Stabilire domiciliu minor. Soluţie modificată de instanţa de control judiciar, în urma admiterii apelului

Prin sentinţa civilă nr. 1/ZZ.LL.2015 pronunţată de Judecătoria Satu Mare  în dosar nr. 2/2014*, s-a admis cererea formulată de reclamanta A, domiciliată în Satu Mare, ... , în contradictoriu cu pârâtul B domiciliat în Ungaria, ...  şi cu domiciliul procedural ales în jud. Mures, ... şi s-a stabilit domiciliul minorilor C (ns. la ZZ.LL.2009), D (ns. ZZ.LL.2010) şi E (ns. la ZZ.LL.2011) la domiciliul mamei.

A fost obligat pârâtul la plata în favoarea minorilor a unei pensii de întreţinere în cuantum de 486 de lei, câte 162 de lei pentru fiecare minor începând cu data introducerii acţiunii şi până la majoratul fiecărui minor, fiind obligat pârâtul şi la plata către reclamantă a sumei de 40 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:

În fapt, instanţa reţine că reclamanta şi pârâtul s-au căsătorit la data de ZZ.LL.2009 aşa cum rezultă din certificatul de căsătorie depus la fila 8 din dosar. Din căsătoria părţilor s-au născut minorii C (ns. la ZZ.LL.2009), D (ns. la ZZ.LL.2010) şi E (ns. la ZZ.LL.2011).

Aşa cum rezultă din susţinerile reclamantei şi a pârâtului  copii s-au născut în Ungaria unde de altfel au şi locuit până în luna LL.2013, când au venit în România.

După venirea în România cei trei copii au frecventat Grădiniţa F din anul şcolar 2013-2014.

Totodată, instanţa a mai reţinut că în prezent copiii au fost luaţi de către tată la domiciliul său din Ungaria fără a avea acordul mamei.

În drept, instanţa a arătat faptul că potrivit art. 496 C.civ. „Copilul minor locuieşte la părinţii săi. (2) Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului. (3) În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă hotărăşte, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Dispoziţiile art. 264  rămân aplicabile. (4) Locuinţa copilului, stabilită potrivit prezentului articol, nu poate fi schimbată fără acordul părinţilor decât în cazurile prevăzute expres de lege. (5) Părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia. Instanţa de tutelă poate limita exerciţiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului” iar potrivit art. 497 C. civ. „ Dacă afectează exerciţiul autorităţii sau al unor drepturi părinteşti, schimbarea locuinţei copilului, împreună cu părintele la care locuieşte, nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al celuilalt părinte.  (2) În caz de neînţelegere între părinţi, hotărăşte instanţa de tutelă potrivit interesului superior al copilului, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi….”

În cauza de faţă instanţa a constatat că părţile nu au reuşit să se înţeleagă cu privire la capătul de cerere privind stabilirea domiciliului minorilor, fiecare parte cerând stabilirea domiciliului minorilor la domiciliul său.

Drept urmare acest aspect urmează a fi stabilit de către instanţa de tutelă pe baza materialului probator administrat în cauză şi având în vedere interesul superior al copiilor.

În acest sens, instanţa a arătat că pentru a determina interesul superior al copiilor a avut în vedere mai multe criterii obiective, cum ar fi, vârsta destul de mică a acestora, nevoile lor fizice, emoţionale ori educaţionale, prezente şi de viitor, efectul probabil pe care l-ar putea avea orice schimbare asupra copiilor în prezent ori în viitor.

Noţiunea de interes superior al copilului are un conţinut complex, fiind legat de vârsta acestora, de ocupaţia şi comportamentul părinţilor, de ataşamentul copiilor faţă de părinţi, de interesul pe care aceştia l-au manifestat faţă de copil, de legăturile afective stabilite între părinţi şi copii, precum şi de posibilităţile materiale ale părinţilor. Un criteriu important pentru stabilirea locuinţei copilului, legat de interesul minorilor, este locul unde a locuit de regulă copilul şi mediul familial în care a crescut.

Instanţa a constatat că începând cu luna LL.2013 şi până la momentul luării de către tată în Ungaria fără acordul mamei la data de ZZ.LL.2015, deci o perioadă de aproape 2 ani aceştia au locuit în România împreună cu mama şi cu bunicii materni, fiind înscrişi la grădiniţă, sens în care apreciază că stabilirea domiciliului minorilor la mamă corespunde cel mai bine interesului acestora de a trăi, de a creşte şi de a se dezvolta într-un climat liniştit, lipsit de tensiuni şi de certuri permanente, climat ce aşa cum rezultă din probele aflate la dosar nu poate fi asigurat de către tată.

