Anulare proces-verbal de contraventie

Pe rol judecarea cauzei Contencios administrativ şi fiscal privind pe apelant VG şi pe intimat INSPECTORATUL DE POLIŢIE JUDEŢEAN IAŞI, având ca obiect anulare proces verbal de contravenţie seria PISX nr.0147105/13.10.2017

Deliberând asupra apelului de fată:

Prin sentința civilă nr. 7983/29.06.2018 s-a respins  ca neîntemeiată plângerea contravenţională formulată de petentul VG în contradictoriu cu intimatul INSPECTORATUL DE POLIŢIE JUDEŢEAN IAŞI,  împotriva procesului verbal de constatare și sancționare a contravenţiei seria PISX, nr.0147105 din 13.10.2017.

S-a menținut procesul verbal de constatare și sancționare a contravenţiei seria PISX, nr.0147105 din 13.10.2017.

Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut următoarele:

” În fapt, prin procesul verbal de constatare și sancționare a contravenţiei seria PISX, nr.0147105 încheiat la data de 13.10.2017 de către agentul constatator al intimatului  INSPECTORATUL DE POLIŢIE JUDEŢEAN IAȘI, petentul VG a fost sancţionat contravenţional cu amendă în suma de 1.450 lei, cu sancţiunea avertismentului şi cu reţinerea permisului de conducere în vederea suspendării dreptului de a conduce autoturisme pe drumurile publice pe o perioadă de 90 de zile.

S-a reţinut că în data de 13.10.2017, ora 00.07, petentul a condus autovehiculul marca Hyundai cu nr. de înmatriculare XXX, pe DE 583 Podu-Iloaiei, cu viteza de 110 km/h control radar, limita 50 km/h, faptă prevăzută de art.49 alin.1 din OUG 195/2002 şi sancţionată de art.102 alin.3 lit. e) din OUG 195/2002, astfel cum rezulta din procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria PISX, nr.0147105 din 13.10.2017 fila 3, buletin de verificare metrologică a aparatului radar fila 17, planşe foto fila 18, raport agent fila 19, CD fila 31.

S-a mai reținut că în același loc și aceeași dată, petentul a condus autovehiculul marca Hyundai cu nr. de înmatriculare XXX, pe DE 583 Podu-Iloaiei, fără a avea asupra sa documentele, faptă prevăzută de art.35 alin.2 din OUG nr.195/2002 și sancționată de art.101 alin.1, pct.18 din OUG nr.195/2002, astfel cum rezulta din procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria PISX, nr.0147105 din 13.10.2017 fila 3.

Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria PISX, nr.0147105 din 13.10.2017 a fost semnat de către petent, agentul constatator menţionând nu am.

În drept, potrivit art.49 alin.1 din OUG 195/2002, limita maximă de viteză în localităţi este de 50 km/h, potrivit art.49 alin.2 din OUG nr.195/2002, pe anumite sectoare de drum din interiorul localităţilor, administratorul drumului poate stabili, pentru autovehiculele din categoriile A şi B, şi limite de viteză superioare, dar nu mai mult de 80 km/h; limitele de viteză mai mari de 50 km/h se stabilesc numai cu avizul poliţiei rutiere, iar potrivit art.102 alin.3 lit. e) din OUG 195/2002, depăşirea cu mai mult de 50 km/h a vitezei maxime admise pe sectorul de drum respectiv pentru categoria din care face parte autovehiculul condus, constatată, potrivit legii, cu mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic, se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a IV-a de sancţiuni (9-20 puncte amendă) şi cu aplicarea sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 de zile.

Potrivit art.35 alin.2 din OUG nr.195/2002, participanții la trafic sunt obligați ca, la cererea polițistului rutier, să înmâneze acestuia documentul de identitate sau, după caz, permisul de conducere, documentul de înmatriculare ori de înregistrare a vehiculului condus, documentele referitoare la bunurile transportate, precum și alte documente prevăzute de lege, iar potrivit art.101 alin.1, pct.18 din OUG nr.195/2002 constituie contravenție și se sancționează cu amenda prevăzuta în clasa a III-a de sancțiuni (6-8), nerespectarea obligației conducătorului de vehicul de a avea asupra sa documentele prevăzute la art. 35 alin. (2).

După ce a constatat că plângerea a fost introdusă înlăuntrul termenului prevăzut la art. 31 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, verificând, potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001, legalitatea procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria PISX, nr.0147105 din 13.10.2017, instanţa reţine că procesul verbal a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, respectiv a prevederilor art. 16 şi 17 din acelaşi act normativ, neexistând cazuri de nulitate absolută ce ar putea fi invocate din oficiu.

