Apel. Procuror care nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 791 din Legea nr. 304/2004. Inadmisibilitate. Extinderea prin apel a limitelor sesizării instanței

DREPT PROCESUAL PENAL

Apel. Procuror care nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 791 din Legea nr. 304/2004. Inadmisibilitate. Extinderea prin apel a limitelor sesizării instanței

- art. 407 alin. (1) și art. 409 alin. (1) Cod procedură penală

- art. 371 Cod procedură penală

În ceea ce privește admisibilitatea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial (...), prin procurorul-șef birou (...), Curtea a apreciat că în cauză suntem strict în prezența unei situații în care o cale de atac a fost exercitată de un procuror care funcționează în cadrul parchetului competent să exercite calea de atac, procuror care însă nu îndeplinește una dintre condițiile cerute de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară pentru a exercita atribuțiile prevăzute de lege în competența acestei structuri, și anume aceea de a avea o vechime de 10 ani în funcția de procuror, condiții în care manifestarea sa procesuală (exercitarea căii de atac) nu este încuviințată de lege, fiind lipsită de bază legală.

În privința cererii de probațiune formulate de către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial (...), Curtea a reținut că, față de soluțiile pronunțate în ceea ce privește apelurile declarate în cauză, cererea de probațiune a rămas fără obiect, deoarece apelul declarat în termen de către parchet a fost respins ca inadmisibil, în vreme ce apelul declarat cu respectarea cerințelor de admisibilitate a fost tardiv formulat.

Pe de altă parte, Curtea a considerat că prin cererea de apel parchetul a solicitat judecarea și condamnarea inculpatului pentru comiterea unei infracțiuni cu privire la care nu a fost sesizată instanța, depășind astfel limitele sesizării.

Potrivit art. 371 Cod procedură penală judecata se mărginește la faptele și la persoanele arătate în actul de sesizare a instanței.

Astfel, instanța nu poate să extindă obiectul judecății cu privire la alte fapte și persoane decât cele descrise în actul de sesizare, chiar dacă în stadiul cercetării judecătorești în primă instanță sau în apel ar rezulta existența altor fapte aflate în strânsă legătură cu cele sesizate sau participarea la comiterea faptei a altor persoane. Deopotrivă, în faza de judecată parchetul nu poate extinde sfera acuzațiilor factuale, sau renunța la acuzațiile factuale din actul de sesizare, pentru a susține noi acuzații în fapt, chiar și atunci când acestea se află într-o legătură substanțială cu acuzațiile cuprinse în actul de sesizare.

Schimbarea încadrării juridice se poate dispune numai prin raportare la fapta/faptele descrise în actul de sesizare a instanței care constituie obiectul judecății, neputând fi schimbat conținutul faptei care face obiectul acuzației penale.

Curtea de Apel Oradea, Secția penală și pentru cauze cu minori

Decizia penală nr. 410 din 11 septembrie 2019

Prin Sentința penală nr. (...) din 28 februarie 2019, Tribunalul (...), în baza art. 2 alin. (1)  și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal, raportat la dispozițiile art. 396 alin. (10) Cod penal și art. 75 alin. (2) lit. b) Cod penal l-a condamnat pe inculpatul (I1) (...)  pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de risc și mare risc, la o pedeapsă de  2 ani și 6 luni închisoare și interzicerea pe o perioadă de 5 ani a exercitării dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. c) Cod penal ca pedeapsă complementară.

În baza art. 3 alin. (2) din Legea nr.  143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) raportat la dispozițiile art. 396 alin. (10) Cod penal și art. 75 alin. (2) lit. b) Cod penal a fost condamnat inculpatul (I1) (...) pentru săvârșirea infracțiunii de introducere în țară de droguri de mare risc, la o pedeapsă de 3 ani și 2 luni închisoare și interzicerea pe o perioadă de 5 ani a exercitării dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. c) Cod penal ca pedeapsă complementară.

În baza art. 38 alin. (1) raportat la dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) Cod penal s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani și 2 luni închisoare la care s-a adăugat 1/3 din pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare, respectiv 10 luni, dispunând ca în final inculpatul să execute pedeapsa de 4 ani închisoare și interzicerea pe o perioadă de 5 ani a exercitării dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. c) Cod penal ca pedeapsă complementară.

În baza art. 404 alin. (4) lit. b) Cod procedură penală s-a menținut măsura preventivă a arestului la domiciliu a inculpatului, iar în baza art. 404 alin. (4) lit. a) Cod procedură penală s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și arestului preventiv de la 17 martie 2018 la 19 octombrie 2018 și a măsurii arestului la domiciliu de la 19 octombrie 2018 la zi.

În baza art. 16 alin. (1) lit. c) Cod procedură penală a fost achitat inculpatul (I2) de sub acuzația săvârșirii infracțiunii de trafic de droguri, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea  nr. 143/2000.

În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I  Cod procedură penală a fost achitat inculpatul (I2) de sub acuzația săvârșirii infracțiunii de efectuarea fără a deține autorizație eliberată în condițiile legii, fără drept, de operațiuni cu produse, știind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive, prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea 194/2011.

În baza art. 112 alin. (1) lit. f) Cod penal coroborat cu dispozițiile art. 16 și 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, s-a dispus confiscarea în vederea distrugerii a drogurilor rămase în urma efectuării constatărilor tehnico-științifice, după cum urmează: 3 comprimate care conțin ca substanță activă 3,4 MDMA, 3,8 grame pulbere care conține 3,4 MDMA și 12,1 grame substanță care conține amfetamină și cafeină, ambalată și sigilată cu sigiliul tip MAI cu nr. 18810; 25 comprimate care conțin ca substanță activă 3,4 MDMA, 9 comprimate care conțin ca substanță activă 3,4 MDMA, 9,8 grame pulbere care conțin 3,4 MDMA, 8,2 grame pulbere care conțin 3,4 MDMA, 2,4 grame pulbere care conțin 3,4 MDMA, 1,1 grame pulbere care conține 3,4 MDMA, 5,7 grame cannabis, 61,7 grame substanță care conține amfetamină și cafeină, 16,5 grame substanță care conține amfetamină și cafeină, 335,5 grame substanță care conține amfetamină și cafeină, ambalate și sigilate cu sigiliul tip MAI cu nr. 18809; 0,5 grame cannabis, 2,2 grame substanță ce conține 4-CEC, ambalată și sigilată cu sigiliul tip MAI cu nr. 18810.

În baza art. 112 alin. (1) lit. b) Cod penal s-a dispus confiscarea în vederea distrugerii a unui cântar electronic pe care s-a pus în evidență amfetamină, THC și cafeină, un patent multifuncțional și o râșniță de culoare neagră cu capac maro împreună cu 7 plicuri din plastic transparent, de diferite dimensiuni, fără conținut, sigilate cu sigiliul MI 24754, ridicate de la locuința inculpatului (I1) (...) și aflate la camera de corpuri delicte a instanței.

