Litigiu având ca obiect obligarea la plata penalităţilor rezultate dintr-un contract de achiziţie publică. Prescripţia dreptului material la acţiune.Cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie.Condiţia sau termenul ca modalități ale actului juridic

- art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011

- art. 16 alin. 1 din Decretul Lege nr. 167/1958

- art. 1010 Cod civil de la 1864

Legea aplicabilă prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la penalităţile contractuale este legea în vigoare la data încheierii contractului. Cererea de chemare în judecată întrerupe cursul termenului de prescripţie doar dacă este admisă. Discuţiile privind debitul principal nu pot avea valoarea unei recunoaşteri a penalităţilor de întârziere, pentru a constituit o cauză de întrerupere a prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune în sensul art. 16 alin. 1 lit. 1a din Decretul nr. 167/1958, recunoaşterea trebuind să fie lipsită de echivoc. Teoretic introducerea simultană în contract a unui termen şi a unei condiţii suspensive care afectează aceeaşi obligaţie, nu este contradictorie, însă aceeaşi prevedere contractuală nu poate fi susceptibilă de o dublă calificare. Prevederile contractuale trebuie interpretate în sensul că acestea nu reglementează o condiţie suspensivă, ci doar o modalitate de procurare a fondurilor, fiind vorba de un termen şi nu de o condiţie ca modalitate a actului juridic. O astfel de condiţie ar putea fi calificată drept  condiţie suspensivă pur potestativă din partea celui care se obligă, lovită de nulitate potrivit art. 1010 Cod civil de la 1864.

Asupra recursurilor de faţă,

Prin sentinţa civilă nr.1181/CA din 14.07.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov – secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte cererea formulată de reclamantul societate A. S.R.L. - în insolvenţă, în contradictoriu cu pârâtul COMUNA C., şi, în consecinţă:

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2.101.873,55 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere calculate pentru intervalul 16.11.2012-16.12.2014, în baza art. 23. 2 din contractul de execuţie lucrări nr. 4344/26.07.2006.

A fost respinsă ca neîntemeiată solicitarea reclamantului de actualizare cu indicele de inflaţie a sumei de 2.101.873,55 lei, la data plăţii efective.

S-a luat act de împrejurarea că ambele părţi litigante au solicitat recuperarea cheltuielilor de judecată pe cale separată. 

Pârâta UAT COMUNA C. a declarat recurs împotriva încheierii de şedinţă din 11.07.2017 prin care s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la perioada 16.11.2012-04.04.2014 şi respectiv, împotriva sentinţei civile nr.1181/CA/14.07.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în termenul legal, solicitând  admiterea recursului, şi, în primul rând, casarea încheierii atacate în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la perioada 16.11.2012-04.04.2014 cu consecinţa respingerii acestor pretenţii pentru intervenirea prescripţiei şi respectiv, casarea sentinţei şi respingerea restului pretenţiilor ca neîntemeiate.

În motivare, cu privire la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la perioada 16.11.2012-04.04.2014 se arată că atât soluţia cât şi motivarea dată de prima instanţă sunt complet eronate pentru următoarele considerente:

1. Prescripţia nu a fost întreruptă prin formularea cerilor de emitere a ordonanţei de plată ce au făcut obiectul dosarelor nr. xxxx/62/2014 şi nr. xxxx/62/2015 deoarece prima cerere a fost respinsă iar cea de a doua deşi a fost admisă în primă instanţă, soluţia de admitere a fost anulată în calea de atac, iar cererea de chemare în judecată întrerupe cursul termenului de prescripţie doar dacă este admisă potrivit art. 16 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958.

2. Este discutabil dacă în speţă se aplică prevederile Decretului nr. 167/1958 sau cele ale noului Cod civil deoarece obiectul cauzei îl constituie penalităţile de întârziere dintr-un contract iar izvorul penalităţilor nu este contractul ci presupusa faptă ilicită a părţii care a nesocotit prevederile contractuale. Dreptul de a pretinde penalităţi şi obligaţia corelativă iau naştere doar în momentul încălcării contractului, fiind distincte de obligaţia contractuală principală a debitorului. Sub aspect temporal sunt incidente prevederile legale în vigoare la momentul încălcării contractului şi nu regimul juridic în vigoare la momentul încheierii contractului. Dacă am porni de la premisa judecătorului fondului cum că contractul este izvorul penalităţilor am ajunge la concluzia absurdă că penalităţile se datorează de la data încheierii contractului.

