Măsura suspendării dreptului de a conduce un autovehicul. Prescripţia executării unei atari măsuri. Dispunere măsură prin procesul – verbal de contravenţie

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 17.12.2018, sub număr 4.../86/2018, reclamantul A. în contradictoriu cu instituţia pârâtă Inspectoratul Judeţean de Poliţie B. a solicitat a se dispune suspendarea executării efectelor Dispoziţiei nr. 599028 din data de 04.12.2018 emisă de către Şeful Serviciului Rutier din cadrul IPJ B. şi în consecinţă înlăturarea măsurii suspendării dreptului de a conduce autovehicule pe o perioada de 120 de zile începând cu data de 23.12.2018 - 21.04.2019, instituită în temeiul dispoziţiilor art. 118 alin.4, 5 din O.U.G. nr. 195/2002, până la pronunţarea instanţei de fond cu privire la anularea actului administrativ, cu cheltuieli de judecată.

La data de 16.01.2019 reclamantul a depus la dosar cerere de completare la acţiunea în contencios administrativ, solicitând în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie B. a se dispune anularea Dispoziţiei nr. 599028 din data de 4.12.2018 emisă de către Şeful Serviciului Rutier din cadrul I.P.J. B., şi în consecinţă înlăturarea măsurii suspendării dreptului de a conduce autovehicule, pe o perioadă de 120 de zile începând cu data de 23.12.2018 - 21.04.2019, instituită în temeiul dispoziţiilor art. 118 alin.4 şi 5 din O.U.G. nr. 195/2002, urmare a comunicării răspunsului la cererea de revocare a actului administrativ; suspendarea executării efectelor Dispoziţiei nr. 599028 din data de 4.12.2018 emisă de către Şeful Serviciului Rutier din cadrul I.P.J. B., şi în consecinţă înlăturarea măsurii suspendării dreptului de a conduce autovehicule, pe o perioada de 120 de zile începând cu data de 23.12.2018 - 21.04.2019, instituită în temeiul dispoziţiilor art. 118 alin.4 şi 5 din OU.G. nr. 195/2002, până la pronunţarea instanţei de fond cu privire la anularea actului administrativ; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 107 din 14 februarie 2019, Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean B. A anulat Dispoziţia nr. 599028/04.12.2018 emisă de Şeful Serviciului Rutier din cadrul I.P.J. B. A constatat cererea de suspendare a dispoziţiei rămasă fără obiect. A obligat pârâtul să plătească reclamantului cheltuieli de judecată de 1.450 lei. Executorie de drept.

Prin încheierea din 18.03.2019, Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de îndreptare eroare materială strecurată în dispozitivul sentinţei nr. 107 din 14.02.2019 pronunţată de Tribunalul Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, cerere formulată de petentul pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean B., reclamant fiind A. A dispus îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinţei nr. 107/14.02.2019 a Tribunalului Suceava în sensul că la aliniatul cinci şi şase, în loc de „Executorie de drept. Cu drept de recurs în termen de 5 zile de la comunicare” a fost menţionat: „Executorie de drept privind cererea de suspendare” şi „Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare pentru cererea în anulare şi în termen de 5 zile de la comunicare pentru cererea de suspendare”. Au fost menţinute celelalte dispoziţii din sentinţă.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean B., criticând-o pentru nelegalitate.

Motivându-şi recursul, pârâtul a arătat că sentinţa instanţei de fond este nelegală, iar instanţa de fond a dat o interpretare greşită textului legal aplicabil cauzei. Astfel Dispoziţia Şefului Serviciului Rutier a fost emisă în conformitate cu prevederile art. 118, alin. 4 din OUG 195/2002 „în termen de 15 zile de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care instanţa a respins plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei, contravenientul este obligat să se prezinte la serviciul poliţiei rutiere care îl are în evidenţă pentru a preda permisul de conducere”. Rezultă de aici că măsura complementară a suspendării dreptului de a conduce începe să curgă de la momentul predării permisului de conducere de către persoana faţă de care s-a dispus măsura, această condiţie reprezentând singura modalitate efectivă de control a aducerii la îndeplinire a sancţiunii complementare menţionate. Dacă termenul de suspendare a dreptului de a conduce ar începe să curgă de la data pronunţării hotărârii de către instanţă, atunci norma legală anterior menţionată (art. 118, alin. 4 din O.U.G. nr. 195/2002) ar fi lipsită de substanţă şi s-ar crea o sincopă în sistemul legislativ. Astfel, singurul motiv pentru care legiuitorul ar prevede acest termen de 15 zile de predare a permisului de conducere ar fi pentru a se putea exercita un control efectiv asupra executării măsurii, termenul acesteia începând să curgă de la data predării.