Instanţa arată în prealabil că au caracter imperativ-limitativ cazurile de nulitate absolută prevăzute de art.17 din O.G. nr.2/2001, iar toate celelalte cazuri de nerespectare a cerinţelor pe care trebuie să le întrunească procesul verbal atrag sancţiunea nulităţii numai dacă s-a pricinuit petentului o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea acelui act (aspecte statuate prin Decizia nr.XXII/19.03.2007, pronunţată de ICCJ în soluţionarea recursului în interesul legii).

Potrivit dispoziţiilor art.16 din OG nr. 2/2001, procesul-verbal de constatare a contravenţiei va cuprinde în mod obligatoriu: data şi locul unde este încheiat; numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator; datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi locul de muncă ale contravenientului; descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost săvârşită, precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează contravenţia; indicarea societăţii de asigurări, în situaţia în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulaţie; posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate; termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care se depune plângerea. Conform art. 17 din O.G. nr. 2/2001 lipsa menţiunilor privind numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii şi a sediului acesteia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal. Nulitatea se constata şi din oficiu.

În ceea ce priveşte nesocotirea dispoziţiilor legale care obligă agentul constatator să aducă la cunoştinţa contravenientului dreptul de formula obiecţiuni şi dacă aduce la cunoştinţă acest drept, atunci să le consemneze, instanţa reţine că în această situaţie suntem în prezenţa unui caz de nulitate expresă, dar relativă, astfel cum a decis şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Potrivit Deciziei nr. 22/2007 pronunţată de ÎCCJ într-un recurs în interesul legii, nesocotirea dispoziţiilor art. 16 alin.  (7) din O.G. nr. 2/2001 atrage nulitatea relativă a procesului-verbal, astfel încât, s-a decis că pentru a se dispune anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei este necesar ca reclamantul-contravenient să dovedească nu numai că agentul constatator şi-a încălcat obligaţia de a-i aduce la cunoştinţă dreptul de a face obiecţiuni, ci şi că această încălcare i-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei. În cauza de faţă, deşi petentul a arătat că agentul intimatului nu a consemnat obiecţiunile avute, instanţa apreciază că petentul avea posibilitatea să prezinte în faţa instanţei toate obiecţiunile pe care nu a avut posibilitatea să le formuleze cu ocazia întocmirii procesului-verbal, posibilitate de care a şi uzat.

Mai mult decât atât, deşi petentul a arătat că agentul intimatului a refuzat să-i prezinte înregistrarea faptei, instanţa reţine că acestea nu reprezintă un motiv de nulitate al procesului verbal contestat, petentul având posibilitatea să se prezinte în instanţă pentru a participa în condiţii de publicitate şi contradictorialitate la administrarea documentaţiei care a stat la baza întocmirii procesului verbal contestat, inclusiv CD, posibilitate de care petentul nu a înţeles să uzeze.

Ca atare, faţă de caracterul imperativ-limitativ al cazurilor prevăzute de art.17 din O.G. nr.2/2001, când nulitatea se ia în considerare şi din oficiu, în toate celelalte cazuri de nerespectare a cerinţelor pe care trebuie să le întrunească un asemenea act, atrage sancţiunea nulităţii numai dacă s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea acelui act (aspecte statuate prin Decizia nr.XXII/19.03.2007, pronunţată de ICCJ în soluţionarea recursului în interesul legii), vătămare pe care petentul nu a probat-o.

Sub aspectul temeiniciei, instanţa de judecată reţine că, deşi O.G. nr.2/2001 nu cuprinde dispoziţii exprese cu privire la forţa probantă a actului de constatare a contravenţiei, din economia textului art.34 rezultă că procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei face dovada situaţiei de fapt şi a încadrării juridice până la proba contrară. Analizând temeinicia procesului-verbal, potrivit art.34 din OG 2/2001 instanţa administrează orice alte probe prevăzute de lege necesare verificării acesteia şi hotărăşte asupra sancţiunii.

Persoana sancţionată contravenţional se bucură de prezumţia de nevinovăţie până la pronunţarea unei hotărâri irevocabile prin care să se stabilească vinovăţia sa. Această prezumţie nu neagă, însă, valoarea probatorie a procesului-verbal de contravenţie legal întocmit, în care sunt consemnate aspecte constatate personal, în mod direct, de către agentul constatator, care este o persoană învestită cu exercitarea autorităţii de stat.

Instanţa reţine faptul că, inclusiv în cauza Anghel contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că instanţele pot folosi prezumţiile pentru stabilirea vinovăţiei unei persoane, dacă aceste prezumţii sunt folosite în limite rezonabile, luându-se în calcul gravitatea mizei şi păstrându-se dreptul la apărare (paragraful 60).