3. Minuta încheiată de părţi la data de 30.05.2013 şi corespondenţa ulterioară nu pot avea ca efect întreruperea prescripţiei, întrucât discuţiile au vizat doar debitul principal si modalitatea de procurare a fondurilor pentru achitarea lucrărilor executate si nicidecum nu s-a recunoscut vreo obligaţie de plată a penalităţilor.

4. Indiferent de legea aplicabilă, fie Decretul nr. 167/1958 fie art. 203 din noul Cod civil efectul este acelaşi, pretenţiile constând în penalităţi sunt prestaţii succesive supuse unor termene de prescripţie distincte. Singura întrerupere a termenului de prescripţie a intervenit odată cu introducerea cererii de chemare în judecată la data de 05.04.2017, astfel că pretenţiile penalităţi aferente perioadei perioada 16.11.2012 -04.04.2014 sunt prescrise.

Pe fondul cauzei, criticile recurentei vizează presupusa nesocotire şi răstălmăcire a prevederilor exprese şi clare ale contractului, agreate şi însuşite de ambele părţi la momentul încheierii contractului. Astfel, Potrivit art. 2.3 din contract, achizitorul s-a obligat să plătească preţul final pentru îndeplinirea contractului „ …funcţie de prevederile bugetare pe 2006 şi sumele ce vor fi repartizate de Consiliul Judeţean B. cu această destinaţie şi sume alocate de la Guvern. ” iar în privinţa modalităţilor de plată, s-a prevăzut, în cuprinsul art. 18. 1 prim faptul că „Plata se va face funcţie de sursele de finanţare, respectiv prevederile bugetare pe anul 2006 şi sumele ce se vor aloca de Consiliul Judeţean cu această destinaţie, precum şi sume alocate de Guvern”. Prevederile art. 18.1 conform cărora „Achizitorul are obligaţia de a efectua plata către executant în termen de 30 de zile de la confirmarea primirii facturii de către acesta” trebuie interpretate coroborat cu art. 2. 3, respectiv plata se realizează în termen de 30 de zile de la primirea facturii în condiţiile în care există sumele în bugetul comunei ca urmare a repartizărilor de la Guvern sau Consiliul Judeţean.

În cuprinsul celor două articole ambele părţi au fost de acord să instituie o condiţie suspensivă cu privire la efectuarea plăţii preţului lucrărilor executate, respectiv au condiţionat plata de existenţa fondurilor în bugetul beneficiarului. Prin urmare greşit a reţinut prima instanţă că pârâta a condiţionat unilateral plata preţului, în condiţiile în care cele două articole sunt inserate în contract şi reprezintă voinţa părţilor.

Faptul că părţile au instituit o condiţie suspensivă rezultă printr-o corectă aplicare a prevederilor art. 978-983 din vechiul Cod civil, art. 18.1 prim a fost inclus suplimentar faţă de art. 18.1 cu un scop şi nu de dragul de a umple spaţiul unui document. Interpretarea primei instanţe cum că art. 2.3 şi art. 18.1 prim din contract conţin doar o enumerare a surselor de finanţate lipseşte de efecte juridice cele două prevederi contractuale.

Conchide recurenta că art. 2.3 şi art. 18.1 prim din contract instituie o condiţie suspensivă a plăţii preţului lucrărilor, agreată de ambele părţi încă de la început.