În baza art. 112 alin. (6) Cod penal s-a dispus confiscarea de la inculpatul (I1) (...) a sumei de 1000 lei obținută prin vânzarea drogurilor în data de 16 martie 2018 și a sumei de 7000 lei, obținută prin comercializarea drogurilor introduse în țară în data de 3 martie 2018.

În baza art. 274 alin. (2) Cod procedură penală au fost obligați  inculpații la plata sumei de 2000 lei cheltuieli judiciare către stat, câte 1000 lei fiecare.

În motivarea soluției pronunțate, prima instanță a reținut, în esență, că în ceea ce-l privește pe inculpatul (I2) se impune pronunțarea unei soluții de achitare de sub acuzația comiterii infracțiunii de trafic de droguri, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. c) Cod procedură penală, câtă vreme, deși este adevărat că la percheziția domiciliară a inculpatului au fost găsite 3 pliculețe conținând materie vegetală de culoare verde oliv și 6 pliculețe conținând pulbere cristalină, precum și un dispozitiv de mărunțit, cantitățile găsite au fost mici, respectiv 0,7 grame cannabis, 0,3 grame de materie vegetală pe care s-a pus in evidență 5F-MDMB-PINACA și EMB-FUMINACA, 0,0184 grame cannabis și 0,0347 grame substanță ce conține Clepfedrone, însă nu există alte probe care să stabilească dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul a întreprins activități în domeniului  traficului de droguri. Mai mult, s-a reținut că fiind audiat în cauză, martorul colaborator cu identitate protejată al organelor de anchetă, (MIP), a arătat că nu-l cunoaște pe inculpatul (I2), că numele inculpatului nu-i spune nimic și că nu a cumpărat niciodată droguri de la acesta.

În raport de această împrejurare, instanța de fond a apreciat că nu există nicio probă certă care să poată susține o soluție de condamnare a inculpatului, astfel încât a apreciat că această faptă de trafic de droguri nu există.

Totodată, prima instanță a dispus, în temeiul prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I Cod procedură penală, achitarea inculpatului (I2) de sub acuzația comiterii infracțiunii de  efectuarea fără a deține autorizație eliberată în condițiile legii, fără drept, de operațiuni cu produse, știind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive, prevăzută de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, apreciind că fapta nu este prevăzută de legea penală. La adoptarea acestei soluții, instanța de fond a avut in vedere Decizia nr. 10 din 12 septembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 894 din 24/10/2018), potrivit căreia procurarea de produse susceptibile de a avea efecte psihoactive de către consumatorul final în vederea consumului propriu, efectuată exclusiv în acest scop, nu constituie operațiune cu produse în sensul art. 2 lit. b) din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare și nu intră sub incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1) din același act normativ.

Împotriva acestei sentințe, în termenul legal, a declarat apel Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial (...), prin procurorul șef serviciu, (...), criticând-o sub aspectul netemeiniciei.

În motivarea căii de atac declarate s-a susținut că soluția pronunțată de instanța de fond de achitare a inculpatului (I2) de sub acuzația comiterii infracțiunii de trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 este neîntemeiată și s-a apreciat că se impune condamnarea inculpatului pentru comiterea infracțiunii de deținere de droguri de risc pentru consum propriu, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

S-a arătat că, așa cum rezultă din declarațiile inculpatului (I2) date atât în faza de urmărire penală, cât și în fața instanței de fond, substanțele găsite asupra sa erau destinate consumului propriu, inculpatul declarându-se consumator de cannabis și amfetamină, precizând că nu este dependent de aceste substanțe și că a început să le consume începând cu vârsta de 18 ani.

S-a opinat că toate mijloacele de probă administrate în cauză dovedesc, dincolo de orice dubiu, că inculpatul (I2) a comis o faptă de deținere de droguri de risc, singura diferență care apare între acuzația formulată prin rechizitoriu și ceea ce s-a reținut în urma cercetării judecătorești este scopul respectivei dețineri de droguri de risc, procurorul apreciind că probele administrate în cauză dovedesc că scopul deținerii acestora era vânzarea, iar instanța de fond că activitatea de vânzare nu a fost dovedită.

S-a apreciat că deținerea de droguri de risc poate constitui elementul material atât al infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cât și al infracțiunii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și că, în lipsa scopului de a trafica drogurile, deținerea acestora este oricum incriminată, chiar dacă unicul scop este propriul consum, condiții în care instanța de fond era datoare să facă aplicarea în cauză a prevederilor art. 386 alin. (1) Cod procedură penală și să pună în discuție schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului, din cea de trafic de droguri de risc în cea de deținere de droguri de risc.

S-a considerat că instanța nu poate fi ținută de încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare și că o abordare pur formală a acuzației prezintă riscul ca unele persoane care comit infracțiuni să nu poată fi trase la răspundere penală ulterior unei soluții definitive de achitare pentru fapte care au primit o încadrare juridică considerată incorectă de instanță, sens în care s-a arătat că dacă soluția de achitare a inculpatului (I2) de sub acuzația comiterii infracțiunii de trafic de droguri de risc ar rămâne definitivă, având în vedere dispozițiile art. 6 Cod procedură penală, acesta nu ar mai putea fi cercetat pentru infracțiunea de deținere de droguri de risc, deși la percheziția domiciliară, asupra acestuia s-au găsit droguri de risc.

S-a mai arătat că în cauză există suficiente probe care să demonstreze, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta de care este acuzat inculpatul (I2) există și constituie infracțiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, în modalitatea deținerii de droguri de risc pentru consum propriu, astfel că se impune condamnarea acestuia.

În data de 21 iunie 2019 în cauză a declarat apel și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial (...), prin procurorul șef serviciu (...). Calea de atac declarată nu a fost motivată în fapt sau în drept.

În ședința publică din 11 septembrie 2019 Curtea a pus în dezbaterea contradictorie a procurorului și a avocatului inculpatului următoarele problematici:

(i) admisibilitatea apelului declarat de (...), procurorul șef birou al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial (...);

(ii)legalitatea apelului declarat de (...), procurorul șef serviciu al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial (...) și respectarea termenului de declarare a căii ordinare de atac;

(iii)excepția invocată de inculpatul intimat (I2) privind nulitatea absolută a apelului declarat de (...), procurorul șef birou al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial (...);

(iv)cererea de probațiune formulată de reprezentantul Ministerului Public la termenul de judecată din 28 mai 2019, respectiv propunerea de audiere a martorului cu identitate protejată, (MIP).

Analizând actele și lucrările dosarului prin raportare la motivele de apel, dar și la chestiunile puse în discuție la termenul de judecată din 11 septembrie 2019, Curtea a reținut următoarele:

1.Cu privire la apelul declarat de către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial (...)

Cu titlu preliminar, Curtea a reținut că, potrivit art. 130 și art. 131 din Constituția României și a titlului al II-lea al Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Ministerul Public este o magistratură specială, componentă a autorității judecătorești, împuternicită să reprezinte, în activitatea judiciară, interesele generale ale societății și să apere, în această calitate, ordinea de drept, precum și drepturile și interesele cetățenilor.

Conform art. 131 alin. (1) din Constituția României și art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic.