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa trebuie să analizeze, în fiecare caz în parte, în ce măsură fapta reţinută în sarcina petentului reprezintă o ”acuzaţie în materie penală”, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Această analiză se realizează prin prisma a trei criterii alternative, respectiv natura faptei, caracterul penal al textului ce defineşte contravenţia, conform legislaţiei interne, şi natura şi gradul de severitate al sancţiunii aplicate.

Calificarea faptei ca ”acuzaţie în materie penală” are drept consecinţe incidenţa în respectiva cauză a prezumţiei de nevinovăţie de care se bucură petentul şi a obligaţiei autorităţilor statului de a proba faptele reţinute în sarcina acestuia. Însă, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată şi de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumţiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept şi nu sunt interzise de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanţa scopului urmărit, dar şi respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku v. Franţa, hotărârea din 7 octombrie 1988, paragraf 28, cauza Västberga Taxi Aktiebolag şi Vulic v. Suedia, hotărârea din 23 iulie 2002, paragraf 113).

Potrivit dispoziţiilor art. 31-36 din O.G. nr. 2/2001, persoana sancţionată are dreptul la un proces echitabil în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă şi să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situaţia de fapt din procesul verbal nu corespunde modului de desfăşurare al evenimentelor, iar sarcina instanţei de judecată este de a respecta limita proporţionalităţii între scopul urmărit de autorităţile statului de a nu rămâne nesancţionate acţiunile antisociale prin impunerea unor condiţii imposibil de îndeplinit şi respectarea dreptului la apărare al persoanei sancţionate contravenţional (cauza Anghel v. România, hotărârea din 4 octombrie 2007).

Instanţa mai reţine că procesul verbal analizat reprezintă un act administrativ care, în anumite condiţii, se bucură de prezumţia de temeinicie, prezumţie care, deşi neconsacrată legislativ, este unanim acceptată, atât în doctrina de specialitate, cat şi în practica instanţelor judecătoreşti, astfel că poate fi calificată drept o prezumţie prevăzută de lege, în sensul pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului îl dă acestui concept (a se vedea Hotărârea Anghel împotriva României din 4 octombrie 2007). Prezumţia de temeinicie menţionată este însă una relativă, legea permiţând, deci, răsturnarea ei prin proba contrară. De altfel, instanţa are obligaţia de a respecta prezumţia de nevinovăţie care presupune, totodată, nemijlocire şi contradictorialitate.

În prezenta cauză, instanţa apreciază că sancţiunea principală a amenzii contravenţionale în cuantum de 1.450 lei aplicată unei persoane fizice pentru o contravenţie la regimul circulaţiei pe drumurile publice, este suficient de gravă pentru a determina instanţa să concluzioneze în sensul că faţă de petent a fost formulată o „acuzaţie în materie penală” în sensul dat acestei sintagme de jurisprudenţa CEDO. Pe cale de consecinţă, prezumţia de nevinovăţie de care se bucură petentul, se impune cu forţă superioară.

De asemenea, instanţa aminteşte că procesul-verbal de contravenţie, în măsura în care cuprinde constatările personale ale agentului constatator, are forţă probantă prin el însuşi şi constituie o dovadă suficientă a vinovăţiei contestatorului, cât timp acesta din urmă nu este în măsură să prezinte o probă contrară.

Prin urmare, instanţa constată că procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria PISX, nr.0147105 din 13.10.2017 reprezintă un mijloc de probă şi conţine constatările personale ale agentului de poliţie aflat în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.

În ceea ce privește fapta sancţionată de dispozițiile art.102 alin.3 lit. e), din OUG 195/2002 (depăşirea cu peste 60 km/h a vitezei maxime admise), plângerea apare ca neîntemeiată pentru considerentele ce vor fi arătate mai jos.

În fapt, petentul a arătat că nu se face vinovat de săvârșirea faptei reținute în sarcina sa; cu toate acestea, simpla negare a petentului în sensul că faptele nu corespund adevărului nu este suficientă, atâta timp cât acesta nu aduce probe sau nu prezintă o explicaţie raţională pentru care agentul ar fi întocmit procesul-verbal cu consemnarea unei situaţii nereale, pentru a se ridica un dubiu cu privire la obiectivitatea acestuia.

