În cauză au fost stipulate penalităţi de 0,5% pe zi de întârziere, echivalând cu o penalitate cumulată de 182,5% pe an.

INSTANŢA,

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 18.07.2019, sub numărul …/299/2019, creditoarea IDF AG a solicitat emiterea unei ordonanţe de plată prin care să fie obligată debitorul IS să-i plătească suma de 2.016,37 lei, ce se compune din 410,21 lei debit principal, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate şi neachitate; suma de 41,93 lei, reprezentând penalităţi de întârziere; precum şi din suma de 3.427,89 lei, reprezentând daune pentru rezilierea contractului înainte de expirarea perioadei contractuale. S-a solicitat şi obligarea debitorului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, creditoarea a arătat, în esenţă, că deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă faţă de debitor, ce rezultă din contractul de prestări servicii nr. 62335517 din 07.07.2016 şi facturile fiscale emise în baza acestora. A mai arătat că în baza Contractului de cesiune Creanţe nr. 13555 din 15.11.2017, A.B. S.A. a cesionat în favoarea creditoarei creanţa deţinută împotriva debitorului IS, împreună cu toate drepturile aferente rezultând din sau în legătură cu contractul, iar această cesiune a fost notificată în scris debitorului şi înregistrată la arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1014 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

În probaţiune, s-a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri. (f. 6-38).

Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru de 200 lei (f. 1).

Debitorul, deşi legal citat, nu a depus întâmpinare şi nu a formulat apărări pe altă cale.

Instanţa a încuviinţat şi administrat în cauză proba cu înscrisuri.

Analizând cererea formulată prin prisma actelor depuse, instanţa reţine următoarele:

În fapt, între societatea A.B. S.A. şi debitorul IS s-au stabilit raporturi contractuale concretizate prin contractul nr. 62335517 din 07.07.2016 (f. 12-13), încheiat pentru o perioadă minimă de 24 luni, pentru numărul de telefon 0744439643 pentru un abonament tip O. 42, cu o taxă lunară de câte 42 Euro + TVA.

În derularea acestui contract şi pentru serviciile prestate, AB S.A. a emis pe numele debitorului, pentru debitul principal restant, taxă reziliere şi penalităţi de întârziere, facturile fiscale JAJ028083557 din 12.07.2016; nr. JAJ028083558 din 12.07.2016; NR. JAJ032510921 din 12.08.2016; nr. JAJ032510922 din 18.08.2016;  nr. JAJ036982352 din 12.09.2016 şi nr. JAJ036982353 din 12.09.2016 (f. 20-24).

Deşi avea cunoştinţă de emiterea lunară a facturilor, debitorul nu le-a contestat, potrivit procedurii de lucru stabilită contractual, şi nici nu a făcut dovada achitării acestora.

Pentru neachitarea acestor facturi la termenul scadent stabilit contractual (14 zile calendaristice de la emitere, conform art. 5 din clauzele contractuale de bază), ORANGE ROMÂNIA S.A. a calculat penalităţi de întârziere, detaliate în cuprinsul facturilor menţionate anterior.

Totodată, societatea AB S.A. a emis şi factura fiscală nr. JAJ036982353 din 12.09.2016, în valoare totală de 3.427,89 lei, reprezentând despăgubiri pentru încetarea contractului înainte de durata minimă contractuală.

Înscrisurile depuse la dosar (f. 24-38) relevă existenţa unei cesiuni ale creanţei de mai sus în cuantum total de 3.880,03 lei, intervenită la data de 07.12.2017, între  AB S.A. şi creditoarea din prezenta cauză.

În drept, potrivit art. 1014 Cod procedură civilă, procedura ordonanţei de plată „se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist şi o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege.”

Examinând cererea creditoarei în raport cu dispoziţiile legale mai sus invocate, instanţa constată că aceasta este întemeiată doar sub aspectul debitului principal, în cuantum total de 410,21 lei, astfel cum a fost detaliat în facturile fiscale JAJ028083557 din 12.07.2016; nr. JAJ028083558 din 12.07.2016; nr. JAJ032510922 din 18.08.2016;  şi nr. JAJ036976192 din 12.09.2016 (f. 18, 19 şi 21).

În primul rând, instanţa constată existenţa unui contract scris, însuşit prin semnătură de către debitor, având ca obiect prestarea unor servicii de către cedentul  AB S.A. în favoarea debitorului, contra unei sume de bani. Contractul este însoţit de cele două facturi fiscale, ce nu au fost contestate de către debitor nici înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, şi nici după sesizarea instanţei.

În al doilea rând, reţine instanţa, este vorba despre o creanţă constând într-o sumă de bani, respectiv suma rămasă restantă din facturile anterior arătate, reprezentând debit principal.