Se mai arată că şi celelalte considerente ale sentinţei recurate sunt eronate. Astfel: introducerea condiţiei suspensive nu are ca efect transpunerea obligaţiei de plată către terţe persoane străine de contract (Guvernul şi Consiliul Judeţean) singurul efect al condiţiei suspensive este acela de amânare a momentului la care obligaţia de plată devine exigibilă, obligaţia rămânând în sarcina pârâtei cocontractante. Introducerea simultană în contract a unui termen şi a unei condiţii suspensive care afectează aceeaşi obligaţie, nu este contradictorie. Este fals raţionamentul primei instanţe în sensul că dacă se acceptă existenţa unei condiţii suspensive prevederea penalităţilor din cuprinsul art. 2.3 rămâne fără efect, neexistând nicio raţiune pentru care aceste prevederi trebuie să fie tratate ca fiind mai importante şi să prevaleze asupra art. 2.3 şi 18 ind. 1 prim din acelaşi contract. Prevederile art. 23.2 trebuie interpretate cu respectarea dispoziţiilor art. 982 din vechiul Cod civil, respectiv ţinând cont de toate celelalte prevederi din contract. Mai mult prevederile art. 23.2 nu rămân fără efect cum consideră prima instanţă ci, produc efecte de la momentul la care obligaţia devine exigibilă. Faptul că reclamantului i-ar fi dificil să dovedească alocarea fondurilor în buget este o problemă care îl priveşte exclusiv din momentul în care a aderat pe cale contractuală la regula respectivă.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă. 

Intimata pârâtă a formulat întâmpinare (f. 30) prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea încheierii şi a sentinţei recurate.

 În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la perioada 16.11.2012-04.04.2014 se arată că sunt incidente dispoziţiile Decretului Lege nr. 167/1958, potrivit art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 contractul fiind suspus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat iar contractul a fost încheiat sub imperiul vechiului Cod civil.

Astfel, reclamanta arată că lucrările au fost executate conform prevederilor contractuale debitul principal fiind achitat la 16.12.2014. În ce priveşte penalităţile de întârziere ce fac obiectul cauzei, acestea au fost calculate potrivit art. 23. 2 din Contract în cuantum de 0,06% pe zi de întârziere, sens în care a fost emisă factura fiscală seria TER nr. 7537/22.12.2014.  Debitoarea pârâtă a restituit factura fiscală de două ori susţinând că debitul principal a fost achitat. Reclamanta susţine că prin adresa nr. 2104/12.03.2014 pârâta a recunoscut la alin. 3 că „cu prioritate va da curs solicitării de plată a sumelor restante” în condiţiile în care la primul alineat se face trimitere la o sumă ce cuprinde atât debitul principal cât şi penalităţile.

Prin Minuta nr. 5220/30.05.2013 se recunoaşte un debit în cuantumul calculat la data de 30.05.2013 care se va achita din surse atrase conform art. 18 din contract. Aceasta însă nu înseamnă că reclamanta ar fi renunţat la penalităţile cuvenite calculate conform prevederilor art. 23. 2 din contract. Minuta astfel încheiată vine să reia prevederile contractuale şi nicidecum nu echivalează cu un acord al creditoarei cu privire la exigibilitatea creanţei în sensul că acesta nu ar fi scadentă. Dacă creanţa nu ar fi fost scadentă nu s-a fi făcut nicio plată parţială. La momentul emiterii facturii s-au generat contribuţii datorate la bugetul de stat consolidat, TVA impozite contribuţii la pensii şi sănătate.  Mai mult, creditoarea arată că a angajat credite bancare care sunt purtătoare de dobânzi. Debitoarea instituţie legală are obligaţia contractuală şi legală de a-şi executa obligaţiile, condiţionarea efectuării plăţilor de alocarea fondurilor apare ca o încălcare a dreptului de creanţă ce reprezintă echivalentul contractual al prestaţiei ce se subscrie noţiunii de bun în sensul art. 1 Protocolul I la CEDO. Această condiţionare reprezintă în fapt o condiţie pur potestativă ce afectează obligaţia autorităţii publice a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa statului.

Părţile nu au mai solicitat administrarea altor probe noi în recurs.

Examinând cauza prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art. 489 alin. 2 Cod procedură civilă raportat la art. 488 pct. 5 şi 8 Cod procedură civilă, instanţa de control judiciar constată că recursurile sunt fondate.

În speţă, analizând încheierea recurată prin prisma criticii de recurs referitoare la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la perioada 16.11.2012-04.04.2014, Curtea constată că motivul de recurs se încadrează în prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă şi este pe deplin întemeiat.