De asemenea, deși nu sunt menționate expres în lege, atât la nivel doctrinar, cât și jurisprudențial sunt unanim acceptate principiile unicității și indivizibilității Ministerului Public.

Dacă sub aspect organizatoric Ministerul Public este indivizibil, toți procurorii îndeplinind atribuțiile Ministerului Public în numele și pentru acesta, unicitatea permite oricărui procuror să acționeze în numele Ministerului Public, exercitând atribuțiile acordate prin lege acestuia, în limitele competenței parchetului din care face parte și a atribuțiilor ce i s-au repartizat.

Caracterul indivizibil al Ministerului Public presupune că, în caz de necesitate, potrivit legii, orice procuror poate fi înlocuit în aceeași cauză de un alt procuror, atât în activitatea de urmărire penală, cât și în faza de judecată, în aceeași cauză putând acționa concomitent sau succesiv unul sau mai mulți procurori, chiar de la parchete ierarhic diferite, singura limitare pentru procurorii dintr-un parchet fiind aceea de a nu îndeplini actele procesuale sau procedurale care nu intră în competența parchetului din care fac parte.

Curtea a notat că în prezenta cauză urmărirea penală a fost efectuată de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial (...), care de altfel a dispus și trimiterea în judecată a inculpatului (I2) sub acuzația comiterii infracțiunilor de trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și efectuarea de operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, prevăzută de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2001, prin rechizitoriul din 27 aprilie 2018 în dosarul nr. (...)/D/P/2018, cauza formând obiectul dosarului nr. (...)/(...)/2018 al Tribunalului (...).

Prin sentința penală nr. (...) din 28 februarie 2019 pronunțată de Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/(...)/2018, s-a dispus, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) Cod procedură penală achitarea inculpatului (I2) de sub acuzația săvârșirii infracțiunii de trafic de droguri, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea  nr. 143/2000 și, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I  Cod procedură penală, achitarea inculpatului (I2) de sub acuzația săvârșirii infracțiunii de efectuarea fără a deține autorizație eliberată în condițiile legii, fără drept, de operațiuni cu produse, știind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive, prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea 194/2011.

Minuta sentinței penale nr. (...) din 28 februarie 2019 a Tribunalului (...) a fost comunicată Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial (...) în data de 01 martie 2019 (fila 69 din dosarul primei instanțe), în calitate de structură de parchet care a emis rechizitoriul în cauza în care s-a pronunțat soluția instanței de judecată.

În aceeași zi de 01 martie 2019, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial (...), prin procurorul șef birou (...) a declarat apel împotriva sentinței penale nr. (...) din 28 februarie 2019 pronunțate de Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/(...)/2018 (fila 2 din dosarul acestei curți de apel), același procuror redactând și motivele de apel (filele 4-12 din dosarul acestei curți de apel).

Dosarul cauzei a fost înregistrat pe rolul acestei curți de apel în data de 24 aprilie 2019, fixându-se primul termen de judecată pentru 28 mai 2019.

Ca urmare a modificărilor legislative aduse Legii nr. 304/2009 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2018, prin adresa din 09 mai 2019, Curtea a solicitat Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial (...) să comunice dacă doamna procuror șef birou (...), care a formulat și motivat apelul declarat în cauză îndeplinește condițiile cerute de art. 791 alin. (3) din Legea nr. 304/2004.

Prin adresa nr. (...)/III.11/2019 din 10 mai 2019, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial (...) a comunicat că doamna procuror șef birou (...), care a declarat și motivat apelul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial (...) îndeplinește condițiile prevăzute de art. 791 din Legea nr. 303/2004, fiind numită în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial (...) începând cu data de 06 noiembrie 2017, prin Ordinul nr. (...)/01.11.2017. Totodată, s-a precizat că Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a analizat situația procurorilor care nu mai îndeplinesc condițiile legale pentru exercitarea activității în cadrul unor unități de parchet ca urmare a intrării în vigoare a dispozițiilor art. 791 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 și că singurul organ competent pentru a dispune asupra carierei judecătorilor și procurorilor este Consiliul Superior al Magistraturii (filele 24 - 25 din dosarul acestei curți de apel).

Ulterior, prin adresa nr. (...)/VI/14/2019 din 28 mai 2019, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial (...) a comunicat faptul că, în data de 01 martie 2019, doamna (...) avea o vechime în funcția de procuror de 9 ani 8 luni și 15 zile, adresă căreia i-a fost anexat traseul profesional al doamnei procuror (filele 73-74 din dosarul acestei curți). S-a menționat că, potrivit art. V din Legea nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2014 privind organizarea judiciară, procurorii care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, sunt numiți în funcție în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și Direcției Naționale Anticorupție rămân în funcțiile pe care le îndeplinesc în cadrul acestor structuri.

În susținerea acestui punct de vedere, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial (...) a depus la dosarul cauzei un număr de 10 hotărâri pronunțate de mai multe instanțe din țară prin care a fost analizată îndeplinirea de către procurorii Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a condițiilor prevăzute de art. 791 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, respectiv încheierea din 27 martie 2019 pronunțată de Tribunalul pentru minori și familie Brașov în dosarul nr. 49/372/2019 (filele 30 - 38); încheierea penală nr. 22/CJDL din 24 aprilie 2019 pronunțată în complet de divergență de completul de judecători de drepturi și libertăți de la Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. 450/83/2019* (filele 56 - 69); încheierea penală nr. 30 din 13 mai 2019 pronunțată de completul de judecători de drepturi și libertăți de la Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. 1525/85/2019 (filele 85 - 108); încheierea penală din 10 iunie 2019 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. 7411/99/2017 (filele 109 - 115); încheierea nr. 99 din 20 mai 2019 pronunțată de completul de judecători de drepturi și libertăți de la Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 947/101/2019/a1 (filele 116 - 150); încheierea din 07 mai 2019 pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți de la Tribunalul Mehedinți în dosarul nr. 947/191/2019 (filele 151 - 157); încheierea penală nr. 30/CC din 09 mai 2019 pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți de la Tribunalul Sibiu în dosarul nr. 1525/85/2019 (filele 158 - 194);  încheierea din 27 martie 2019 pronunțată de Tribunalul pentru minori și familie Brașov în dosarul nr. 49/1372/2019 (filele 186 - 194); încheierea penală nr. 72/CP din 24 mai 2019 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Maramureș în dosarul nr. 1733/100/2918/a1 (filele 195 - 206), precum și încheierea din 10 mai 2019 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. 117/42/2018/a1 (filele 207 - 224).

Deși s-a apreciat că doamna procuror-șef birou (...) îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru exercitarea activității în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, inclusiv după intrarea în vigoare a modificărilor aduse dispozițiilor art. 791 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 92/2018, în data de 04 iunie 2019 (după ce Curtea solicitase relații cu privire la vechimea în funcție a procurorului care declarase calea de atac) Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial (...) a solicitat Tribunalului (...) comunicarea minutei sentinței penale nr. (...) din 28 februarie 2019, cu motivarea că procurorul care a participat la dezbaterea în fond a cauzei a fost din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial (...).