În acest sens, instanţa a reţinut că aşa cum rezultă din adresa aflată la fila 17-19 din dosar, înainte de întoarcerea în România familia a locuit în Ungaria, într-o locuinţă proprietatea unităţii administrativ teritoriale închiriată pe numele fratelui pârâtului G, însă în luna LL.2013 li s-a pus în vedere de către proprietar să părăsească această locuinţă, avându-se în vedere şederea lor fără drept în acea locuinţă.

De asemenea, instanţa a mai reţinut, aşa cum rezultă din ancheta socială efectuată în cauză (f. 40) faptul că după venirea în România copiii, împreună cu mama acestora şi-au stabilit locuinţa în apartamentul aparţinând bunicilor situat în Satu Mare, ..., 2 compus din 4 camere şi dependinţe, corespunzător din punct de vedere igienico sanitar.

Totodată, instanţa a constatat că aşa cum rezultă din adeverinţa aflată la fila 12 din dosar reclamanta este angajată pe post de asistentă medicală la SC H SRL, având un salariu de încadrare de 950 de Ron.

Din declaraţiile martorei I (fila 66), naşa copilului mai mic, instanţa a reţinut că reclamanta a revenit cu copiii în România tocmai ca urmare a faptului că nu mai puteau să stea în mod legal în locuinţa din Ungaria. A mai arătat martora că pârâtul consumă alcool şi că nu aducea veniturile în cadrul familiei, de multe ori mama reclamantei trimiţându-le bani.

Astfel, analizând coroborat întregul material probator administrat în cauză (înscrisuri, martori) instanţa a apreciat că se impune stabilirea domiciliului copiilor C (ns. la ZZ.LL.2009), D (ns. la ZZ.LL.2010) şi E (ns. la ZZ.LL.2011) la domiciliul mamei, apreciind că această măsură corespunde cel mai bine interesului minorilor.

De asemenea, instanţa având în vedere faptul că a stabilit domiciliul minorilor la mamă, a dispus în baza art. 499, 529 alin. 2 şi 530 C.civ obligarea pârâtului la plata în favoarea minorilor a unei pensii de întreţinere în cuantum de 486 de lei, câte 162 de lei pentru fiecare minor începând cu data introducerii acţiunii şi până la majoratul fiecărui minor.

În ceea ce priveşte cuantumul pensiei, instanţa a avut în vedere faptul că pârâtul nu realizează venituri, astfel că s-a raportat la venitul minim pe economie din România (975 de lei).

Având în vedere dispoziţiile art. 529 alin. 2 care prevăd că nivelul pensiei se stabileşte până la jumătate din veniturile părintelui pentru trei sau mai mulţi copii, instanţa a apreciat că un cuantum al pensiei de 486 de lei, câte 162 de lei pentru fiecare minor, este suficient faţă de nevoile minorilor, având în vedere şi obligaţia mamei de contribuţie la creşterea şi educarea acestora.

În final instanţa, instanţa a atras atenţia părţilor şi a subliniat importanţa de a insista asupra rezolvării amiabile a situaţiei locuinţei minorilor, sfătuind părţile să încerce stabilirea unei relaţii bazate pe prietenie, încredere şi respect, să aibă o atitudine cooperantă. Lipsa de colaborare dintre părinţi, uneori chiar „confortul” urmărit de părinţi, în sensul că părându-le dificil să stabilească ei înşişi locuinţa copilului,  preferă să apeleze  la o instituţie a statului nu reprezintă în esenţa decât o intervenţie a statului în viata de familie a părţilor, fără ca o astfel de intervenţie să fie justificată de necesitatea ocrotirii unui interes ci doar de asigurarea „confortului” părinţilor.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa a arătat că potrivit art. 453 Cod procedură civilă, instanţa poate obliga la cerere, partea care a pierdut procesul, să-i plătească celeilalte părţi cheltuielile de judecată ocazionate de desfăşurarea procesului. Cheltuielile de judecată sunt reprezentate de acele sume de bani pe care părţile trebuie să le efectueze pentru desfăşurarea regulată a procesului civil şi sunt compuse în principiu din: taxa de timbru, onorariu avocat, cheltuieli cu deplasarea martorilor, cheltuieli privind efectuarea expertizei şi onorariul de expert, etc.