De asemenea, potrivit art. 118 alin. 5 din OUG 195/2002 nerespectarea obligaţiei prevăzute de art. 118, alin. 4 din OUG 195/2002 în mod nejustificat, atrage majorarea cu 30 de zile a duratei de suspendare a exercitării dreptului de a conduce.

Din aceste două articole rezultă următoarele două situaţii:

1. Procesul având ca obiect plângere contravenţională, rămâne definitiv şi reclamantul este obligat ca în termen de 15 zile de la pronunţare să predea permisul şi măsura suspendării curge de la momentul predării efective a permisului.

2. Procesul având ca obiect plângere contravenţională, rămâne definitiv şi reclamantul este obligat ca în termen de 15 zile de la pronunţare să predea permisul, însă nu face acest lucru şi prin urmare se aplică sancţiunea prevăzută de art. 118 alin.5 din OUG 195/2002, pe lângă perioada de suspendare prevăzută în procesul verbal se mai aplică 30 de zile pentru nepredarea permisului.

Prin decizia nr. 165/27.02.2015 Tribunalul Botoşani a respins plângerea împotriva procesului verbal seria PBTX nr. 342694/24.04.2013 şi din acest moment A. era obligat ca în termen de 15 zile să predea permisul de conducere, lucru care nu l-a făcut, cu rea-credinţă, continuând să conducă maşina personală şi prin urmare a fost luată prin Dispoziţia Şefului Serviciului Rutier măsura suspendării de 90 zile (luată prin procesul verbal) întrucât nu a fost executată şi 30 zile pentru nerespectarea prevederilor art. 118 alin.4 din OUG 195/2002.

Cu privire la prescripţia executării sancţiunii a arătat pârâtul următoarele: În cauză se aplică prevederile art. 215 alin. l şi 2 din Codul de procedură fiscală. Astfel, potrivit celor două articole, amenzile contravenţionale se prescriu în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept. Prin urmare dreptul a luat naştere în data de 24.04.2013 prin procesul verbal de sancţionare. Potrivit art.215 alin. 1 termenul de 5 ani începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor în care a luat naştere dreptul. Drept concluzie termenul curge de la 01.01.2014 şi 5 ani se împlinesc la data de 01.01.2019.

Dispoziţia prin care i-a fost adus la cunoştinţă că nu a executat cele 90 de zile şi că mai are de executat plus 30 zile, întrucât nu a predat permisul, a fost emisă în data de 04.12.2018, perfect legal şi în termenul de 5 ani. Spre nefericirea lui A. au mai lipsit câteva zile până să se împlinească termenul de 5 ani.

Aplicarea celor 30 de zile nu este prescrisă, aşa cum susţine instanţa de fond, întrucât măsura a fost aplicată în temeiul legii potrivit art. 118 alin. 5 din OUG 195/2002, la data de 04.12.2018, dispoziţiile Codului civil cu privire la prescripţie nu se aplică, nefiind vorba de un drept material la acţiune. Pentru aceste 30 de zile nu există niciun temei legal care să prevadă perioada în care trebuie aplicate. Ele se aplică în termenul de 5 ani, în momentul în care există informaţii cu privire la faptul că reclamantul nu a predat permisul în termenul prevăzut de lege.

Prin dispoziţia respectivă s-au aplicat doar 30 de zile de suspendare, cu privire la cele 90 de zile a fost informat că trebuie şi acestea executate. În opinia instanţei de fond, dacă nu se predă permisul şi ulterior se aplică cele 30 de zile de suspendare, nu este legal. Din acest raţionament înseamnă că este legal să nu predai permisul, să circuli cu el suspendat şi dacă trec cei 5 ani ai scăpat „basma curată”.

Faţă de cele expuse, a solicitat admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii formulată de reclamant.

Prin întâmpinarea depusă la data de 7 mai 2019 reclamantul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că instanţa de fond a interpretat corect legislaţia incidenţă soluţionării litigiului, pentru următoarele argumente:

Nu este dat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct.8 Cod procedură civilă, în ceea ce priveşte pretinsa interpretare eronată a legislaţiei incidente privind emiterea actului administrativ contestat (în temeiul art. 94 din OUG nr.105/2002, aşa cum a fost interpretat de ÎCCJ prin Decizia 8/2018).