În cauza dedusă judecăţii, instanţa constată că petentul nu a făcut dovada unei situaţii contrare celei reţinute în procesul-verbal de contravenţie, existând la dosar doar susţinerile acestuia în contra prezumţiei de temeinicie a actului contestat şi a probelor indubitabile prezentate de intimat, respectiv buletin de verificare metrologică a aparatului radar fila 17, planşe foto fila 18, raport agent fila 19, CD fila 31, din care rezultă fără dubiu de îndoială şi contrar susţinerilor petentului, realitatea celor reţinute în cuprinsul procesului verbal contestat. Pe cale de consecinţă, în măsura în care petentul invocă împrejurări ce pot constitui cauze exoneratoare de răspundere, sarcina probei acestor împrejurări îi revine acestuia.

Sub acest aspect, instanţa constată că stabilirea vitezei de rulare a autoturismului marca Hyundai cu nr. de înmatriculare XXX, s-a efectuat cu un mijloc tehnic omologat şi verificat metrologic, respectiv cu cinemometrul tip Autovision, astfel cum rezultă din buletin de verificare metrologică a aparatului radar nr.BBSC-02.01-2165 din 10.04.2017 fila 17, iar deplasarea autoturismului a fost înregistrată video cu camera video, cinemometru montat pe autospeciala MAI 34563, astfel cum rezultă din cuprinsul procesului verbal contestat.

Cinemometrul tip Autovision se afla în perioada de valabilitate metrologică şi este utilizat atât pentru măsurări în regim staţionar, cât şi în regim de deplasare, iar petentul nu a invocat motive tehnice obiective care să ridice un dubiu cu privire la caracteristicile tehnice ale aparatului, astfel că subzistă prezumţia de bună funcţionare.

Din înregistrarea stocată pe CD fila 31, se observă numărul de înmatriculare al autoturismului condus de petent, respectiv XXX, faptul că acesta se deplasa în localitate (din înregistrare rezultă existenţa caselor de locuit pe partea stânga şi pe partea dreaptă a drumului), precum şi viteza de 110 km/h avută de acesta în data de 13.10.2017, la ora 00.07.23, cadrul 3159 şi urm., existând continuitate între cadre, neapărând vreun obstacol în înregistrare.

Totodată, procesul-verbal cuprinde constatări personale ale poliţistului rutier care se coroborează în privinţa locaţiei cu afirmaţiile din plângere, de unde instanţa reţine că autoturismul era condus de petent, drum public pe care viteza maximă legală de deplasare este de 50 km/h, aşa cum prevede expres art. 49 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002.

În ce priveşte temeinicia sancţiunii aplicate, instanţa va avea în vedere prevederile art. 102 alin.3 lit. e) din OUG nr.195/2002 conform cărora se sancţionează cu 9-20 puncte amendă şi cu suspendarea dreptului de a conduce pe o perioadă de 90 de zile depăşirea cu 50 km/h a vitezei maxime admise pe sectorul de drum respectiv pentru categoria din care face parte autovehiculul condus, constatată, potrivit legii, cu mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic.

În condiţiile în care viteza maximă legală admisă pe sectorul de drum respectiv era de 50 km/h, conform dispoziţiile art.49 din OUG nr.195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi, având în vedere probatoriul administrat, coroborat cu situaţia de fapt consemnată în procesul verbal de contravenţie, din care reiese şi numărul de înmatriculare al maşinii instanţa apreciază că a fost dovedită în speţă vinovăţia acestuia, autoturismul condus de petent depăşind cu 60 km/h viteza legală admisă de deplasare în localităţi. Astfel, instanţa apreciază că petentul se face vinovat de fapta sancţionată de prevederile art.102 alin.3 lit. e), din OUG nr.195/2002.

În ceea ce priveşte fapta sancţionată de dispoziţiile art.101 alin.1, pct.18 din OUG nr.195/2002 (lipsa documentelor), petentul nu a făcut nicio susţinere, împrejurări în raport de care instanţa reţine că petentul îşi asumă vinovăţia în săvârşirea acesteia şi că nu se mai impune nicio analiză sub acest aspect.

Soluţia de respingere a plângerii este conformă şi cu practica instanţei de contencios al drepturilor omului. În acest sens, instanţa reţine că, în cauza Ioan Pop c. României (cererea nr. 40301/04, decizia de inadmisibilitate din 28 iunie 2011), Curtea Europeană a statuat în sensul că: „  Curtea reiterează că a stabilit deja că nu este surprinzător faptul că instanţele interne se aşteptaseră ca reclamantul să infirme prezumţia de legalitate şi validitate a procesului-verbal de constatare a contravenţiilor în legătură cu principiile generale de drept procedural aplicabil cu privire la legislaţia privind contravenţiile (a se vedea Anghel, citată anterior, pct. 58 şi 59), paragraf 30.

În ceea ce priveşte proporţionalitatea sancţiunii, în conformitate cu dispoziţiile art. 34 din O.G. nr. 2/2001, instanţa apreciază că s-a realizat o corectă individualizare a sancţiunilor aplicate petentului.