Efectuarea tuturor cheltuielilor amintite mai sus trebuie dovedită prin înscrisuri depuse în acest sens la dosarul cauzei de partea care a solicitat prin cererea de chemare în judecată sau cerere reconvenţională ori întâmpinare obligarea la plată a părţii ce a căzut în pretenţii.

Cercetând din acest punct de vedere actele depuse la dosar de către reclamantă, instanţa a constatat că există la dosar înscrisuri din care rezultă efectuarea unor cheltuieli de către aceasta în vederea desfăşurării în bune condiţii a procesului de faţă, respectiv chitanţa de plată a taxei de timbru 40 lei,  fila 25), motiv pentru care, având în vedere faptul că, în speţa de faţă, pârâtul este partea care a pierdut procesul, a admis cererea reclamantei şi a obligat pârâtul să plătească în favoarea reclamantei suma de 40 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termenul legal apelantul B, solicitând admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar completarea probatoriului, audierea martorilor propuşi de apelant şi schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantei.

În motivare apelantul arată că în susţinerea apelului precizează că desfăşurarea litigiului în faţa primei instanţe s-a efectuat fără citarea sa legală, procedura nu s-a făcut cu respectarea prevederilor Regulamentului 1348/2000, 44/2001, privind notificarea şi comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială, dispoziţii preluate şi de legislaţia română prin Legea nr.189/2003.

Mai arată apelantul faptul că prin sentinţa apelată instanţa de fond a admis acţiunea formulată de reclamantă, i-a respins cererea reconvenţională, cu motivaţia că s-a depus peste termen, respingând cererea de prepunere în termen. Arată apelantul că dacă se studiază actele din dosar, recipisa de primire se poate constata că judecătorul fondului nu a respectat dispoziţiile privitoare la citarea pârâtului/apelant care este cetăţean maghiar, nu cunoaşte limba română şi nu locuieşte în România.

Apelantul precizează că a arătat primei instanţe, că actele comunicate nu au fost traduse în limba maghiară (nici citaţia, nici cererea de chemare în judecată, actele depuse la dosar de către reclamanta), traducerea actelor, si formularea apărării au necesitat timp, drept pentru care a înaintat atât cerere de repunere în termen, cât şi cerere reconvenţională. Mai arată că prima instanţă nu s-a conformat prevederilor art. 85, coroborat cu cele ale art. 107 Cod de procedură civilă, încălcându-i astfel apelantului dreptul la apărare, ceea ce duce la desfiinţarea sentinţei atacate potrivit dispoziţiilor art. 297 alin. 1 din acelaşi cod. Menţionează că instanţa de fond ar fi fost obligată să facă traducerea actelor în limba maghiară, atât a cererii de chemare în judecată, cât şi a actelor depuse la dosar, nu în ultimul rând a citaţiei. Doar astfel ar fi ştiut apelantul care sunt termenele procesuale care trebuiesc respectate. În cazul în care instanţa nu ar fi făcut traducerea din oficiu, ar fi trebuit să oblige pe reclamantă să depună actul si în limba maghiară.

Învederează apelantul faptul că potrivit alin. 2 al art. 174 din Noul Cod de procedură civilă, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor, în cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea presupunându-se până la dovada contrarie. Coroborând dispoziţiile art. 174 alin. 2 - care reglementează nulitatea absolută - cu cele ale art. 246 alin. 1 NCPC conform căruia „excepţiile absolute sunt cele prin care se invoca încălcarea unor norme de ordine publică", conchide că nulitatea absolută poate fi invocată pe cale de excepţie procesuală absolută. Raportat la momentul invocării nulităţii absolute apreciază că textul art. 178 alin. 5 NCPC ar putea naşte controverse întrucât acesta prevede că "toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate deodată, sub sancţiunea decăderii". Aşa cum a arătat anterior, nulitatea absolută poate fi invocată în orice fază a procesului civil, neputând fi vorba de aplicarea sancţiunii decăderii din acest drept aşa cum prevede art. 178 alin. 5 NCPC.

Or, în conformitate cu prevederile alin 2 art. 179 dacă este cazul, instanţa dispune refacerea actului de procedura cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate.