Prin adresa din 05 iunie 2019 (fila 252 din dosarul acestei instanțe), Tribunalul (...) a comunicat DIICOT – Serviciul Teritorial (...) copia sentinței penale nr. (...) din 28 februarie 2019 pronunțată de Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/(...)/2018, precizând că, în data de 19 aprilie 2019 dosarul cauzei a fost înaintat acestei curți de apel.

Prin adresa din 21 iunie 2019, înregistrată la Tribunalul (...) în aceeași dată (fila 253 din dosarul acestei instanțe), Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial (...) a declarat apel împotriva sentinței penale nr. (...) din 28 februarie 2010 pronunțate de Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/(...)/2018.

Curtea a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 791 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, aprobată prin Legea nr. 120/2018 și art. 12 din Regulamentul de ordine interioară la parchetelor, aprobat prin Ordinul nr. 2632/C/2014 al Ministrului Justiției, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism funcționează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca structură cu personalitate juridică proprie.

În conformitate cu art. 6 lit. i) din Regulamentul de organizare și funcționare al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, aprobat prin Ordinul nr. 4682/C din 21 decembrie 2016 al Ministrului Justiției, ținând seama de dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și de circumscripția teritorială a Curții de Apel (...), structura teritorială a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este compusă din Serviciul teritorial (...) și Biroul teritorial (...), ambele structuri fiind conduse de procurori-șef, procurorul-șef al biroului teritorial subordonându-se, potrivit art. 81 din Regulament, procurorului-șef al serviciului teritorial.

Așa cum s-a stabilit prin decizia nr. 21/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 284 din 30 aprilie 2010), legea de înființare a acestei structuri specializate trebuie interpretată în sensul firesc, rațional, respectiv că ea conferă procurorilor din cadrul acestei structuri un plus de atribuții generate de natura infracțiunilor pe care le cercetează, procurorii acestei direcții participând la judecarea oricărei cereri adresate instanțelor de judecată în cauzele de competența direcției, precum și la judecarea în fond și în căile de atac în cauzele în care Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a sesizat instanțele de judecată. De asemenea, s-a reținut că legiuitorul nu a înțeles să atribuie dreptul de exercitare a căii de atac exclusiv procurorului care a participat la judecarea cauzei, ci parchetului ca instituție ce apără drepturile fundamentale ale cetățenilor.

Având în vedere principiile de organizare și funcționare a Ministerului Public, Curtea a constatat caracterul unitar al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, unitate specializată de parchet, care funcționează în structura Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, structură cu privire la care se aplică și principiul indivizibilității parchetului.

De altfel, tocmai în aplicarea principiului indivizibilității, în fața Tribunalului (...), în ședința de judecată din 18 februarie 2019 când s-a procedat la dezbaterea cauzei, din partea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a participat doamna procuror (...), din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial (...), deși rechizitoriul a fost emis de către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism Biroul Teritorial (...).

Așa cum s-a arătat mai sus, Tribunalul (...) a comunicat minuta hotărârii pronunțate în cauză Biroului Teritorial (...), care a emis rechizitoriul și a sesizat instanța, neexistând nicio prevedere legală potrivit căreia, în situația în care la dezbaterea cauzei a participat un procuror dintr-o structură ierarhic superioară comunicarea să se facă structurii din care acesta face parte, ca de altfel nicio dispoziție potrivit căreia, într-o astfel de situație, minuta hotărârii să se comunice ambelor structuri.

Potrivit art. 407 alin. (1) Cod procedură penală, după pronunțare, o copie a minutei hotărârii se comunică procurorului care, potrivit art. 409 alin. (1) Cod procedură penală, poate formula apel, referitor la latura penală și latura civilă, fiind evident că legiuitorul a acordat posibilitatea de a formula calea de atac unității specializate de parchet, ca instituție unitară ce apără drepturile fundamentale ale cetățenilor, iar nu fiecărei structuri din cadrul parchetului.

În raport de principiile unicității și indivizibilității, Curtea a opinat că oricare dintre procurorii structurii teritoriale a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, inclusiv procurorii-șefi puteau exercita calea de atac împotriva sentinței penale nr. (...) din 28 februarie 2019 pronunțate de Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/(...)/2018 începând cu data de 01 martie 2019, data la care Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial (...) i-a fost comunicată minuta acestei hotărâri.

Conform art. 410 alin. (1) Cod procedură penală, termenul de declarare a apelului este de 10 zile și curge de la comunicarea copiei minutei.

Curtea a apreciat că instituția termenului în procesul penal prefigurează un principiu fundamental al acestei activități judiciare, și anume operativitatea și are ca scop, pe de o parte, limitarea în timp a duratei unor măsuri procesuale, iar pe de altă parte, împiedică tergiversarea desfășurării procesului penal, asigurând operativitatea acțiunilor cerute de justa soluționare a cauzelor penale.

Curtea a opinat că termenul de 10 zile prevăzut de art. 410 alin. (1) Cod procedură penală este un termen procedural, la calcularea căruia se ține seama de dispozițiile art. 269 Cod procedură penală, nesocotindu-se ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua în care acesta se împlinește.

Termenul de apel este un termen imperativ (peremptoriu), legea impunând titularului dreptului de apel să exercite calea de atac înainte de expirarea termenului stipulat pentru exercitarea căii ordinare de atac, și un termen absolut, în sensul că nesocotirea lui atrage sancțiuni procesuale, apelul declarat după expirarea termenului fiind tardiv.

Curtea a constatat că în termenul procedural de 10 zile calculat începând cu data de 01 martie 2019 calea de atac a apelului împotriva sentinței penale nr. (...) din 28 februarie 2019 pronunțată de Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/(...)/2018 a fost exercitată doar de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial (...).

Curtea a apreciat că solicitarea adresată în data de 04 iunie 2019 Tribunalului (...) de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciului Teritorial (...) privind comunicarea minutei sentinței penale nr. (...) din 28 februarie 2019 pronunțate de Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/(...)/2018, cu motivarea că procurorul care a participat la dezbaterea în fond a cauzei a fost din cadrul acestei structuri, constituie o încercare de deturnare a procedurilor în scopul de a obține în mod nelegal o repunere în termenul de apel sau de a deplasa momentul de început al curgerii termenului de apel, la o dată ulterioară declanșării etapei procesuale a judecății în apel prin calea de atac exercitată de aceeași structură de parchet.

Curtea a considerat că nu exista niciun impediment legal ca Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial (...) să declarare apel în termen într-o cauză la judecata căreia participase un procuror din cadrul acestei structuri și care avea obligația de a ține evidența soluției pronunțate în cauză și să supună această soluție analizei colegilor de parchet și șefului serviciului teritorial pentru a se decide că se impune formularea căii ordinare de atac a apelului.

Prin urmare, Curtea a constatat că, deși admisibilă, calea de atac exercitată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial (...) în data de 21 iunie 2019 împotriva sentinței penale nr. (...) din 28 februarie 2019 pronunțată de Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/(...)/2018, este tardivă, fiind declarată cu depășirea termenului de 10 zile, prevăzut de art. 410 Cod procedură penală.