Opinia instanţei se fundamentează, pe de o parte, pe dispoziţiile art. 5 alin. 5 din O.G. nr. 2/2001 potrivit cărora sancţiunea trebuie să fie proporţională cu pericolul social al faptei săvârşite, iar, pe de altă parte, pe dispoziţiile art. 21 alin. 3 din acelaşi act normativ, conform cărora, la aplicarea sancţiunii, trebuie să se ţină cont de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului.

Orice faptă contravenţională prezintă un grad de pericol social abstract, specific oricărei fapte contravenţionale asemănătoare, precum şi un grad de pericol social concret, raportat la împrejurările în care a fost săvârşită fapta, la modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, la scopul urmărit, la urmarea produsă, precum şi la circumstanţele personale ale contravenientului şi la celelalte date înscrise în procesul-verbal. Gradul de pericol social abstract este apreciat şi stabilit de legiuitor, la momentul incriminării faptei contravenţionale şi se reflectă în special în modul de sancţionare a faptei prevăzut de legiuitor prin actul normativ de incriminare.

Aşadar, în raport de fapta reţinută în sarcina petentului, observând sancţiunile stabilite (amenda fără posibilitatea de aplicare a avertismentului), precum şi cuantumul ridicat al acesteia, se constată că legiuitorul a apreciat că fapta reţinută în sarcina petentului, prezintă un grad de pericol social abstract ridicat.

Din înscrisurile depuse la dosar, instanţa reţine că pericolul social al faptei reţinută ca fiind săvârşită de către petent este unul ridicat, aducându-se atingere unor norme sociale de o importanţă deosebită, respectiv cele privind circulaţia pe drumurile publice în interiorul localităţii. Ca atare, instanţa va considera operaţiunea de individualizare a sancţiunii aplicate ca fiind corect şi proporţional realizată în raport de fapta reţinută şi impactul acesteia asupra valorilor sociale proteguite, în condiţiile în care dispoziţiile legale incidente urmăresc îmbunătăţirea siguranţei rutiere în general.

Faţă de aceste aspecte, în lipsa unor dovezi care să releve împrejurări deosebite de săvârşire a faptei, care să justifice reţinerea unui grad de pericol social concret redus al faptei, instanţa nu poate reţine că în speţă s-ar impune reindividualizarea sancţiunii amenzii contravenţionale aplicate.

În ceea ce priveşte posibilitatea de înlocuire a amenzii cu sancţiunea avertismentului, reţinând valoarea ridicată a vitezei avută de autoturismul condus de petent şi reţinând că petentul a fost sancţionat cu amenda orientată spre minimul prevăzut de lege, instanţa consideră că scopul educativ, dar şi cel preventiv al sancţiunii poate fi atins doar prin aplicarea amenzii în cuantumul stabilit de către agentul constatator, în acest fel asigurându-se atât prevenţia generală, cât şi cea specială.

Măsura suspendării dreptului de a conduce este luată de drept şi reprezintă o măsură care nu are la bază o prezumţie de vinovăţie a conducătorului auto vizat, deoarece acesta are posibilitatea de a contesta elementele constitutive ale contravenţiei ce face obiectul procesului în faţa instanţei. Prin urmare această sancţiune nu are un caracter punitiv, ci are caracter preventiv, întrucât priveşte protecţia interesului public faţă de riscul potenţial pe care îl prezintă un conducător auto suspectat de încălcarea gravă a regulilor de circulaţie rutieră şi îndeosebi faţă de pericolul pe care îl prezintă ignorarea dispoziţiilor legale pentru participanţii la trafic (decizia de inadmisibilitate a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cauza Michel Pewinski v. Franţa, 7 decembrie 1999).

Cu toate acestea, instanţa constată că şi această sancţiune trebuie să fie supusă unui control judecătoresc şi unei operaţiuni de individualizare, atât în temeiul art. 5 alin. 5 din OG nr. 2/2001, care prevede că "sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite", text în care nu se face nici o distincţie după cum ar fi vorba de sancţiuni principale sau sancţiuni complementare, cât şi în temeiul art. 6 şi 7 din  Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens Curtea Europeană a considerat că până şi sancţiunea complementară a reţinerii punctelor de penalizare, ce poate fi aplicată în materie contravenţională are caracter "penal" în sensul art. 6 şi art. 7 din Convenţie (cauza Malige c. Franţei 68/1997/852/1059, Hotărârea din 23.09.1989). Curtea a apreciat că sancţiunea punctelor de penalizare, deşi în dreptul francez are caracter administrativ, în plan convenţional are caracter penal atâta timp cât poate să conducă, în cazul acumulării unui anumit număr de puncte, la pierderea dreptului de a mai conduce. Or dreptul de a conduce, în opinia Curţii, este foarte util în viaţa de zi cu zi şi în viaţa profesională, astfel că, deşi aplicarea punctelor de penalizare are caracter preventiv, are şi un caracter punitiv similar unei sancţiuni penale.