Lucrările dosarului demonstrează neîndoielnic că în faţa primei instanţe pârâtul nu a fost legal citat, ignorându-se astfel prevederile Codului de procedură civilă, potrivit cărora judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel, ceea ce nu este cazul în speţă, vătămarea adusă părţii apelante fiind evidentă şi de netăgăduit în condiţiile în care, fără citarea legală a acesteia în instanţă, s-a refuzat repunerea lui în termen de a formula întâmpinare, prima instanţă 1-a decăzut din probe. Vătămarea constând în imposibilitatea de a se apăra şi în pronunţarea unei hotărâri nefavorabile, iar anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea actelor următoare în măsura în care acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare, cum este şi hotărârea atacată.

Precizează faptul că la data de 29 mai 2000 Consiliul a adoptat Regulamentul nr.1348/2000 privind comunicarea documentelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială între statele membre, document care a intrat în vigoare la 31 mai 2001 şi el este direct aplicabil (per se) în ţările membre ale Uniunii Europene. Ca atare, în spaţiul Uniunii Europene, începând cu data de 31 mai 2001 prevederile Convenţiei de la Haga privind notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială adoptată la 15 noiembrie 1965 au fost înlocuite de cele ale Regulamentului menţionat.

După aderarea României la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007) în relaţia cu celelalte state membre ale în domeniul asistenţei judiciare în materie civilă şi comercială este aplicabil, printre altele, Regulamentul Consiliului nr. 1348/2000.

Este de reţinut, arată apelantul, faptul că de la 1 ianuarie 2007, în temeiul art. 2 şi următoarele din Protocolul privind condiţiile şi aranjamentele referitoare la admiterea României în din Tratatul privind aderarea acestor două ţări la Uniunea Europeană, dispoziţiile legislaţiei comunitare în materia comunicării actelor judiciare sau extrajudiciare prevalează, în relaţia dintre ţara noastră şi celelalte state membre, asupra oricăror prevederi cuprinse în tratatele internaţionale încheiate de statele membre şi, în special, asupra Convenţiei de la Haga din 15 noiembrie 1965. la care a aderat şi România prin Legea nr. 124/2003, doar în relaţia cu alte state rămânând aplicabile fie convenţia menţionată ori Convenţia privind procedura civilă adoptată la Haga la 1 martie 1954 (a cărei modalitate de transmitere a cererilor de asistenţă judiciară internaţională este calea diplomatică), fie prevederile convenţiilor/tratatelor bilaterale încheiate de România.

Ca atare, după aderarea la Uniunea Europeană România aplică Regulamentul nr. 1348 din 29 mai 2000 privind comunicarea actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială cu toate statele membre (cu excepţia Danemarcei), deci şi cu ..., stat pe al cărui teritoriu îşi are sediul societatea pârâtă.

De asemenea, comunicarea de acte judiciare şi extrajudiciare în şi din străinătate este formalitatea care are drept scop aducerea acestora la cunoştinţă destinatarilor: părţi, martori sau participanţi într-un proces civil ori comercial - viitor sau pendinte, în statul solicitant. Actele judiciare sunt cele care se emit pe parcursul soluţionării unui proces civil sau comercial, precum cereri de chemare în judecată, citaţii, hotărâri, cereri privind căi de atac şi alte acte procesuale, în timp ce actele extrajudiciare sunt cele care nu emană de la instanţele judecătoreşti, însă pot fi folosite în cadrul unui proces civil sau comercial.

Legea-cadru în domeniul cooperării judiciare internaţionale în materie civilă şi comercială este Legea nr. 189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială, act normativ publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 19 mai 2003, şi modificat prin Legea nr. 44/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 13 martie 2007.

Arată că potrivit art. 1 alin. 1 din legea-cadru, asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială se referă la ansamblul procedurilor de cooperare între autorităţile judiciare române şi străine în vederea soluţionării unui litigiu, pe tot parcursul desfăşurării acestuia.

Procesul civil, definit ca fiind activitatea desfăşurată de instanţă, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege, se desfăşoară printr-o succesiune de acte, îndeplinite de participanţi în termenele şi în formele prevăzute de lege şi întrucât procesul este de neconceput fără efectuarea actelor de procedură, acestea constituie cadrul esenţial al procesului civil român.