Criticile recurentului vizează exclusiv interpretarea legislaţiei cu privire la prescripţia executării sancţiunilor complementare, ori motivele de nelegalitate ale actului administrativ contestat vizează necompetenţa şefului poliţiei rutiere de a emite Dispoziţiei 599028 din 4.12.2018, respectiv imposibilitatea ca printr-un act administrativ separat să se aplice sancţiunea complementară a suspendării cu precizarea temeiului şi a intervalului de timp pentru care se dispune.

În acord cu considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 8/2018 privind examinarea sesizării formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Ploieşti referitor la unele probleme de drept (considerentele 62-66), respectiv Deciziei nr. 49/2017 privind examinarea sesizării formulate de Tribunalul Dâmboviţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 385/262/2016 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (considerentele 20-22), reclamantul a invocat nelegalitatea Dispoziţiei nr.599028 din 4.12.2018, având în vedere că prin actul administrativ contestat (emis în baza art. 94 din OUG nr.105/2002) nu se putea pune în executare aplicarea sancţiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce pe o perioadă de 90 zile.

A arătat reclamantul că a formulat plângere către şeful Serviciului Rutier din cadrul IPJ B., în vederea revocării Dispoziţiei nr.599028 din 4.12.2018 emisă de către Şeful Serviciului Rutier din cadrul IPJ B., şi în consecinţă a înlăturat măsura suspendării dreptului de a conduce autovehicule, pe o perioada de 120 de zile începând cu data de 23.12.2018 -21.04.2019, instituită în temeiul dispoziţiilor art. 118 alin. 4, 5 din O.U.G. nr.195/2002.

Reclamantul a formulat cerere de revocare a actului administrativ, comunicat verbal, prin care s-a dispus nelegal măsura suspendării dreptului de a conduce autovehicule, pe o perioadă de 120 de zile începând cu data de 31.08.2018, instituită în temeiul art. 103 alin. 1 lit. c din O.U.G. nr. 195/2002, plângere formulată în condiţiile art.7 din Legea nr. 554/2004, pârâtul refuzând însă revocarea actului atacat.

Ulterior sesizării instanţei de judecată, reclamantului i s-a comunicat răspunsul la cererea de revocare a actului administrativ, respectiv adresa nr.606802 din 18.12.2018, prin care i s-a respins cererea de revocare a Dispoziţiei nr.599028 din 4.12.2018 emisă de către Şeful Serviciului Rutier din cadrul IPJ B.

Există elemente de nelegalitate a Dispoziţiei nr.599028 din 4.12.2018, având în vedere că prin actul administrativ contestat (emis în baza art. 94 din OUG nr.105/2002) nu se putea pune în executare aplicarea sancţiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce pe o perioadă de 90 zile.

Aşadar, în prezent, nu există posibilitatea ca printr-un act administrativ separat să se aplice sancţiunea complementară a suspendării cu precizarea temeiului şi a intervalului de timp pentru care se dispune, cu excepţia situaţiei particulare a ipotezei prevăzute la art. 96 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 (dat fiind mecanismul juridic de sancţionare suplimentară, datorat cumulului unor puncte acumulate din mai multe fapte).

Odată cu intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 69/2007 (art. 1 pct. 34), şeful politiei rutiere are competenţa de a dispune sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce exclusiv în cazul cumulului de 15 puncte de penalizare. În celelalte cazuri, prevăzute la art. 100 alin. 3, art. 101 alin. 3 şi art. 102 alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, competenţa aparţinând exclusiv agentului constatator, care trebuie să aplice sancţiunea prin procesul-verbal de contravenţie pe care îl întocmeşte.

Astfel, şeful Serviciului Rutier din cadrul IPJ B., prin Dispoziţia nr. 599028 din 4.12.2018, în mod nelegal, a dispus suspendarea dreptului de a conduce pentru 120 de zile, invocând incidenţa art. 118 alin.4, 5 OUG nr. 195/2002, motivat de „respingerea actului de către Tribunalul Botoşani a plângerii formulate împotriva procesului verbal de contravenţie seria PBTX nr.342694 din 24.04.2013”.