În aceste condiţii, aplicând aceleaşi principii la dreptul intern, cu atât mai mult sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce, are un caracter "penal" în sensul Convenţiei, astfel că aplicarea acestei sancţiuni nu se poate dispune automat fără a putea fi supuse controlului instanţelor, iar instanţa are dreptul în condiţiile art. 31 din OG 2/2001, să verifice şi modul de individualizare a acestei sancţiuni.

Cu toate acestea, având în vedere gradul de pericol social ridicat al faptei, instanţa apreciază că şi sub aspectul sancţiunii complementare s-a realizat o corectă individualizare a acesteia, neimpunându-se exonerarea petentului de la executarea sancţiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce pe drumurile publice.

Aşadar, fiind menţinută prezumţia de validitate şi legalitate a procesului verbal contestat, dar fiind înlăturată prezumţia de nevinovăţie a petentului, căreia într-adevăr i-a conferit relevanţă Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi în materie contravenţională, prin oferirea posibilităţii fiecărei părţi implicate în a-şi dovedi susţinerile şi, ţinând seama că prin procesul verbal seria PISX, nr.0147105 din 13.10.2017 i-a fost aplicată sancţiunea amenzii şi suspendarea dreptului de a conduce pe drumurile publice, dozate în mod corespunzător gradului de pericol social al faptei, în temeiul art. 34 din O.G. nr. 2/2001, instanţa  va considera că plângerea formulată de petentul VG este neîntemeiată, motiv pentru care o va respinge, menținând procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria PISX, nr.0147105 din 13.10.2017.

În temeiul art.451 şi următoarele din Codul de procedură civilă, instanţa urmează a lua act că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată. ”

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelantul, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicei, invocând prezumția de nevinovăție, art 6 CEDO si un trafic aglomerat, precum si aspecte religioase.

In drept a invocat art 466 C pr civ.

Apelul a fost legal timbrat si nu s-a depus întâmpinare.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de apel, a dispoziţiilor legale în domeniu, precum şi din oficiu,  instanţa de control judiciar constată că apelul este neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Prin procesul verbal de constatare și sancționare a contravenţiei seria PISX, nr.0147105 încheiat la data de 13.10.2017 de către agentul constatator al intimatului  INSPECTORATUL DE POLIŢIE JUDEŢEAN IAȘI, petentul VG a fost sancţionat contravenţional cu amendă în suma de 1.450 lei, cu sancţiunea avertismentului şi cu reţinerea permisului de conducere în vederea suspendării dreptului de a conduce autoturisme pe drumurile publice pe o perioadă de 90 de zile, reținându-se  că în data de 13.10.2017, ora 00.07, petentul a condus autovehiculul marca Hyundai cu nr. de înmatriculare XXX, pe DE 583 Podu-Iloaiei, cu viteza de 110 km/h

Fapta a fost constat cu mijloc tehnic amplasat pe auto MAI ..., OPERATOR AD.

S-a mai reținut că în același loc și aceeași dată, petentul a condus autovehiculul marca Hyundai cu nr. de înmatriculare XXX, pe DE 583 Podu-Iloaiei, fără a avea asupra sa documentele, faptă prevăzută de art.35 alin.2 din OUG nr.195/2002 și sancționată de art.101 alin.1, pct.18 din OUG nr.195/2002, astfel cum rezulta din procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria PISX, nr.0147105 din 13.10.2017 fila 3.

Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria PISX, nr.0147105 din 13.10.2017 a fost semnat de către petent, agentul constatator menţionând nu am.

Dispozitii legale relevante:

OUG 195/2002 Art. 49

(1) Limita maximă de viteză în localităţi este de 50 km/h.

(2) Pe anumite sectoare de drum din interiorul localităţilor, administratorul drumului poate stabili, pentru autovehiculele din categoriile A şi B, şi limite de viteză superioare, dar nu mai mult de 80 km/h. Limitele de viteză mai mari de 50 km/h se stabilesc numai cu avizul poliţiei rutiere.

(3) Pe anumite sectoare de drum, ţinând seama de împrejurări şi de intensitatea circulaţiei, administratorul drumului, cu avizul poliţiei rutiere, poate stabili şi limite de viteză inferioare, dar nu mai puţin de 10 km/h pentru tramvaie şi de 30 km/h pentru toate autovehiculele.