2.Referitor la apelul declarat de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial (...)

În ceea ce privește admisibilitatea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial (...), prin procurorul-șef birou (...), Curtea a notat că, așa cum s-a arătat mai sus, Serviciul Teritorial (...) a considerat că doamna procuror îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a-și exercita activitatea în cadrul acestei direcții, în susținerea acestui punct de vedere fiind depuse la dosarul cauzei un număr de 10 hotărâri pronunțate de mai multe instanțe din țară.

Cu titlu preliminar, Curtea a constatat că în cauzele în care s-au pronunțat aceste încheieri s-a invocat fie necompetența materială și după calitatea persoanei a procurorilor Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, fie nulitatea absolută a actelor întocmite de procurorii care nu îndeplineau condițiile de vechime prevăzute de art. 791 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, considerentele instanțelor de judecată fiind, în esență, aceleași.

Astfel, în ceea ce privește excepția necompetenței materiale și după calitatea persoanei, s-a reținut, pe de o parte, că aceasta se analizează prin raportare la persoanele care au calitatea de suspect/inculpat, iar nu prin raportare la organele judiciare care efectuează actele de urmărire penală, soluționează cauzele, formulează propuneri de arestare sau prelungire a arestării preventive, declară căile de atac sau participă la ședințele de judecată. Pe de altă parte, s-a apreciat că dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 92/2018 nu li se aplică procurorilor care erau numiți în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență, ci doar celor delegați, în acest din urmă sens făcându-se referire la hotărârile Secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii.

În alte hotărâri s-a apreciat că nu se poate vorbi despre o veritabilă excepție de necompetență funcțională, sens în care s-a efectuat o analiză în două etape. Astfel, într-o primă etapă, s-a reținut că obiectul cauzelor în care s-a invocat această chestiune nu este unul care să vizeze cariera procurorilor și că, în condițiile în care instanța penală ar analiza aspecte care privesc situația profesională a procurorului care a instrumentat cauza, ar opera o extindere de competență neprevăzută de lege, pentru că aspectele privind carierea magistratului pot fi invocate doar în fața instanței de contencios administrativ în condițiile art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Într-o a doua etapă s-a arătat că doar în cazul în care instanța de contencios administrativ ar constata că un anumit magistrat nu îndeplinește condițiile legale pentru numirea, păstrarea sau promovarea în funcție, instanța penală ar putea constata nulitatea actelor efectuate de acest magistrat în cauza penală cu judecarea căreia este învestită. Totodată, s-a apreciat că dispozițiile art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2018 se aplică pentru viitor, în sensul că îndeplinirea condițiilor de exercitare a funcției în cadrul structurii specializate din cadrul Ministerului Public trebuie îndeplinită doar de procurorii care vor fi numiți în cadrul acestei structuri, neafectând legalitatea numirilor până la momentul intrării în vigoare a ordonanței de urgență.

S-a mai exprimat opinia că potrivit art. V din Legea nr. 207/2018, procurorii numiți la data intrării în vigoare a legii în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism rămân în funcțiile pe care îndeplinesc în cadrul acestor structuri și că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2018 nu a modificat dispozițiile tranzitorii ale acestei legi sau că legalitatea sau nelegalitatea continuării activității procurorului în cadrul structurilor Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism după intervenirea modificărilor legislative este o chestiune ce ține de competența procurorului general și a Consiliului Superior al Magistraturii, această verificare neputând fi efectuată în cadrul procesului penal ca și chestiune prealabilă.

Curtea a constatat că, art. 791 din Legea nr. 304/2004 a suferit în cursul anului 2018 mai multe modificări în ceea ce privește condițiile de vechime pe care trebuie să le îndeplinească procurorii pentru a putea fi numiți în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Astfel, potrivit art. I pct. 40 din Legea nr. 207/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 636 din 20 iulie 2018), alin. (3) al art. 791 din Legea nr. 304/2004 a fost modificat în sensul că pentru a fi numiți în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, procurorii trebuiau să aibă o vechime de cel puțin 8 ani în funcția de procuror sau judecător, iar potrivit art. V, procurorii care la data intrării în vigoare a acestei erau numiți în funcție în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism rămâneau în funcțiile pe care le îndeplineau în cadrul acestor structuri.

Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 874 din 16 octombrie 2018), dispozițiile art. 791 din Legea nr. 304/2004 au suferit o nouă modificare în ceea ce privește condiția de vechime pe care trebuie să o îndeplinească procurorii pentru a putea fi numiți în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, aceasta fiind de cel puțin 10 ani.

De asemenea, prin art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2018, s-a stabilit că procurorii care, la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență își desfășoară activitatea în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism rămân în funcție în cadrul acestei direcții numai dacă îndeplinesc condițiile prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevederile ordonanței de urgență referitoare la modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 intrând în vigoare, potrivit art. VII, la data publicării ordonanței în Monitorul Oficial al României, Partea I, respectiv în 16 octombrie 2018.

În aceste condiții, în mod evident, susținerea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Structura Centrală (adresa nr. (...)/VI/14/2019 din 28 mai 2019 – fila 73 din dosarul acestei instanțe) în sensul că în cauză ar fi incidente dispozițiile art. V din Legea nr. 207/2018, potrivit cărora procurorii care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, sunt numiți în funcție în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și Direcției Naționale Anticorupție rămân în funcțiile pe care le îndeplinesc în cadrul acestor structuri nu poate fi primită, această dispoziție având caracter tranzitoriu numai în raport de modificările operate prin Legea nr. 207/2018

Curtea a constatat în art. 5 alin. (1) din Constituția României este consacrat în termeni generali principiul legalității, prevăzându-se că în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

În procesul penal principiul legalității este reglementat în mod expres prin art. 2 Cod procedură penală, conform căruia procesul penal se desfășoară potrivit dispozițiilor prevăzute de lege.

Principiul legalității presupune, pe de o parte, realizarea activității procesuale numai prin intermediul organelor judiciare prevăzute de lege, în compunerea și limita atribuțiilor stabilite, doar în acest mod fiind asigurată protecția persoanelor împotriva ingerințelor autorităților judiciare în drepturile și libertățile garantate de lege, dar și exigența dreptului la un proces echitabil.

Pe de altă parte, principiul legalității implică respectarea și de către ceilalți participanți în procesul penal (avocatul, părțile, subiecții procesuali principali, precum și ceilalți subiecți procesuali) a dispozițiilor legale, pentru că aceste dispoziții sunt garanții ale drepturilor, intereselor și îndatoririlor lor procesuale.

Cu toate acestea, înscrierea în lege a obligației desfășurării activității în conformitate cu prevederile legii de către toți participanții la procesul penal nu este suficientă pentru realizarea legalității procesuale, motiv pentru care au fost instituite sancțiunile procesuale.

