretinde reclamantul, deoarece dacă s-ar admite această interpretare ar deveni ineficientă prevederea art. 112 alin. 1 din Legea nr. 53/2003.

Faptul că durata normală a programului de lucru este de 40 ore săptămânal şi nu 48 ore, cum pretinde reclamanta este confirmat şi de art. 116 alin. 1 din lege, dar mai ales de art. 120 alin. 1 care stipulează că „munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112 (40 h săptămânal) este considerată muncă suplimentară”, iar conform art. 122-123 munca suplimentară trebuie compensată cu timp liber, ori acordarea unui spor la salariu. Sporul la salariu se acordă şi în situaţia în care repausul săptămânal se acordă în alte zile decât sâmbăta şi duminica, aşa cum prevede expres art. 137 alin. 3, dar şi în cazul depăşirii duratei de 40 h/săptămână, conform alin. 5 al aceluiaşi articol.

Rezultă aşadar că regula este programul de muncă de 40 h/săptămână, urmat de 48 h repaus săptămânal, iar programul de 48 h/săptămână, reprezintă o excepţie de la regulă, iar un asemenea program poate fi stabilit doar în condiţiile art. 137 alin. 4 şi 5, respectiv cu autorizarea I.T.M. şi acordarea unui spor care nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază (faţă de sporul de 25% pe care reclamanta îl acordă pentru zilele de sâmbăta şi duminica.

Condiţia autorizării I.T.M. are şi o explicaţie în realitatea faptică, pentru că, fiind estimată capacitatea de muncă unei persoane de a desfăşura un program general de muncă de 40 h/săptămână, depăşirea a unui asemenea program trebuie verificată, pentru a se aprecia dacă în concret, în raport de natura şi dificultatea activităţii, condiţiile de lucru şi a altor criterii, capacitatea individuală nu este afectată şi nu se creează un risc de accidente de muncă.

 O asemenea autorizare este de altfel şi în interesul angajatorului, pentru a preveni accidentele de muncă, care pot fi provocate de oboseala fizică, răspunderea juridică a angajatorului, în cazul unor accidente de muncă, putând fi întemeiată tocmai pe nerespectarea duratei normale de muncă, care poate constitui o cauză a unor asemenea accidente. Tocmai aceste împrejurări creează o stare de pericol şi prejudiciu, atât pentru angajat, cât şi pentru angajator.

Poate pentru reclamantă, care, potrivit propriilor afirmaţii, are 1500 angajaţi, pare mai economicoasă sancţiunea amenzii contravenţionale de 1600 lei, decât procedura autorizării programului şi plăţii sporului prevăzut de art. 137 alin. 5 din Legea nr. 53/3003, ori poate complexitatea şi dificultatea muncii nu ar permite autorizarea programului de 48 h/săptămână, acestea fiind explicaţiile posibile pentru care reclamanta, deşi sancţionată în mod constant pentru acest comportament, nu a solicitat autorizarea programului special de muncă.

Respectarea matematică şi nu periodică a numărului de ore de muncă/săptămână nu echivalează aşadar cu respectarea duratei normate, nici din punct de vedere legal şi nici prin prisma realităţii faptice, capacitatea şi rezistenţa fizică a angajatului în a şasea zi consecutivă de muncă, fiind reduse comparativ cu zilele anterioare.

În raport de toate considerentele enunţate, instanţa a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată.

Cheltuielile de judecată nu s-au acordat, nefiind solicitate de pârât.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs SC (...) (...) SRL, solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinţei recurate şi în urma rejudecării în fond a litigiului să se dispună admiterea în totalitate a cererii sale de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată (taxa de timbru).

În motivare, recurenta a arătat că în cursul lunii februarie a 2017, la sediul său s-a efectuat un control de către I.T.M. (...), ocazie cu care s-a încheiat procesul verbal de control seria (...) nr. (...) din data de 20.02.2017 şi s-au dispus în sarcina sa masuri cu termene de execuţie aferente. De asemenea prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor seria (...) nr. (...) încheiat la data de 20.02.2017 de Inspectoratul Teritorial de Munca al judeţului (...) a fost sancţionată contravenţional pentru prezumtiva încălcare a prevederilor art. 260 alin. l lit. j) raportat la art. 137 alin. (l) şi (2) din Legea 53/2003. Prin acest proces verbal s-a aplicat sancţiunea amenzii în cuantum de 1.600 RON.