(4) Limitele maxime de viteză în afara localităţilor sunt:

a) pe autostrăzi - 130 km/h;

b) pe drumurile expres sau pe cele naţionale europene (E) - 100 km/h;

c) pe celelalte categorii de drumuri - 90 km/h.

Contrar susţinerilor apelantului, chiar din punct de vedere a prezumtiei de nevinovătie invocată, instanţa de control judiciar observă că instanţa de fond a apreciat temeinicia procesului verbal în ansamblul său,  în conformitate cu dispoziţiile legale incidente,  conform situaţiei de fapt reţinută în considerentele expuse anterior acestei analize, indicând expres probele relevante care au determinat-o să adopte această soluţie . De asemenea, este de remarcat că, prima instanţă a analizat procesul verbal prin prisma tuturor criticilor invocate de către petent şi în ceea ce priveşte legalitatea procesului verbal şi în ceea ce priveşte temeinicia acestuia.

În ceea ce priveşte legalitatea procesului verbal, în mod corect prima instanţă a reţinut că acesta nu este afectat de niciun viciu.

Din acest punct de vedere agentul constatator a respectat dispoziţiile legale şi a întocmit procesul verbal în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, nefiind lovit de nulitate absolută, fiind cuprinse toate menţiunile obligatorii, făcându-se astfel  aplicarea corectă a dispoziţiilor Art. 16 din OG nr. 2/2001 modificată şi completată, susţinerile petentului, neavând susţinere în situaţia din prezenta speţă . Fapta este descrisă de agentul constatator în amănunt, făcând posibilă încadrarea acesteia în dispoziţiile legale.

Sub aspectul temeiniciei, Tribunalul constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale si o apreciat corespunzător probatoriul administrat.

Referitor la proba reprezentată de înregistrarea video a contravenției, Tribunalul, in acord cu instanţa de fond, va constată că această înregistrare redă fără dubiu faptul că autoturismul marca Hyundai  nr XXX circula cu o viteză de 110 km/h.

Pe de o parte, va nota instanţa de apel că nici un moment petentul nu a contestat valoarea vitezei înregistrate de aparatul radar pentru autovehiculul marca VW nr. -, ci doar a susţinut, atât la fond cât si prin motivele de apel, că nu el a săvârşit această faptă, invocând prezumtia de nevinovătie.

Apelantul  prin motivele de apel, a invocat o apărare nouă, apărare potrivit căreia arată că era intr- stare proasta si era un carosabil aglomerat si cu aderentă defectuoasa.

Sub acest aspect, instanţa de apel ,va nota că au incidenţă in cauză dispozițiile art. 49 alin 1 din OUG 195/2002, dispoziții legale pe care orice conducător auto trebuie să le cunoască si care stabilesc imperativ, limita maximă de viteză în localităţi ca fiind de 50 km/h.

Faptul ca se afla intr-o stare proasta nu este de natura a inlatura caracterul contravențional, al faptei dimpotrivă il poate circumstanția negativ, aceeași situație fiind si pe un carosabil neadecvat. Viteza neadecvată la condițiile de drum, poate crea o stare de pericol sporita celorlalti participanți la trafic.

Individualizarea sancțiunilor:

În ce priveşte temeinicia sancţiunii aplicate, instanţa apreciază că aceasta a fost corect stabilită în raport de textele sancţionatorii, iar în ceea ce priveşte proporţionalitatea sancţiunii, în conformitate cu dispoziţiile art. 34 din O.G. nr. 2/2001, instanţa apreciază că s-a realizat o corectă individualizare a sancţiunilor aplicate petentului.

Opinia instanţei se fundamentează, e de o parte, pe dispoziţiile art. 5 alin. 5 din O.G. nr. 2/2001 potrivit cărora sancţiunea trebuie să fie proporţională cu pericolul social al faptei săvârşite, iar, pe de altă parte, pe dispoziţiile art. 21 alin. 3 din acelaşi act normativ, conform cărora, la aplicarea sancţiunii, trebuie să se ţină cont de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului.

Orice faptă contravenţională prezintă un grad de pericol social abstract, specific oricărei fapte contravenţionale asemănătoare, precum şi un grad de pericol social concret, raportat la împrejurările în care a fost săvârşită fapta, la modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, la scopul urmărit, la urmarea produsă, precum şi la circumstanţele personale ale contravenientului şi la celelalte date înscrise în procesul-verbal. Gradul de pericol social abstract este apreciat şi stabilit de legiuitor, la momentul incriminării faptei contravenţionale şi se reflectă în special în modul de sancţionare a faptei prevăzut de legiuitor prin actul normativ de incriminare.