În al treilea rând, această creanţă este certă, în înţelesul art. 663 alin. (2) Cod procedură civilă, existenţa sa rezultând din contract şi facturile fiscale depuse la dosar. Instanţa reţine că, în materie contractuală, creditorul este ţinut să probeze doar existenţa obligaţiei, iar debitorului îi revine sarcina dovedirii executării acelei obligaţii. În plus, constată instanţa, deşi legal citată, debitorul nu a formulat întâmpinare şi nici nu a contestat în concret debitul, ceea ce, coroborat cu elementele anterior reţinute, constituie o recunoaştere a pretenţiilor creditoarei, în temeiul art. 1019 alin. (3) Cod procedură civilă.

În al patrulea rând, creanţa este lichidă, potrivit art. 663 alin. (3) Cod procedură civilă, fiind determinabilă prin facturile emise şi depuse la dosarul cauzei.

În al cincilea rând, reţine instanţa, creanţa este exigibilă în sensul art. 663 alin. (4) Cod procedură civilă, prin raportare la scadenţa facturilor menţionate în contractul încheiat între părţi.

Prin urmare, în temeiul art. 1270 alin. (1), art. 1516, art. 1527, art. 1530, art. 1531, art. 1538 şi art. 1539 Cod civil, instanţa va constata existenţa în patrimoniul creditoarei a unei creanţe certe, lichide şi exigibile, în sensul dispoziţiilor art. 663 Cod procedură civilă faţă de debitor, în cuantum de 410,21 lei, motiv pentru care, în temeiul art. 1022 Cod procedură civilă, va admite în parte cererea creditoarei şi va dispune obligarea debitorului să plătească creditoarei, în termen de 20 de zile de la comunicarea prezentei hotărâri, suma totală de 410,21 lei, reprezentând debit principal, conform facturilor nr. JAJ028083557 din 12.07.2016; nr. JAJ028083558 din 12.07.2016; nr. JAJ032510922 din 18.08.2016;  şi nr. JAJ036976192 din 12.09.2016 (f. 18, 19 şi 21).

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la plata penalităţile de 0,5% pe zi de întârziere, instanţa apreciază că această clauză reprezintă o clauză penală, în sensul dispoziţiilor art. 1538 alin. (1) Cod civil, stipulată pentru neexecutarea la timp a obligaţiilor, care poate fi cumulată cu executarea în natură a obligaţiei principale, conform prevederilor art. 1539 Cod civil.

Sub acest din urmă aspect, instanţa constată însă că prezentul litigiu se încadrează în sfera protecţiei consumatorului, având în vedere că debitorii sunt persoane fizice ce au această calitate, şi că ne aflăm în prezenţa unui contract încheiat între un profesionist (astfel cum noţiunea este definită de art. 3 alin. (2) Cod civil) şi un consumator (astfel cum noţiunea este definită de Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, respectiv orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale), contract de adeziune, întrucât clauzele au fost impuse de reclamantă, pârâta neavând decât să le accepte ca atare, fără a le putea negocia.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori (contractele încheiate între părţi, fiind de prestări servicii, intră sun incidenţa acestei legi, aşa cum rezultă din art. 1 alin. (1)), se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit art. 4 alin. (1), o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. De asemenea, potrivit alin. (2) al art. 4, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate.

De asemenea, punctul 1, lit. i) din anexa legii, indică, cu titlu de exemplu, ca fiind o clauză abuzivă, obligarea consumatorului la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist.

În cauză, după cum s-a arătat, au fost stipulate penalităţi de 0,5% pe zi de întârziere, echivalând cu o penalitate cumulată de 182,5% pe an.

Prejudiciul suferit de creditoare prin neachitarea la termen a serviciilor prestate trebuie raportat la nivelul dobânzii de referinţă a B.N.R., ce poate fi considerat un indicator pentru stabilirea cuantumului uzual al prejudiciului cauzat pentru neexecutarea la termen a unei obligaţii băneşti. Penalitatea impusă de creditoare se află într-o disproporţie vădită cu prejudiciul ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, chiar şi în cazul în care ar fi raportat la dobânda legală penalizatoare, disproporţie care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei - credinţe şi în detrimentul consumatorului. 

Având în vedere că Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora.

În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv. Curtea a statuat că „În ceea ce priveşte problema dacă o instanţă învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecţie introdus prin directivă porneşte de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual şi al forţei de a negocia, într-o poziţie dezavantajoasă faţă de comerciant şi deţine un nivel mai scăzut de cunoştinţe faţă de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora. Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că nu produc efecte faţă de consumatori clauzele abuzive, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înşişi caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocaţiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abţină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înşişi în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neştiinţă, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecţie eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaşte posibilitatea instanţei naţionale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (cauza Murciano Quintero, C – 240/98, considerentele 25 şi 26).

În cauză, opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care doreşte să beneficieze de aceste servicii, trebuie să accepte în bloc condiţiile prestabilite de acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză. De aceea, semnarea contractului de către pârâţi nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.