Precizează că un principiu fundamental de procedură este că nimeni nu poate fi judecat fără a fi chemat să se apere - este ceea ce se defineşte ca fiind principiul dreptului la apărare. Acest principiu a fost ridicat la de principiu constituţional, art. 24 din Constituţia României, revizuită, statuând că dreptul la apărare este garantat. în tot cursul procesului, părţile având dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

Principiul dreptului la apărare este în strânsă legătură cu un alt principiu fundamental al dreptului procesual civil - cel al contradictorialităţii.

Menţionează că în aplicarea acestor principii de procedură, este de necontestat că dacă la termenul fixat pentru judecată partea este considerat a fi ieşit din termenul de a depune întâmpinare, sub sancţiunea nulităţii, prevederile Codului de procedură civilă obligă pe preşedinte să verifice daca citarea a fost corecta, dacă citaţia, şi actele comunicate au fost traduse în lb. maghiară, în cazul în care să nu acorde posibilitate de a se apară. Faţă de această dispoziţie, vătămarea părţii neregulat citate şi care a pierdut procesul, este presupusă (constând în imposibilitatea de a se apăra şi în pronunţarea unei hotărâri nefavorabile) şi nu poate fi înlăturată decât prin anularea procedurii de citare şi, pe cale de consecinţă, a hotărârii.

Mai arată că elementul de extraneitate poate consta, printre altele, în aceea că părţile raportului juridic civil sau numai una dintre ele au cetăţenia unei ţări străine, sau domiciliul, într-o asemenea ţară.

Într-adevăr, arată apelantul, Codul de procedură civilă, prevede că dacă reclamantul locuieşte în străinătate, în cuprinsul cererii de chemare în judecată va arăta şi domiciliul ales în România unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. Tot astfel pârâtul locuieşte în străinătate preşedintele va putea fixa un termen mai îndelungat. Prin citaţie, pârâtul va fi informat că are obligaţia de a-şi alege domiciliul în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. În cazul în care pârâtul nu se conformează acestei obligaţii, comunicările se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.

Însă, arată apelantul, faţă de cele arătate mai sus se poate concluziona că aceste norme interne de procedură nu-şi mai găsesc aplicare începând cu data de 1 ianuarie 2007 în litigiile aflate pe rolul instanţelor de judecată, în relaţiile dintre România şi celelalte state membre ale Uniunii Europene, în materia comunicării actelor judiciare (şi extrajudiciare), în raporturile civile şi comerciale prevalând normele comunitare, respectiv Regulamentul Consiliului nr.1348 din 29 mai 2000, reglementarea comunitară impunându-se şi datorită faptului că eficienţa şi accelerarea procedurilor judiciare în materie civilă presupun ca transmisiunea documentelor judiciare şi extrajudiciare să se realizeze prin modalităţi directe şi rapide între organisme locale desemnate de statele membre.

Potrivit acestuia documentele judiciare vor fi transmise direct şi cât mai rapid posibil între autorităţile desemnate de statele membre, transmiterea actelor, cererilor, certificatelor, confirmărilor de primire, dovezilor de înmânare şi a oricăror alte acte între autorităţile transmiţătoare şi autorităţile primitoare urmând a fi realizată prin mijloace adecvate, cu condiţia ca actul primit să aibă un conţinut conform şi fidel cu cel al documentului transmis şi ca toate informaţiile conţinute de acesta să poată fi citite cu uşurinţă (să fie lizibil).

Arată că actul care urmează să fie transmis trebuie să fie însoţit de o cerere întocmită folosind formularul tip din anexa la Regulament, formularul urmând a fi completat în limba oficială a statului membru căruia i se adresează această cerere, sau, în cazul în care există mai multe limbi oficiale în acest stat, în limba oficială sau una din limbile oficiale ale locului unde urmează să se facă comunicarea ori într-o altă limbă pe care statul membru respectiv a indicat că o acceptă.

De asemenea, solicitantul va fi înştiinţat de autoritatea transmiţătoare căreia acesta îi înaintează actul în vederea comunicării că destinatarul poate refuza să-l accepte dacă nu este redactat într-una dintre aceste limbi, urmând ca solicitantul să suporte toate cheltuielile de traducere făcute înainte de transmiterea actului, fără ca acest lucru să aducă atingere vreunei decizii adoptate ulterior de instanţă sau de autoritatea competentă cu privire la suportarea acestor cheltuieli. La primirea actului autoritatea primitoare expediază autorităţii transmiţătoare pe calea cea mai rapidă de transmitere o confirmare de primire, cât mai curând posibil, dar nu mai târziu de şapte zile de la primire, utilizând, de asemenea, formularul tip.