Prin încheierea de şedinţă din 11.07.2017 prin care s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la perioada 16.11.2012-04.04.2014.

Prima instanţă a reţinut în fapt că între părţi a intervenit contractul de execuţie de lucrări nr. 4344/26.07.2006.

Potrivit art. 2.3 din contract, achizitorul s-a obligat să plătească preţul final pentru îndeplinirea contractului, plătibil executantului conform graficului de plăţi, în cuantum de 8.568.000 lei, conform ofertei financiare anexă la contract, funcţie de prevederile bugetare pe 2006 şi sumele ce vor fi repartizate de Consiliul Judeţean B. cu această destinaţie şi sume alocate de la Guvern.”.

Totodată, în contract s-a prevăzut, în cuprinsul art. 18. 1* faptul că „Plata se va face funcţie de sursele de finanţare, respectiv prevederile bugetare pe anul 2006 şi sumele ce se vor aloca de Consiliul Judeţean cu această destinaţie, precum şi sume alocate de Guvern”, în continuare, art. 18.1 prevăzând că „Achizitorul are obligaţia de a efectua plata către executant în termen de 30 de zile de la confirmarea primirii facturii de către acesta”.

Iar în cazul în care achizitorul nu onorează facturile în termen de 28 de zile de la expirarea perioadei prevăzute la clauza 18.2, acesta are obligaţia de a plăti ca penalităţi, în temeiul art. 23. 2 din contract, o sumă echivalentă cu o cotă procentuală din plata neefectuată, de 0,06 % fiecare zi de întârziere, până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor.

Ca urmare a nerespectării duratei contractului (de 5 luni calendaristice) şi a situaţiilor nou intervenite în execuţia de lucrări, părţile, de comun acord, au modificat/adaptat succesiv şi conţinutul art. 2.3, prin Actul adiţional nr. 7, apoi prin Actul adiţional nr. 8, în sensul că: „Preţul convenit pentru îndeplinirea contractului, plătibil executantului de către achizitor, este de 12.676.874,8 lei, „funcţie de prevederile bugetare pe 2010 şi 2011 şi sumele ce vor fi repartizate de Consiliul Judeţean B. cu această destinaţie şi sume alocate de la Guvern”.

Plata efectivă a preţului s-a întârziat şi după acest moment, astfel că în data de 30.05.2013, cu ocazia întâlnirii reprezentanţilor legali ai părţilor litigante, s-a hotărât ca suma de plată de 6.855.822,54 lei să fie achitată parţial din împrumut (2.129.272 lei) şi parţial din surse atrase conform art. 18 din contractul de execuţie nr. 4344/2006 (4.726.550,54 lei), astfel cum rezultă din cuprinsul minutei încheiate la aceeaşi dată de 30.05.2013.

Curtea mai reţine că debitul principal ce a făcut obiectul facturii fiscale nr. 2010503/03.09.2012 a fost achitată parţial la data de 17.12.2014.

Atât faţă de restul de plată (de 6.855.822,54 lei), cât şi faţă de celelalte 2 sume restante de plătit, reclamanta a procedat la calcularea penalităţilor de întârziere potrivit facturii fiscale nr. 7537722.12.2014 în sumă totală de 2.101.873,55 lei, reprezentând penalităţi de întârziere calculate pentru intervalul 16.11.2012-16.12.2014.

 Pârâta a refuzat plata penalităţilor astfel că a fost promovat prezentul litigiu, cererea de chemare în judecată fiind introdusă la data de 05.04.2017.

Faţă de cronologia faptelor mai sus enunţate, Curtea reţine că incidente în cauză sunt prevederile fostului Cod civil prin aplicarea prevederilor art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 contractul fiind suspus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat.

În ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune a penalităţilor, Curtea reţine că, din perspectiva legii aplicabile in timp, în materie de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune, prescripţiilor începute şi împlinite sub imperiul legii vechi li se aplica legea veche ca o aplicaţie a principiului constituţional al neretroactivităţii legii, în timp ce prescripţiilor în curs li se aplica dispoziţiile legale în vigoare la momentul începerii termenului de prescripţie. Acest principiu rezultă din dispoziţiile explicite ale art. 6 alin. 4 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a noului Cod civil.