Aşadar, observând sancţiunea stabilită (amenda fără posibilitatea de aplicare a avertismentului), precum şi cuantumul ridicat al acesteia, se constată că legiuitorul a apreciat că fapta prevăzută de textul legal, prezintă un grad de pericol social abstract ridicat.

Din înscrisurile depuse la dosar, instanţa reţine că pericolul social al faptei reţinute ca fiind săvârşite de către petent este unul ridicat, aducându-se atingere unor norme sociale de o importanţă deosebită, respectiv cele privind circulaţia pe drumurile publice. Ca atare, instanţa va considera operaţiunea de individualizare a sancţiunii aplicate ca fiind corect şi proporţional realizată în raport de fapta reţinută şi impactul acesteia asupra valorilor sociale proteguite, în condiţiile în care  dispoziţiile legale incidente urmăresc îmbunătăţirea siguranţei rutiere în general.

Faţă de aceste aspecte, în lipsa unor dovezi care să releve împrejurări deosebite de săvârşire a faptei, care să justifice reţinerea unui grad de pericol social concret redus al faptei, instanţa nu poate reţine că în speţă s-ar impune reindividualizarea sancţiunii amenzii contravenţionale aplicate.

În ceea ce priveşte posibilitatea de înlocuire a amenzii cu sancţiunea avertismentului, reţinând că petentul a fost sancţionat cu amendă, instanţa consideră că scopul educativ, dar şi cel preventiv al sancţiunii poate fi atins doar prin aplicarea amenzii şi a sancţiunii complementare, în acest fel asigurându-se atât prevenţia generală, cât şi cea specială.

Instanţa, analizând poziția procesuală a petentului,  in dezacord cu dispozitiile legii, nu justifică înlocuirea sancţiunii amenzii aplicate cu cea a avertismentului şi înlăturarea suspendării dreptului de a conduce.

Măsura complementară a suspendării dreptului de a conduce este luată de drept şi reprezintă o măsură care nu are la bază o prezumţie de vinovăţie a conducătorului auto vizat, deoarece acesta are posibilitatea de a contesta elementele constitutive ale contravenţiei ce face obiectul procesului în faţa instanţei. Prin urmare această sancţiune nu are un caracter punitiv, ci are caracter preventiv, întrucât priveşte protecţia interesului public faţă de riscul potenţial pe care îl prezintă un conducător auto suspectat de încălcarea gravă a regulilor de circulaţie rutieră şi îndeosebi faţă de pericolul pe care îl prezintă ignorarea dispoziţiilor legale pentru participanţii la trafic (decizia de inadmisibilitate a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cauza Michel Pewinski v. Franţa, 7 decembrie 1999).

Cu toate acestea, instanţa constată că şi această sancţiune trebuie să fie supusă unui control judecătoresc şi unei operaţiuni de individualizare, atât în temeiul art. 5 alin. 5 din OG nr. 2/2001, care prevede că "sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite", text în care nu se face nici o distincţie după cum ar fi vorba de sancţiuni principale sau sancţiuni complementare, cât şi în temeiul art. 6 şi 7 din  Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În aceste condiţii, aplicând aceleaşi principii la dreptul intern, cu atât mai mult sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce are un caracter "penal" în sensul Convenţiei, astfel că aplicarea acestor sancţiuni nu se poate dispune automat fără a putea fi supuse controlului instanţelor, iar instanţa are dreptul în condiţiile art. 31 din OG 2/2001, să verifice şi modul de individualizare a acestei sancţiuni.

Cu toate acestea, având în vedere gradul de pericol social ridicat al faptei, având în vedere viteza mare cu care a circulat petentul în localitate ( cu 60 de km /h peste limita legală), ştiută fiind frecvenţa accidentelor auto petrecute în mediul rural, unde în mod neaşteptat pot apărea persoane sau oameni pe carosabil, instanţa apreciază că şi sub aspectul sancţiunii complementare s-a realizat o corectă individualizare a acesteia, neimpunându-se exonerarea petentului de la executarea sancţiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce. Instanţa consideră că trebuie păstrată o proporţionalitate între valorile sociale protejate (siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, atât pentru petent cât şi pentru ceilalţi participanţi la trafic) şi interesele particulare ale petentului, în acest caz, faţă de viteza mare cu care a circulat în localitate, balanţa înclinând către interesele generale.

In ceea ce privește, sancțiunea aplicata pentru lipsa documentelor instanța retine ca i s-a aplicat sancțiune avertisment si nu a fost contestată de către petentul apelant.

Pe cale de consecință, prima instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale incidente, toate motivele de apel fiind neîntemeiate, motiv pentru care vând în vedere prevederile art.480 C.pr.civ. se va respinge apelul ca neîntemeiat.

Domenii speta

Spete similare