Limba în care vor fi traduse actele de transmis este limba pe care destinatarul o înţelege sau limba oficială a statului membru de destinaţie ori, dacă există mai multe limbi oficiale în acest stat, limba oficială sau una din limbile oficiale din locul unde urmează să fie efectuată notificarea sau comunicarea.

Totodată, arată apelantul, dacă cererea de comunicare nu poate fi îndeplinită pe baza informaţiilor sau actelor transmise autoritatea primitoare contactează autoritatea transmiţătoare prin cele mai rapide mijloace în vederea obţinerii informaţiilor sau actelor care lipsesc, iar dacă solicitarea de comunicare este în afara domeniului de aplicare a Regulamentului sau dacă neîndeplinirea condiţiilor de formă cerute face comunicarea imposibilă, cererea şi actele transmise vor fi restituite autorităţii transmiţătoare, însoţite de o notă privind returnarea, conformă cu formularul standard.

Astfel, arată că Regulamentul Consiliului nr. 1348 din 29 mai 2000 prevede mai multe modalităţi de transmitere şi comunicare a actelor judiciare şi extrajudiciare, regula fiind aceea a transmiterii documentelor pe cale directă între autorităţi, respectiv între autorităţile de transmitere din statul expeditor şi autorităţile de primire din statul destinatar, paragraful 2 al art. 4 arătând că transmiterea trebuie să se facă "prin mijloace adecvate". Când este necesar a fi trimise documente originale comunicarea trebuie făcută prin poştă, ceea ce nu înseamnă că, atunci când este posibil, transmiterea nu poată fi făcută prin fax sau prin e-mail.

Este adevărat, arată apelantul, că art.14 din Regulament statuează că fiecare stat membru este liber să comunice actele judiciare direct prin poştă persoanelor care au reşedinţa într-un alt stat membru, însă, potrivit paragrafului 2, orice stat membru poate să specifice, în conformitate cu art. 23 paragraf 1, condiţiile în care acceptă comunicarea actelor judiciare prin poştă, urmând ca ulterior Comisia să publice în Oficial al Comunităţilor Europene aceste informaţii. Ca atare, chiar dacă statelor membre le-a fost recunoscut dreptul de a comunica actele judiciare direct prin poştă persoanelor care au reşedinţa în alt stat membru, acest lucru se poate face numai cu respectarea condiţiilor specificate de respectivul stat cu privire la acceptarea comunicării documentelor prin poştă. Or, astfel cum rezultă din cuprinsul Judiciar European de materie civilă, Ungaria a comunicat Comisiei că acceptă ca actele judiciare să fie comunicate direct prin poştă persoanelor fizice sau juridice care îşi au reşedinţa pe teritoriul său doar dacă actele respective sunt însoţite de o traducere în limba maghiară, condiţie care în speţă nu a fost respectată, din nici un înscris existent ia dosarul de fond nerezultând faptul că recomandată poştală ar fi fost însoţită de o traducere în maghiară, împrejurare care atrage incidenţa dispoziţiilor art.174 alin.2 şi cele ale art.176 alin.1 Cod procedură civilă, îndreptarea neregularităţii săvârşite cu privire la actele de procedură, în sensul prevederilor art. 179 alin. 2 din acelaşi cod, putând fi realizată numai prin refacerea lor de către judecătorie.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât prevederile art. 19 din Regulamentul nr. 1348/2000, care au o semnificaţie deosebită asupra procedurii interne, reglementează situaţia în care pârâtul nu se prezintă la proces. Într-un asemenea caz, instanţa română trebuie să se convingă de regularitatea comunicării, eficacitatea transmiterii actului şi de comunicarea documentelor într-un termen rezonabil pentru ca persoana chemată în judecată să aibă posibilitatea să-şi pregătească apărarea.

Arată că atunci când un act introductiv de instanţă sau un act echivalent a trebuit să fie transmis într-un alt stat membru în vederea comunicării în conformitate cu dispoziţiile Regulamentului, iar pârâtul nu s-a înfăţişat, judecata nu va avea loc până când nu se stabileşte dacă: a) actul a fost comunicat conform modalităţilor prevăzute de legislaţia statului membru destinatar; b) actul a fost efectiv înmânat pârâtului sau la reşedinţa acestuia printr-o altă metodă prevăzută de Regulament; c) comunicarea sau înmânarea au avut loc în timp util, pentru ca pârâtul să se poată apăra, toate aceste verificări urmând a se face prin solicitarea de informaţii de la autoritatea de primire a statului destinatar.