Astfel, penalităţile de întârziere ce fac obiectul cauzei, decurg din prevederi contractuale încheiate sub imperiul vechiului Cod civil astfel că şi în materie de prescripţie a acestor penalităţi sunt aplicabile prevederile Codului civil anterior şi respectiv ale Decretului Lege nr. 167/1958.

 Prima critică de recurs este întemeiată, Curtea reţinând că în mod eronat, potrivit încheierii de şedinţă din 11.07.2017, prima instanţă a aplicat prevederile art. 16 alin. 1 din Decretul Lege nr. 167/1958 apreciind că a avut efect întreruptiv al cursului prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune formularea cerilor de emitere a ordonanţei de plată ce au făcut obiectul dosarelor nr. xxxx/62/2014 şi nr. xxxx/62/2015 deoarece prima cerere a fost respinsă iar cea de a doua deşi a fost admisă în primă instanţă, soluţia de admitere a fost anulată în calea de atac.

Astfel, Curtea reţine că este întemeiată susţinerea recurentei pârâte că cererea de chemare în judecată întrerupe cursul termenului de prescripţie doar dacă este admisă potrivit art. 16 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958.

În ce priveşte efectul întreruptiv de prescripţie extinctivă al Minutei încheiate de părţi la data de 30.05.2013 şi corespondenţa ulterioară, Curtea în acord cu recurenta pârâtă reţine că discuţiile au vizat doar debitul principal si modalitatea de procurare a fondurilor pentru achitarea lucrărilor executate si nicidecum nu s-a recunoscut vreo obligaţie de plată a penalităţilor, astfel că aceste discuţii nu pot avea valoarea unei recunoaşteri a penalităţilor de întârziere. În consecinţă, Curtea reţine că această critică de recurs este întemeiată şi că, în mod eronat, prima instanţă a considerat că acestea pot avea valoarea unei cauze de întrerupere a prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune în sensul art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 167/1958, recunoaşterea trebuind să fie lipsită de echivocă. Or, discuţiile referitoare la recunoaşterea debitului principal şi stabilirea modalităţii de plată a acestuia nu pot avea valoarea unei recunoaşteri, fie şi tacite, a penalităţilor de întârziere.

Faţă de aceste considerente de fapt şi de drept, reţinând că prima instanţă a aplicat greşit prevederile legale referitoare la întreruperea prescripţiei extinctive, şi că în consecinţă, termenul de prescripţie extinctivă nu a cunoscut o cauză de întrerupere, în soluţionarea excepţiei Curtea se va raporta la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, respectiv 05.04.2017, pentru aplicarea termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul Lege nr. 167/1958, şi astfel excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este întemeiată.

Astfel, constatându-se că este întemeiat motivul de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, formulat împotriva încheierii de şedinţă din 11.07.2017, se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor art. 498 alin. 2 şi art. 497 Cod procedură civilă văzând şi art. 3 şi 16 din Decretul lege nr. 167/1958 admiterea recursului declarat de reclamanta, urmând a fi casată în parte încheierea de şedinţă din data de 11.07.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, iar în rejudecare:

Se va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ce priveşte penalităţile calculate pentru perioada 16.11.2012-04.04.2014, urmând a respinge ca prescrise pretenţiile aferente acestei perioade.

Faţă de admiterea excepţiei, Curtea urmează a da eficientă acesteia şi va admite recursul declarat şi împotriva sentinţei civile nr. 1181/CA/14.07.2017 pe care o va casa în parte şi în rejudecare va admite în parte cererea de chemare în judecată şi, în consecinţă, constatând îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale, va obliga pârâta UAT COMUNA C. la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. - în insolvenţă a penalităţilor de întârziere aferente sumei de 6.855.822,54 lei (conform factura 2010503/03.09.2012) calculate pentru intervalul 05.04.2014-16.12.2014, în baza art. 23.2 din contractul de execuţie lucrări nr. 4344/26.07.2006, penalităţile de întârziere aferente perioadei 16.11.2012-04.04.2014 fiind prescrise.