Menţionează recurenta că prin procesul verbal de control seria (...) nr. (...) din data de 20.02.2017 încheiat de către I.T.M. s-a dispus în sarcina sa respectarea prevederilor art. 137 alin. (1) şi (2) din Codul muncii cu privire la respectarea repausului săptămânal al angajaţilor săi. Având în vedere că I.T.M. a considerat că nu a îndeplinit măsura dispusă, i-a aplicat amenda în cuantum de 1.600 RON prin Procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor seria (...) nr. (...) încheiat la data de 20.02.2017 pentru prezumtiva încălcare a prevederilor art. 260 din Legea 53/2003. Ori în opinia sa sunt respectate prevederile art. 137 din Codul Muncii şi a făcut această dovadă la I.T.M.

Precizează recurenta că împotriva acestui act, după îndeplinirea procedurii prealabile, a formulat acţiune în contencios. Instanţa de contencios a respins acţiunea considerând actul atacat ca fiind legal şi temeinic.

Contestă această sentinţă pe care o apreciază ca fiind nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

Critică recurenta sentinţa recurată prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă: Consideră recurenta că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 112, art. 113, art. 114 şi art. 137 din Codul Muncii.

Arată recurenta că instanţa de fond a considerat că societatea nu respectă prevederile art. 112 cu privire la durata de 40 de ore muncă pe săptămână, recunoscând în acelaşi timp că art. 114 din Codul Muncii prevede posibilitatea prelungirii timpului de muncă la 48 de ore pe săptămână dar cu condiţia acordării unui spor care nu poate fi mai mic de 75 % în plus la salariu pentru aceste ore.

Arată recurenta că acordă acest spor la salariu aşa cum reiese şi din pontajele depuse la dosar şi statele de plată. Nici măcar nu s-a constatat de către I.T.M. (...) o astfel de nerespectare a legislaţiei.

Consideră recurenta că instanţa de fond adaugă la lege, în ceea ce priveşte prevederea art. 137 alin. 4 şi spune că se poate munci 48 de ore pe săptămână dar doar în condiţiile plăţii unui spor la salariu (corect) şi doar cu autorizarea I.T.M. în condiţiile art. 137 alin. 4 din Codul Muncii (incorect). Art. 137 alin. 4 din Codul Muncii impune autorizarea I.T.M. doar în cazul acordării cumulate a zilelor de repaus săptămânal după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăşi 14 zile calendaristice. Societatea acordă repausul săptămânal dar de 48 de ore consecutive aşa cum impune art. 137 alin. 1 din Codul Muncii.

Susţine recurenta că a respectat prevederile art. 137 din Codul Muncii, exemplificând în concret acest fapt, raportat la persoanele trecute în procesul verbal de control contestat pentru a arata că societatea respectă repausul de 48 de ore consecutive stabilit de art. 137 din Codul Muncii. Astfel, recurenta propune spre analiză pontajul electronic care arată pe ore momentul în care persoanele supuse analizei intră în tură şi ies din tură. Acest pontaj este unul electronic şi corespunde cu cel lunar şi este realizat conform cartelelor electronice de acces şi prin urmare nu poate fi supus alterării.

Angajaţii au minim 56 de ore de repaus, astfel fiind respectate prevederile art. 137 din Codul muncii.

Art. 113 alin. 1 din Codul muncii stabileşte repartizarea, de regulă, a timpului de muncă:

Art. 113* - (î) Repartizarea timpului de munca în cadrul săptămânii este, de regulă, uniformă, de 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu două zile de repaus.

Art. 113 alin. 2 din Codul muncii permite excepţia:

(2) În funcţie de specificul unităţii sau al muncii prestate, se poate opta şi pentru o repartizare inegală a timpului de muncă, cu respectarea duratei normale a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână.

Ori este evident că specificul unităţii de producţie continuă care impune munca în schimburi se încadrează la această prevedere legală.

În continuare, art. 114 din Codul muncii determină ca şi regulă perioada maximă legală de muncă săptămânală, astfel durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare.

Susţine recurenta că aceste dispoziţii legale se completează cu prevederile art. 120 şi următoarele din Codul muncii care reglementează munca suplimentară. Este adesea posibil ca angajaţii să presteze şi ore suplimentare în condiţiile art. 120 şi următoarele din Codul muncii şi cu plata corespunzătoare a acestora conform limitei impuse de art. 123 alin. 2 din Codul muncii. Chiar şi în aceste situaţii este respectată de societate durata maximă de lucru pe săptămână de 48 h, durată impusă de art. 113 şi 114 din Codul muncii. Şi desigur că angajatul este de acord cu munca suplimentară potrivit art. 120 alin. 2 din Codul muncii, un lucru chiar de dorit de angajat datorită indemnizaţiei primite pentru această formă de muncă. Chiar inspectorii I.T.M. prin constatările efectuate şi inserate în procesul verbal de control, au observat că societatea plăteşte angajaţilor sporul pentru muncă suplimentară cât şi pentru cea de noapte.

În atare condiţii, susţine recurenta că este evident faptul că respectă durata normală de munca a angajatului cu toate derogările aferente şi cu plata indemnizaţiei legale pentru munca suplimentară prestată.