Există o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ atacat de reclamant, în sensul că a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor din OUG nr. 195/2002 care sancţionează fapta reclamantului şi pentru care OUG nr. 195/2002 prevede suspendarea exercitării dreptului de a conduce.

În mod corect, tribunalul a constatat că prin actul contestat pârâtul a dispus încă o dată asupra măsurii complementare a suspendării exercitării dreptului reclamantului de a conduce autovehicule pe drumurile publice pentru perioadă de 90 zile, în condiţiile în care măsura a fost deja luată prin procesul verbal de contravenţie.

În raport de cele mai sus reţinute sunt şi considerentele din Decizia nr. 8/2018 a Î.C.C.J. care, soluţionând recursul în interesul legii, la pct. 66 a arătat că în prezent nu există posibilitatea ca printr-un act administrativ separat să se aplice sancţiunea complementară a suspendării cu precizarea temeiului şi a intervalului de timp pentru care se dispune, cu excepţia situaţiei particulare a ipotezei prevăzute la art. 96 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 (dat fiind mecanismul juridic de sancţionare suplimentară, datorat cumulului unor puncte acumulate din mai multe fapte).

Cum nu sunt incidente niciuna dintre situaţiile premise care să impună aplicarea dispoziţiilor art. 118 din OUG nr. 195/2002, având în vedere că actul administrativ contestat a fost emis de şeful poliţiei rutiere, în calitate de organ necompetent în a pune în executare sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce, a opinat reclamantul că se creează o certitudine de nelegalitate a actului administrativ contestat.

Astfel, necompetenţa şefului poliţiei rutiere de a dispune sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce în cazurile prevăzute la art. 100 alin. 3, art. 101 alin. 3 şi art. 102 alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 a fost statuată prin interpretarea dată de ÎCCJ prin Decizia nr.8/20l8.

Competenţa exclusivă în cazurile prevăzute la art. 100 alin. 3, art. 101 alin. 3 şi art. 102 alin. 3 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, de a aplica şi a dispune sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce revine agentului constatator, care trebuie să aplice sancţiunea prin procesul-verbal de contravenţie pe care îl întocmeşte, şi nu şefului poliţiei rutiere, care potrivit art. 96 alin. 4 din OUG 195/2002 dispune suspendarea exercitării dreptului dc a conduce exclusiv în cazul cumulului de 15 puncte de penalizare (în cazul cumulului de 15 puncte de penalizare suspendarea exercitării dreptului de a conduce se dispune de către şeful poliţiei rutiere din judeţul sau municipiul Bucureşti care îl are în evidenţă pe titularul permisului de conducere.).

A solicitat reclamantul a se avea în vedere considerentele exprimate în pct. 63-66 din Decizia nr. 8/2018 privind examinarea sesizării formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Ploieşti referitor la unele probleme de drept, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 501 din 19 iunie 2018.

Competenţa exclusivă în cazurile prevăzute la art. 100 alin. 3, art. 101 alin. 3 şi art. 102 alin. 3 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, de a aplica şi a dispune sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce revine agentului constatator, care trebuie să aplice sancţiunea prin procesul-verbal de contravenţie pe care îl întocmeşte, şi nu şefului poliţiei rutiere.

Ori, prin Dispoziţia nr.599028 din 4.12.2018 - act administrativ separat - în mod nelegal, şeful poliţiei rutiere nu avea competenţa să aplice sancţiunea complementară a suspendării cu precizarea temeiului şi a intervalului de timp pentru care se dispune, fiind emis în condiţii de nelegalitate (conform dezlegărilor din Decizia nr. 49/2017 şi Decizia nr. 8/2018 ale ÎCCJ, obligatorii pentru instanţe în temeiul dispoziţiilor art. 521 Cod procedură civilă).

În acelaşi sens sunt incidente şi considerentele pct. 21 din Decizia nr. 49/2017 privind examinarea sesizării formulate de Tribunalul Dâmboviţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 385/262/2016 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 616 din 31 iulie 2017.

Pentru aceste considerente, a solicitat reclamantul respingerea recursului, reţinând incidenţa Deciziei ÎCCJ nr.8/2018, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând recursul, ale cărui motive se subsumează prevederilor art. 488 pct. 8 C.p.c., se constată că acesta este întemeiat, pentru considerentele care urmează:

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat anularea dispoziţiei nr. 599 028/04.12.2018 prin care s-a dispus suspendarea dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice pentru o perioadă majorată de 120 zile în baza art. 118 alin. 2, 4 şi 5  din OUG nr. 195/2002, ca urmare a respingerii definitive prin decizia nr. 1272/27.02.2015 a plângerii contravenţionale, suspensive de executare, formulate împotriva procesului verbal seria PBTX nr. 342694/24.04.2013 şi a nepredării voluntare a permisului de conducere de către reclamant.