Curtea va înlătura ca neîntemeiate criticile de recurs care vizează fondul pretenţiilor deduse judecăţii.

Astfel, în dezacord cu recurenta pârâtă, Curtea reţine că prevederile contractuale trebuie interpretate în sensul că acesta nu reglementează o condiţie suspensivă, ci doar o modalitate de procurare a fondurilor. Curtea validează raţionamentul juridic al primei instanţe şi respectiv interpretarea clauzelor contractuale, în sensul în care obligaţia de plată este una afectată de termen şi nu de o condiţie. Dacă s-ar interpreta prevederile art. 18. 1 prim conform cărora „Plata se va face funcţie de sursele de finanţare, respectiv prevederile bugetare pe anul 2006 şi sumele ce se vor aloca de Consiliul Judeţean cu această destinaţie, precum şi sume alocate de Guvern” ca introducând o condiţie suspensivă, aceasta ar trebui calificată drept o condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă, şi care ar fi lovită de nulitate. Însă Curtea reţine că prevederea contractuală enunţată nu poate fi interpretată drept o condiţie suspensivă, în nici un caz naşterea obligaţiei contractuale de plată a unor lucrări executate în baza unui contract de achiziţie publică nu poate depinde de procurarea fondurilor. Acest lucru rezultă cu claritate din celelalte prevederi contractuale care reglementează preţul lucrărilor şi exigibilitatea obligaţiei de plată prin stabilirea de termen de plată, respectiv art. 2.3, şi art. 18.1, 18.2 şi art. 23.2.

Curtea va înlătura susţinerile recurentei în sensul că efectual condiţiei suspensive este acela de amânare a momentului la care obligaţia de plată devine exigibilă, obligaţia rămânând în sarcina pârâtei cocontractante.  Potrivit definiţiei condiţiei ca modalitate a actului juridic aceasta amână naşterea dreptului şi nu exerciţiul dreptului, amânarea exigibilităţii reprezentând un efect al termenului ca şi modalitate a actului juridic.

Teoretic introducerea simultană în contract a unui termen şi a unei condiţii suspensive care afectează aceeaşi obligaţie, nu este contradictorie, însă Curtea nu poate primi teza ca aceeaşi prevedere contractuală să fie susceptibilă de o dublă calificare. 

Curtea va înlătura critica recurentei cu privire la raţionamentul primei instanţe în sensul că dacă se acceptă existenţa unei condiţii suspensive prevederea penalităţilor din cuprinsul art. 2.3 rămâne fără efect, reţinând ca judicioasă interpretarea primei instanţe, în sensul că obligaţia principală a pârâtei recurente este aceea de plată a preţului lucrărilor, fiind în mod evident o obligaţie contractuală de prim rang, aspect de rezultă din interpretarea sistematică a prevederilor contractuale. Obligaţia de plată a preţului este reglementată la art. 2 din contract în timp ce prevederea referitoare la sursa de finanţare este reglementată la art. 18 intitulat marginal” Modalităţi de plată”.

Susţinerea recurentei pârâte în sensul că obligaţia de plată a preţului este condiţionată de alocarea fondurilor autorităţii contractante de către alte autorităţi publice este vădit în contradicţie cu principiului juridic actus interpretandus este potius ut valeat quam ut pereat, respectiv că obligaţia contractuală asumată trebuie să primească eficienţă, iar faptul că reclamantului i-ar fi dificil să dovedească alocarea fondurilor în buget nu este o problemă care îl priveşte exclusiv din momentul în care a aderat pe cale contractuală la regula respectivă, ci un argument în calificarea respectivei condiţii ca fiind o condiţie suspensivă pur potestativă din partea celui care se obligă, lovită de nulitate potrivit art. 1010 Cod civil de la 1864, sarcina verificării periodice de către creditor a existenţei fondurilor necesare achitării debitului fiind una excesivă şi disproporţionată într-un cadru contractual, în care părţile sunt în raport de egalitate. 

Pentru aceste considerente vor fi respinse restul criticilor formulate, urmând a fi menţinute restul dispoziţiilor şi considerentelor sentinţei recurate.

Totodată va lua act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată în recurs.

Domenii speta

Spete similare