Arătă recurenta faptul că respectă şi prevederile legale cu privire la repausul de la muncă aşa cum este impus prin art. 137 din Codul Muncii. Datorită specificului unităţii şi a activităţii acesteia este evident că aceasta se încadrează în excepţia impusă de art. 137 alin. 2 care prevede că: „(2) În cazul în care repausul în zilele de sâmbăta şi duminica ar prejudicia interesul public sau desfăşurarea normală a activităţii, repausul săptămânal poate fi acordat şi în alte zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, sau prin regulamentul intern”.

Este adevărat că adesea se întâmplă ca angajaţii să lucreze sâmbăta şi duminica primind în schimb un spor la salariu de 25 % potrivit pontajului anexat şi executând zilele de repaus în alte zile. Toate aceste drepturi le primesc salariaţii în mod regulat, însă specificul de producţie al unităţii impune un program de muncă mai special decât cel normal, însă doar cu respectarea întocmai a prevederilor legale. Angajaţii sunt încunoştinţaţi înainte de angajare de programul de lucru şi ei decid dacă doresc angajarea având în vedere acest program de lucru, sau dacă nu doresc angajarea.

Menţionează recurenta că, la întocmirea acestui proces verbal de control emis de I.T.M., s-a avut în vedere analiza situaţiei angajaţilor pe lunile septembrie 2016 - februarie 2017, ori din analiza fişei colective de pontaj pentru aceşti angajaţi se poate observa că drepturile acestora cu privire la durata de muncă şi repaus este respectată. Este adevărat că datorita specificului activităţii societăţii este posibil ca acesta să fi avut o durată de muncă mai specială însă au beneficiat de o perioadă mai lungă de repaos şi de plata orelor suplimentare şi a celorlalte drepturi. De asemenea din analiza pe lună a duratei de muncă se poate constata că s-a respectat durata de muncă, norma nedepăşind 48 de h/săptămână (cu acordarea sporului de muncă suplimentara pentru cele 8 h în plus per săptămână). Acest lucru rezultă din analiza căsuţei total ore lucrate din pontaj, niciunul nedepăşind norma maximă de 192 h/lună (48 h/săptămână x 4 săptămâni/lună).

Susţine recurenta că respectă prevederile art. 137 şi acordă cele 48 de ore consecutive de odihnă. Din simplul calcul matematic se poate observa că după terminarea turelor de către angajaţi, aceştia beneficiază întotdeauna în cursul unei săptămâni de repaosul săptămânal de 48 de ore.

Mai mult, precizează recurenta că în societate s-a realizat şi un sondaj de opinie cu privire la durata de muncă şi marea majoritate a acestora (70-80%) au optat, pentru acest program de muncă. La data angajării acestora li se explică şi programul de muncă precum şi sporurile primite şi aceştia se angajează cunoscând care este programul de muncă şi drepturile legale aferente. Acest program de muncă este prevăzut şi în regulamentul intern precum şi în contractul colectiv de muncă, acestea fiind depuse la dosarul cauzei şi fiind astfel respectate şi prevederile art. 137 alin. 2 din Codul Muncii. A depus la dosarul cauzei şi contractul colectiv, unde, ca urmare a negocierii dintre părţi, s-a stabilit acest program de muncă. Contractul colectiv de muncă este rezultatul negocierii dintre salariaţi prin reprezentanţii lor şi patronat. Ori acest rezultat, este în favoarea programului de muncă ales de angajaţi în această formă. Prin urmare I.T.M. intervine într-o negociere între părţi să impună o interpretare legislativă contrar voinţei părţilor.

Precizează recurenta că anual se realizează sondaje în societate şi niciodată nu este indicat programul de muncă ca fiind un deziderat de schimbat de către angajaţi.

Arată recurenta că nu există nici un prejudiciu în sarcina vreunui angajat, dovada făcând-o lipsa litigiilor dintre această societate şi angajaţii săi, cu toate că societatea are peste 1550 de angajaţi. Ba dimpotrivă acest program de muncă este de natură să aducă mai multe venituri angajaţilor prin primirea bonusurilor de muncă suplimentare, munca pe timp de noapte şi munca în weekend. Un alt program de muncă ar presupune venituri mai mici pentru angajaţi. Mai mult, programul propus de I.T.M. de 12 h cu 24 ore libere, este practic imposibil de pus în practică deoarece ar presupune ca un angajat din producţie (în fapt cei vizaţi de acest program de muncă) să lucreze continuu timp de 12 h în condiţii fizice, de stat în picioare şi de manipulat piese de aprox. 5 kg/bucată. Ar fi mult prea epuizant fizic şi ar presupune şi câştiguri mai mici.