În esenţă, acesta a motivat că prin emiterea dispoziţiei nr. 599028/04.12.2018 se încalcă prevederile OUG nr. 195/2002, precum şi DSUÎCCJ nr. 8/2018.

Însă, astfel cum susţine recurentul, conform art. 121 alin. 2 din OUG nr. 195/2002 executarea sancţiunii contravenţionale complementare se prescrie în acelaşi termen în care se prescrie sancţiunea contravenţională principală, iar potrivit art. 131 alin. 1 din OG nr. 92/2003 dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept, cu menţiunea de la alin. 2 că termenul de prescripţie prevăzut la alin. (1) se aplică şi creanţelor provenind din amenzi contravenţionale.

Rezultă de aici că executarea sancţiunii contravenţionale complementare se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la executare, cu menţiunea suplimentară de la art. 132 lit. b din OG nr. 92/2003 că termenul de prescripţie este suspendat în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării este prevăzută de lege, cum, spre exemplu, prevede art.  32 din OG nr. 2/2001.

Prin urmare, procesul verbal de contravenţie fiind emis la 24.04.2013, iar efectele sale suspendate până la pronunţarea deciziei nr. 1272/27.02.2015, rezultă că termenul de prescripţie a executării sancţiunii complementare aplicate reclamantului-intimat a fost respectat.

Prin decizia nr. 8/2018 pronunţată de ÎCCJ în recurs în interesul legii s-a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 96 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, neconsemnarea, în cuprinsul procesului - verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, a sancţiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce, a intervalului de timp în care acesta este suspendat şi a temeiului juridic este sancţionată cu nulitatea relativă parţială a procesului-verbal, condiţionată de producerea unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin anularea măsurii privind reţinerea permisului de conducere.

În motivare, printre altele, ÎCCJ a reţinut că în cazul comiterii unei contravenţii de natura celei descrise anterior, măsura tehnico-administrativă a reţinerii permisului de conducere are natura juridică a punerii în executare a sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce, reglementată de legiuitor ca fiind obligatoriu de aplicat împreună cu sancţiunea principală, fără a fi lăsată la aprecierea organului constatator, ca o consecinţă a legăturii directe în care se află cu fapta sancţionată şi a pericolului social sporit al acesteia (parag 62 şi 56). În continuare, în limitele şi faţă de obiectul sesizării, la parag. 66 se concluzionează că în prezent, nu există posibilitatea ca printr-un act administrativ separat să se aplice sancţiunea complementară a suspendării cu precizarea temeiului şi a intervalului de 6timp pentru care se dispune, cu excepţia situaţiei particulare a ipotezei prevăzute la art. 96 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 (dat fiind mecanismul juridic de sancţionare suplimentară, datorat cumulului unor puncte acumulate din mai multe fapte).

Extrăgând din context această ultimă aserţiune reclamantul susţine că emitentul dispoziţiei atacate nu avea competenţa întocmirii sale pe motiv că sancţiunea complementară se poate aplica prin act administrativ separat cu indicarea temeiului de drept şi a perioadei numai în ipoteza art. 96 alin. 4 din OUG nr. 195/2002.

Or, în speţă şeful poliţiei rutiere nu a aplicat sancţiunea complementară, ci numai a dispus punerea în executare, cu prelungirea perioadei de suspendare cu 30 de zile conform art. 118 alin. 4 şi 5 din OUG nr. 195/2002, posibilitate prevăzută de lege în favoarea sa, cum rezultă, mutatis mutandis, atât din interpretarea în context a parag. 66 din decizia nr. 8/2018, cât şi din aplicarea art. 104 din OUG nr. 195/2002, în baza aceluiaşi principiu de simetrie.

Faţă de cele ce preced, Curtea constată că recursul este fondat, drept care, văzând prevederile art. 496 alin. 2 C.p.c., îl va admite, va casa în parte sentinţa atacată şi va respinge ca neîntemeiată cererea de anulare a dispoziţiei nr. 599028/04.12.2018.

Domenii speta

Spete similare