Actualul Cod de procedură penală prevede în mod explicit trei feluri de sancțiuni procesuale: inadmisibilitatea [spre exemplu, art. 67 alin. (2) și (5), art. 72 alin. (7), art. 421 pct. (1) lit. a); art. 4251 alin, (7) pct. 1 lit. a); art. 431; art. 440; art. 459; art. 468, art. 559 alin. (5) etc.]; decăderea [art. 268 alin. (1)] și nulitatea [art. 280-282], însă doctrina recunoaște și sancțiunea inexistenței.

Mai mult, având în vedere faptul că majoritatea regulilor de procedură penală au caracter de nuda percepta [de regulă, norma procesual penală cuprinzând doar dispoziția (perceptul), ipoteza, dar mai ales sancțiunea, fiind doar deduse sau incluse în alte norme], în literatura juridică de specialitate a fost construită doctrina sancțiunilor virtuale, în condițiile în care nu există reguli de procedură penală care să nu fie întregite în conținut cu una sau mai multe sancțiuni procesuale, sancțiuni care, nefiind prevăzute în mod explicit în dispozițiile legale de aplicabilitate generală, decurg în mod implicit din natura imperativă a dispoziției.

În doctrină (Narcis Giurgiu, Cauze de nulitate în procesul penal, Ed. Științifică, București, 1974) s-a arătat în mod întemeiat că, deși urmăresc același scop, al asigurării legalității actelor procesuale și procedurale, sancțiunile procesuale se diferențiază prin caracterul, condițiile și efectele lor. Astfel, dacă realizarea actelor procesuale sau procedurale în lipsa aptitudinii organului judiciar sau a persoanei de la care provine actul, ori în lipsa manifestării de voință a persoanei îndrituite să-l efectueze va atrage inexistența acestuia, îndeplinirea actelor cu nerespectarea termenelor prevăzute de lege va atrage sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului de a mai îndeplini actul. Înfăptuirea unor acte neadmise de lege va atrage sancțiunea inadmisibilității, iar nerespectarea dispozițiilor legale, prin omisiunea sau cu încălcarea formelor prescrise de lege pentru îndeplinirea actelor procedurale ce are drept consecință producerea unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului va atrage sancțiunea nulității, sancțiune care are caracterul de remediu procesual.

În mod constant în literatura juridică de specialitate s-a apreciat că inadmisibilitatea este acea sancțiune care în cele mai multe cazuri are caracter virtual și care constă în lipsirea de efecte a unui act procesual/procedural pe care legea nu-l prevede ori îl exclude, precum și a unui act procesual/procedural prin intermediul căruia a fost exercitat un drept procesual ce a fost îndeplinit și epuizat anterior, printr-un alt act procesual sau procedural.

Această sancțiune, indiferent dacă este explicită sau virtuală, poate viza atât actele organelor judiciare (de pildă, actele procurorului în faza camerei preliminare sau a judecății), cât și cele ale părților, persoanei vătămate sau a oricărui alt subiect procesual.

Literatura juridică relevantă este unanimă în a considera că inadmisibilitatea este o sancțiune procesuală distinctă de cea a nulității sau decăderii, în special datorită efectelor sancționatorii pe care le produce, câmpul său de aplicare fiind mai larg decât al celorlalte sancțiuni procedurale. Astfel, dacă nulitatea și decăderea asigură legalitatea funcțională a regulilor de procedură penală, prin eliminarea actelor procesuale care nu au fost îndeplinite în termenul prevăzut de lege, ori cu respectarea regulilor procesuale, inadmisibilitatea asigură legalitatea constitutivă a regulilor de procedură penală, conducând la eliminarea din procesul penal a acelor manifestări care nu sunt încuviințate de lege, inadmisibilitatea privind aspectul constitutiv (baza legală), iar nu aspectul instrumental (regularitatea formală) a actelor procedurale.

Mai mult, spre deosebire de nulitate, care trebuie întotdeauna invocată și declarată, iar în unele cazuri poate fi acoperită prin voința părților, inadmisibilitatea este o sancțiune procesuală inevitabilă, nefiind permis să se dea eficiență unei manifestări pe care legea nu o încuviințează, inadmisibilitatea existând și atunci când legea încuviințează o anumită manifestare procesuală, dar o limitează în mod obiectiv la anumite cazuri și situații sau, subiectiv, numai la anumite persoane.

Cu toate acestea, deși deosebite ca natură și funcție procesuală, inadmisibilitatea și nulitatea pot acționa uneori în mod concomitent, cea mai frecventă situație a unei astfel de acțiuni convergente întâlnindu-se în materia exercitării căilor de atac, atunci când, deși încălcarea unor condiții relative la sesizare ar atrage nulitatea absolută, exercitarea sesizării făcându-se în condiții de inadmisibilitate (din lipsă de legitimitate procesuală a persoanei care exercită calea de atac, din lipsa încuviințării obiective a căii de atac) sancțiunea pronunțată de instanța de control judiciar va fi cea a respingerii căii de atac ca inadmisibilă, impunându-se și precizarea că, în caz de concurs între cele două sancțiuni prevalează inadmisibilitatea, pentru că atrage nu numai invalidarea actului oprit, dar împiedică și refacerea acestuia.

Având în vedere aceste considerente teoretice Curtea a reținut, pe de o parte, că, în speță, calea de atac a fost exercitată în data de 01 martie 2019 (după data de 16 octombrie 2018, când a intrat în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 92/2018) de către un procuror care la acea dată nu îndeplinea condițiile de vechime cerute de art. 791 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2018, având o vechime în funcția de procuror de 9 ani, 8 luni și 15 zile.

Pe de altă parte, Curtea a apreciat, că în raport de această împrejurare, în cauză nu se impune a se analiza competența funcțională sau după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, ca de altfel nici legalitatea sau nelegalitatea numirii procurorului care a exercitat calea de atac în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ori legalitatea sau nelegalitatea continuării activității acestuia în cadrul acestei structuri.

Astfel, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a și art. 11 alin. (1) pct. (2) din OUG nr. 78/2016, procurorii din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism aveau competența funcțională și materială de a efectua urmărirea penală în prezenta cauză cu privire la o persoană cercetată sub acuzația comiterii unor infracțiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000 și de Legea nr. 194/2011, de a soluționa cauza, de a participa la ședințele de judecată și a declara căi de atac.

De asemenea, așa cum s-a arătat mai sus, împrejurarea că nici procurorul-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și nici Consiliul Superior al Magistraturii nu au dispus încetarea activității procurorilor numiți în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism care nu îndeplineau la data intrării în vigoare a OUG nr. 92/2018 condițiile de vechime nu poate face obiectul analizei în prezenta cauză.

Curtea a opinat că în cauză suntem strict în prezența unei situații în care o cale de atac a fost exercitată de un procuror care funcționează în cadrul parchetului competent să exercite calea de atac, procuror care însă nu îndeplinește una dintre condițiile cerute de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară pentru a exercita atribuțiile prevăzute de lege în competența acestei structuri, și anume aceea de a avea o vechime de 10 ani în funcția de procuror, condiții în care manifestarea sa procesuală (exercitarea căii de atac) nu este încuviințată de lege, fiind lipsită de bază legală.