Nerespectarea dispoziţiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută parţială a clauzei abuzive, până la o limită ce poate fi apreciată ca rezonabilă în raport cu prejudiciul cauzat. Dacă pe termen scurt inserarea în contract a unei clauze privind penalităţi de întârziere în cuantum mai ridicat poate fi justificată prin determinarea consumatorului în a plăti la termenul prevăzut serviciile prestate, calcularea acestora pe un termen mai lung creează o disproporţie vădită între suma solicitată şi prejudiciul suferit de reclamantă.

Pentru motivele de fapt şi de drept expuse mai sus, instanţa constată că în contractul încheiat între părţi a fost inserată o clauză abuzivă privind penalităţile de întârziere, astfel că pretenţiile creditoarei întemeiate pe această clauză contractuală sunt nelegale, urmând a fi respinse ca neîntemeiate. 

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la plata sumei de 3.427,89 lei reprezentând despăgubiri datorate de debitor în situaţia rezilierii contractului înainte de perioada minimă contractuală, instanţa constată că nici acesta nu este întemeiat, urmând a fi respins ca atare.

Pentru a concluziona în acest sens, se observă că aceste despăgubiri au fost stabilite prin factura fiscală nr. JAJ036982353 din 12.09.2016, în valoare de 3.427,89 lei, emisă de către S.C. Orange S.A.. Analizând contractul semnat de către debitor, se constată că părţile nu au convenit asupra cuantumului despăgubirii în ipoteza rezilierii unilaterale a contractului, făcându-se trimitere în cuprinsul art. 8 din Clauzele contractuale de bază la art. 1.16 şi 1.17 Termenii generali ai contractului, înscris, însă care nu este de natură să îl oblige pe debitor, câtă vreme acesta nu şi-a exprimat consimțământul expres prin semnarea acestor condiţii generale.

Aşadar instanţa reţine că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru emiterea ordonanţei de plată pentru acest capăt de cerere, cât timp înscrisul care cuprindea această clauză nu a fost semnat de debitor. Simplul fapt că prin contractul semnat între creditoare şi debitor s-a făcut trimitere la un alt contract (în cauză Termenii generali ai contractului), fără să se facă dovada comunicării acestuia şi fără să fi fost semnat de părţi, nu se poate susţine cum că debitul rezultat în aplicarea acelei clauze contractuale este un debit însuşit de debitor prin semnătură.

În contractul încheiat între părți nu s-au prevăzut expres sumele ce urmează a fi plătite de către debitor în schimbul serviciilor prestate, sumele pe care debitorul urma să le plătească în concret fiind stabilite ulterior, în momentul verificării consumului. Nici factura fiscală prin care s-a stabilit efectiv cuantumul despăgubirilor datorate pentru rezilierea cu nerespectarea duratei contractuale nu este semnată de debitor, motiv pentru care instanţa apreciază că debitului nu este unul însușit de partea adversă, iar condiţiile prevăzute de art. 1014 Cod procedură civilă nu sunt îndeplinite.

 În plus, instanţa constată că nici din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că ar fi fost reziliat contractul încheiat între părţi, pentru a se activa această clauză penală. Or, părţile nu pot să utilizeze procedura ordonanţei de plată pentru situaţia debitelor pentru determinarea cărora trebuie apelat la prezumţii în ceea ce priveşte caracterul cert al acestuia, ci debitul trebuie să fie clar determinat şi însuşit de către debitor prin semnătură.

Pe de altă parte, instanţa apreciază că această clauză are un caracter abuziv în raport de dispoziţiile anexei Legii nr. 193/2000, potrivit cărora  sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: […] i) obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist;

În prezenta cauză, pentru nerespectarea obligaţiei de a achita debitul de 410,21 lei, reclamanta pretinde cu titlu de despăgubiri o sumă 3.427,89 lei, deci de aproximativ optă ori mai mare, situaţie care conduce la soluţia netemeiniciei cererii creditoarei şi sub acest aspect, faţă de prevederile legale anterior citate.

Totodată, în temeiul art. 451, art. 452 şi art. 453 Cod procedură civilă, constatând culpa procesuală a debitorului, care nu a înţeles să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale, instanţa îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂŞTE:

Admite în parte cererea privind pe creditoarea IDF AG, cu sediul social în …, Elveţia, înregistrată în Registrul Comerţului Zug sub nr. CHE 100.023.266, cu sediul ales la  … şi pe debitorul SI, CNP …, cu domiciliul în sector 1, Bucureşti, str. … .

Obligă debitorul la plata către creditoare a sumei de 410,21 lei, reprezentând contravaloare facturi.

Respinge în rest acţiunea ca neîntemeiată.

Obligă debitorul la plata către creditoare a cheltuielilor de judecată de 200 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Cu drept de a formula cerere în anulare în 10 zile de la comunicare, ce se va depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată astăzi, 27.09.2019, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei.

PREŞEDINTE,GREFIER,

Domenii speta

Spete similare