Susţine recurenta că, din probaţiunea administrată în faţa instanţei de judecată şi din analiza în detaliu a pontajelor colective şi individuale se poate observa că de la ieşirea din tură şi până la reluarea muncii după repaos, sunt întotdeauna minim 48 de ore consecutive. De asemenea de fiecare dată este respectată dispoziţia legală cu privire la faptul că într-o săptămână nu se pot munci mai mult de 48 de ore cu ore suplimentare incluse.

Consideră recurenta că din analiza argumentelor juridice mai sus enumerate rezultă că respectă legislaţia aplicabilă cu privire la repausul săptămânal.

În drept, recurenta a invocat prevederile art. 425 Cod de procedură civilă, art. 488 pct. 8 Cod de procedură civilă, Legea 554/2004, Codul muncii.

Intimatul, legal citat, nu şi-a precizat poziţia faţă de prezentul recurs.

Analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea a constatat că este nefondat pentru următoarele considerente:

Aşa cum rezultă din cuprinsul procesului verbal de control recurentei îi este imputat faptul că prin modul în care îşi are organizat programul de lucru al angajaţilor încalcă disp. art. 137 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii.

Reglementare incidentă. Legea nr. 53/2003 Titlul III

Capitolul I Timpul de muncă; Secţiunea 1: Durata timpului de muncă

Art. 112 (1) Pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână;

Art. 113 (1) Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii este, de regulă, uniformă, de 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu două zile de repaus;

(2) În funcţie de specificul unităţii sau al muncii prestate, se poate opta şi pentru o repartizare inegală a timpului de muncă, cu respectarea duratei normale a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână;

Art. 114 (1) Durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare.

Capitolul II Repausuri periodice: SECŢIUNEA a 2-a: Repausul săptămânal

Art. 137 (1) Repausul săptămânal este de 48 de ore consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica;

(2) În cazul în care repausul în zilele de sâmbătă şi duminică ar prejudicia interesul public sau desfăşurarea normală a activităţii, repausul săptămânal poate fi acordat şi în alte zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern.

Concluzia ce se desprinde din interpretarea coroborată a aspectelor legate de timpul de lucru şi cele privind timpul de repaus este aceea că din totalul zilelor săptămânii salariaţii pot lucra 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu două zile de repaus.

Aşadar, salariaţii au dreptul la două zile consecutive de repaus în timpul unei săptămâni, de regulă sâmbăta şi duminica şi, doar cu titlu de excepţie de la această regulă, se poate deroga în sensul acordării repausului săptămânal în alte zile ale săptămânii cu condiţia să existe o astfel de prevedere expresă în contractul colectiv de muncă sau în regulamentul intern. Şi în acest caz, obligaţia acordării a două zile consecutive de repaus săptămânal se menţine, singura derogare fiind că respectivele zile nu sunt sâmbăta şi duminica, ci alte două zile consecutive ale săptămânii.

Faţă de acestea se impune a concluziona că potrivit Codului muncii se poate lucra continuu doar 5 zile şi nu 6 zile într-o săptămână. Este adevărat că se pot lucra 48 de ore într-o săptămână, depăşindu-se astfel numărul de 40 ore săptămânal, însă nu se pot depăşi cele 5 zile lucrătoare. Prin urmare deşi salariaţii recurentei pot lucra 48 de ore pe săptămână cu toate acestea nu se poate depăşi numărul de zile lucrătoare şi evident numărul zilelor libere.

Această concluzie se impune întrucât toată reglementarea se preocupă de reglementarea timpului de muncă pentru o săptămână. Or, cum săptămâna are 7 zile iar 48 de ore consecutive libere înseamnă două zile, este evident că timpul de muncă nu poate depăşi 5 zile, indiferent dacă în acestea lucrează 40 ore sau 48 ore.

Aspectele evidenţiate de către recurent privind numărul orelor libere sunt nerelevante cât timp nu numai că nu privesc toţi angajaţii pentru care s-a constatat încălcarea zilelor privind repausul săptămânal dar şi pentru faptul că verificând foile colective de prezenţă pentru lunile septembrie, octombrie şi noiembrie 2016 (filele 56, 57, 58 dosar de fond) se constată că toţi cei 12 angajaţi enumeraţi în acest înscris au lucrat 6 zile săptămânal. Or, aplicând cele expuse mai sus sub aspectul numărului de zile lucrătoare cât şi cele de odihnă se constată că în decursul unei săptămâni angajaţii recurentei au lucrat 6 zile şi au fost liberi 24 de ore.

Pentru toate aceste motive apreciind că sentinţa recurată este legală şi temeinică, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă şi art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Curtea a respins recursul declarat în cauză ca nefondat şi a menţinut în totalitate sentinţa atacată.

Domenii speta

Spete similare