Legea nr. 304/2004 este parțial izvor al procedurii penale, câtă vreme conține dispoziții privind competența organelor judiciare, gradele de jurisdicție, organizarea aparatului judiciar sau principiile care guvernează activitatea organelor judiciare.

În jurisprudența sa referitoare la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că un organ de jurisdicție ce nu este organizat în conformitate cu voința legiuitorului este în mod necesar lipsit de orice legitimitate cerută într-o societate democratică (cauza Lavents c/a Letoniei). De asemenea, instanța de contencios al drepturilor omului a reținut că expresia stabilit de lege privește nu numai baza legală a însăși existenței tribunalului, ci și compoziția formațiunii de judecată pentru fiecare cauză (cauza Bulut c/a Austriei), iar noțiunea de lege avută în vedere de art. 6 paragraful 1 din Convenție privește nu numai legislația referitoare la stabilirea și competența organelor judiciare, dar și orice altă dispoziție de drept intern a cărei nerespectare ar fi de natură să conducă la constatarea iregularității participării unui membru al formațiunii de judecată la soluționarea unei anumite cauze (fiind vorba de normele privitoare la mandatul, incompatibilitatea și recuzarea magistraților).

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că organizarea sistemului judiciar, precum și competența în materie represivă nu pot fi lăsate la aprecierea puterii judecătorești, tocmai pentru că art. 6 paragraful 1 din Convenție impune organizarea unui tribunal prin lege (cauza Coeme și alții c/a Belgiei).

Aceste considerente se aplică mutatis mutandis și în ceea ce privește normele de organizare ale Ministerului Public, fiind evident că actele efectuate de către un procuror care nu îndeplinește condițiile de vechime pentru a face parte din cadrul unei structuri sunt lipsite de bază legală, nefiind încuviințate de lege.

Drept urmare, Curtea a apreciat că în cauză este incidentă sancțiunea inadmisibilității cu privire la apelul declarat în cauză de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial (...), prin procuror-șef birou (...) împotriva sentinței penale nr. (...) din 28 februarie 2019 pronunțate de Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/(...)/2018, întrucât, la data formulării căii ordinare de atac, procurorul care a declarat apel în cauză nu îndeplinea cerința de a avea 10 ani vechime în profesia de judecător sau procuror, prevăzută imperativ de art. 791 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din data de 16 octombrie 2018) și de art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2018 și, pe cale de consecință, deși funcționa în cadrul structurii specializate de parchet, nu putea efectua în mod legal actul procesual constând în declararea căii de atac împotriva hotărârii primei instanțe în calitate de reprezentant al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial (...).

Curtea nu a putut primi susținerea parchetului în sensul că doamna procuror șef birou (...) îndeplinește condițiile prevăzute de art. 791 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, având în vedere faptul că, prin Hotărârea nr. 490/2018 Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a analizat situația procurorilor care nu mai îndeplineau condițiile legale pentru exercitarea activității în cadrul unor unități de parchet, respectiv că prin hotărârea nr. 491/2018, aceeași secție a Consiliului Superior al Magistraturii a recomandat interpretarea dispozițiilor art. VII din OUG nr. 92/2018 în sensul aplicării pentru viitor a condițiilor de exercitare a funcției în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Așa cum a reținut instanța de control constituțional, nici măcar legiuitorului delegat nu îi este permis ca, printr-un act de reglementare primară, să contracareze o măsură de politică legislativă. Cu atât mai mult (a fortiori), o normă de reglementare secundară sau o dispoziției a unui organ care nu are competențe de legiuitor primar nu ar putea modifica/completa/abroga o lege sau o ordonanță sau o ordonanță de urgență (paragraful 158 din Decizia Curții Constituționale nr. 685/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018).

În consecință, Curtea a constatat că apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial (...), prin procuror - șef birou (...), împotriva sentinței penale nr. (...) din 28 februarie 2019 pronunțate de Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/(...)/2018 este inadmisibil întrucât, la data formulării căii ordinare de atac, procurorul care a declarat apel în cauză nu îndeplinea cerința de a avea 10 ani vechime în profesia de judecător sau procuror, și, pe cale de consecință, deși funcționa în cadrul structurii specializate de parchet, nu putea efectua în mod legal actul procesual constând în declararea căii de atac împotriva hotărârii primei instanțe în calitate de reprezentant al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial (...).

3.În privința cererii de probațiune formulate în ședința publică din 28 mai 2019 de către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial (...)

Curtea a reținut că în rechizitoriul emis în 27 aprilie 2018 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial (...) acuzația factuală formulată de procuror împotriva inculpatului (I2) a constat în aceea că inculpatul a deținut în vederea vânzării în data de 17 martie 2018 cannabis și substanțe ce fac parte din categoria substanțelor psihoactive și a vândut în mai multe rânduri astfel de substanțe, fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și efectuare fără drept de operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, prevăzută de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011.

Prin apelul declarat în cauză parchetul a susținut că mijloacele de probă administrate în cauză dovedesc, dincolo de orice dubiu, că inculpatul (I2) a comis o faptă de deținere de droguri de risc și că singura diferență care apare între acuzația formulată prin rechizitoriu și ceea ce s-a reținut în urma cercetării judecătorești este scopul respectivei dețineri de droguri de risc, procurorul apreciind că probele administrate în cauză dovedesc că scopul deținerii acestora era vânzarea, iar instanța de fond că activitatea de vânzare nu a fost dovedită.

În motivarea căii de atac s-a mai susținut că deținerea de droguri de risc poate constitui element material atât al infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cât și al infracțiunii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și că, în lipsa scopului de a trafica drogurile, deținerea acestora este oricum incriminată, chiar dacă unicul scop este propriul consum, condiții în care instanța de fond era datoare să facă aplicarea în cauză a prevederilor art. 386 alin. (1) Cod procedură penală și să pună în discuție schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului, din cea de trafic de droguri de risc în cea de deținere de droguri de risc.

Pe de o parte, Curtea a reținut că față de soluțiile pronunțate în ceea ce privește apelurile declarate în cauză, cererea de probațiune a rămas fără obiect, deoarece apelul declarat în termen de către parchet urmează a fi respins ca inadmisibil, în vreme ce apelul declarat cu respectarea cerințelor de admisibilitate a fost tardiv formulat.

Pe de altă parte, Curtea a considerat că prin cererea de apel parchetul a solicitat judecarea și condamnarea inculpatului pentru comiterea unei infracțiuni cu privire la care nu a fost sesizată instanța, depășind astfel limitele sesizării.

Potrivit art. 371 Cod procedură penală judecata se mărginește la faptele și la persoanele arătate în actul de sesizare a instanței.

Astfel, instanța nu poate să extindă obiectul judecății cu privire la alte fapte și persoane decât cele descrise în actul de sesizare, chiar dacă în stadiul cercetării judecătorești în primă instanță sau în apel ar rezulta existența altor fapte aflate în strânsă legătură cu cele sesizate sau participarea la comiterea faptei a altor persoane. Deopotrivă, în faza de judecată parchetul nu poate extinde sfera acuzațiilor factuale, sau renunța la acuzațiile factuale din actul de sesizare, pentru a susține noi acuzații în fapt, chiar și atunci când acestea se află într-o legătură substanțială cu acuzațiile cuprinse în actul de sesizare.

Conform art. 386 alin. (1) Cod procedură penală „dacă în cursul judecății se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanța este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea."

Așadar, schimbarea încadrării juridice se poate dispune numai prin raportare la fapta/faptele descrise în actul de sesizare a instanței care constituie obiectul judecății, neputând fi schimbat conținutul faptei care face obiectul acuzației penale.

Noțiunea de încadrare juridică, în accepțiunea extensivă ce i-a fost conferită de jurisprudență, implică pe de o parte identificarea normei de incriminare din Codul penal partea specială, sau din legislația specială ce conține dispoziții de drept penal, iar pe de altă parte, determinarea normelor cu caracter general referitoare la formele infracțiunii, ori la pluralitatea de infractori sau de infracțiuni prin raportare la fapta care face obiectul judecații.

Aprecierea unei fapte penale ca întrunind conținutul unei infracțiuni constituie o chestiune de drept diferită de problemele care caracterizează fondul cauzei, legate de existența sau inexistența faptei, stabilirea tuturor împrejurărilor de fapt și a vinovăției făptuitorului. Schimbând încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare, instanța nu abordează aceste aspecte, ci determină textul legal aplicabil faptei concrete de care este acuzat inculpatul.

Având în vedere aceste considerente teoretice, Curtea a opinat că prin motivele de apel prin care parchetul a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatului (I2) s-a realizat o schimbare în fapt a acuzației aduse acestuia, circumstanțele factuale avute în vedere de procuror în motivarea căii de atac fiind diferite de cele reținute în rechizitoriu.

Astfel, schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatului (I2) nu este una formală, ce ține de circumstanțele de comitere a faptelor, ci relevă reținerea unei alte situații de fapt, care nu constituie elemente intrinseci acuzației inițiale aduse acesteia prin actul de sesizare.

Curtea a considerat că infracțiunea de deținere de droguri în scopul consumului propriu  prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 nu este absorbită în infracțiunea trafic de droguri prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, lipsind caracterul necesar al absorbției. În realitate cele două infracțiuni sunt autonome, variantele alternative ale conținutului infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind circulația fără drept a drogurilor de risc, subiectul activ fiind un traficant de droguri, iar cele ale infracțiunii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 deținerea, fără drept, pentru consum propriu a drogurilor de risc, subiectul activ fiind o detentorul care urmărește să consume droguri. Cele două infracțiuni pot fi reținute în concurs în ipoteza în care o persoană deține fără drept droguri atât în vederea comercializării, cât și pentru consumul propriu.

Reținând prin rechizitoriu acuzația de comitere a infracțiunii prevăzute în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, parchetul a construit o acuzație factuală în cadrul căreia inculpatul era prezentat ca traficant de droguri, iar nu ca persoană care deține drogurile în scopul consumului propriu.

Deși prin actul de sesizare parchetul a exclus deținerea drogurilor în scopul consumului de către inculpat, ulterior prin motivele de apel procurorul a considerat că inculpatul nu trebuie acuzat în calitate de traficant de droguri, ci de persoană care a deținut drogurile în scopul consumului propriu. Cu alte cuvinte, parchetul a renunțat la a mai susține acuzația factuală de trafic de droguri de risc și a solicitat judecarea inculpatului cu privire la o nouă acuzație, care nu fusese avută în vedere prin actul de sesizare a instanței.

În aceste condiții, Curtea a apreciat că prin calea de atac exercitată în cauză parchetul a solicitat, în mod nelegal, extinderea limitelor sesizării instanței, prin renunțarea la acuzația de trafic de droguri de risc prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 pentru care inculpatul (I2) fusese trimis în judecată și achitat de prima instanță pe motiv că nu există probe din care rezultă că inculpatul a comis infracțiunea și susținerea pentru prima dată, direct în fața instanței de control judiciar, a unei noi acuzații de deținere de droguri de risc pentru consum propriu prevăzută de art. 4 alin. (1) din legea nr. 143/2000.

Pentru aceste considerente, în baza art. 421 pct. (1) lit. a) teza I Cod procedură penală, a fost respins ca tardiv apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial (...), prin procuror - șef serviciu (...), împotriva Sentinței penale nr. (...) din 28 februarie 2019 pronunțate de Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/(...)/2018, reținând, pe de o parte, admisibilitatea acestei căi ordinare de atac, iar, pe de altă parte, următoarele elemente care conduc la constatarea tardivității căii de atac: a) caracterul unitar al acestei unități specializate de parchet care funcționează în structura Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și în cadrul căreia funcționează servicii și birouri teritoriale, structură cu privire la care se aplică principiul indivizibilității parchetului; b) acordarea de către legiuitor a posibilității de a formula calea de atac unității specializate de parchet, ca instituție unitară ce apără drepturile fundamentale ale cetățenilor, iar nu fiecărei structuri din cadrul acesteia; astfel, nu se poate reține că termenele de apel curg diferit pe de o parte, pentru biroul teritorial și, de pe altă parte, pentru serviciul teritorial; c) minuta hotărârii atacate a fost comunicată Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial (...) (care emisese rechizitoriul în cauză) în data de 01 martie 2019, dată la care a început să curgă termenul de apel pentru unitatea specializată de parchet; d) apelul nu a fost formulat de reprezentantul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial (...) în termenul legal imperativ prevăzut de lege, calea de atac fiind declarată la data de 21 iunie 2019.

În baza art. 421 pct. (1) lit. a) teza a II-a Cod procedură penală, a fost respins ca inadmisibil apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial (...), prin procuror - șef birou (...), împotriva sentinței penale nr. (...) din 28 februarie 2019 pronunțate de Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/(...)/2018, întrucât, la data formulării căii ordinare de atac, procurorul care a declarat apel în cauză nu îndeplinea cerința de a avea 10 ani vechime în profesia de judecător sau procuror, prevăzută imperativ de art. 791 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din data de 16 octombrie 2018) și de art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2018 și, pe cale de consecință, deși funcționa în cadrul structurii specializate de parchet, nu putea efectua în mod legal actul procesual constând în declararea căii de atac împotriva hotărârii primei instanțe în calitate de reprezentant al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial (...).

S-a constatat ca rămasă fără obiect cererea de probațiune formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial (...), în susținerea căii ordinare de atac prin care, în mod nelegal, s-a solicitat extinderea limitelor sesizării instanței prin renunțarea la acuzația de trafic de droguri de risc prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 pentru care inculpatul (I2) fusese trimis în judecată și achitat de prima instanță pe motiv că nu există probe din care rezultă că inculpatul a comis infracțiunea și susținerea pentru prima dată, direct în fața instanței de control judiciar, a unei noi acuzații de deținere de droguri de risc pentru consum propriu prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

În baza art. 275 alin. (3) Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate în apelul parchetului au rămas în sarcina statului.

Domenii speta

Spete similare