Se statuează că fiecare stat membru este, totuşi, liber să facă cunoscut că judecătorii naţionali pot proceda la judecată, chiar dacă nu s-a primit nicio dovadă de comunicare, în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) actul a fost transmis prin una din modalităţile prevăzute de Regulament; b) de la data transmiterii actului a trecui o perioadă de cel puţin şase luni, pe care judecătorul o stabileşte pentru fiecare cauză în pane; c) nu s-a primit nicio dovadă de comunicare, cu toate că au fost făcute demersuri în sensul obţinerii acesteia de la autorităţile competente ale statului membru primitor, cerinţe care în speţă nu au fost respectate.

Învederează apelantul faptul că prima instanţă nu a adat curs solicitării lui de a trimite o adresa Judecătoriei Centrale Budapesta , pentru obţinerea de informaţii, dat fiind faptul, că paralel este în curs un proces, cu acelaşi obiect, părţi - stabilire domiciliu minori -, dosar în care Judecătoria Centrală Budapesta  s-a pronunţat în data de ZZ.LL.2015, deci înainte de sentinţa dată de Judecătoria Satu Mare .

Arată că reclamanta/intimata a fost prezentă la şedinţa de judecată de la Budapesta, care în ciuda faptului, că a cunoscut decizia instanţei de la Budapesta,  unde  instanţa a stabilit domiciliul minorilor la domiciliul lor din totdeauna si anume pe adresa din Budapesta, a obligat intimata la plata pensiei alimentare. Arată că intimata a indus în eroare Judecătoria Satu Mare , prima instanţă, ascunzând conţinutul deciziei.

Apelantul arată că a cerut instanţei de fond, ca înainte de a aduce orice hotărâre să trimită o adresă la Judecătoria Centrală Budapesta , dar fără a face acest lucru s-a pronunţat asupra cererii reclamantei fără a verifica susţinerile ei.

Precizează că hotărârea adusă de Judecătoria Satu Mare  se bazează exclusiv doar pe afirmaţiile reclamantei, care sunt total diferite cu cele declarate cu ocazia interogatoriului din faţa Judecătoriei Centrale Budapesta .

Din cauză că nu s-au comunicat actele în limba maghiară, şi că traducerea actelor a necesitat timp, şi dat fiind faptul că Judecătoria nu a acordat un termen rezonabil pentru a formula apărarea, apelantul arată că cererea lui reconvenţională a fost respinsă ca şi tardiv introdusă, refuzând să administreze proba cu martori.

Faţă de cele reţinute, în principal apelantul solicită a se desfiinţa hotărârea atacată şi a se trimite dosarul spre rejudecare la prima instanţă, în subsidiar prin repunerea lui în termen, solicită a se accepta probatoriul cu martori propus de el şi a se respinge cererea reclamantei/intimate. Solicită audierea martorilor: K (cu domiciliu Budapeest, ... ), L (cu domiciliu Budapest, ... ).

Prin concluziile scrise (filele 48-49 din dosar, vol.I), intimata A solicită respingerea apelului ca nefondat şi netemeinic, cu consecinţa menţinerii în totalitate a sentinţei pronunţate de instanţa de fond, având în vedere următoarele:

În fapt, intimata arată că prin Sentinţa Civilă nr. 1/2015 pronunţată de Judecătoria Satu Mare  în dosarul nr. 2/2014* i-a fost admisă cererea formulată privind stabilirea domiciliului minorilor C, D şi E la aceasta.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, apelantul-pârât B, soţul ei, cu care se află în proces de divorţ, acesta fiind înregistrat la Judecătoria Centrală de Sector Pesta  în cauza din dosar nr.3/2014, în care deşi a fost solicitată ca şi o cerere incidentală divorţului stabilirea domiciliului minorilor, acest capăt de cerere, la ZZ.LL.2015 a fost disjuns şi suspendat până la soluţionarea prezentei cauze.

Criticile formulate în apelul de faţă, din punctul intimatei de vedere sunt nefondate şi neîntemeiate.

Astfel, principala critică a apelantului referindu-se la o presupusă viciere a procedurii de comunicare a actelor de procedură, acesta reclamând că aceste acte nu au fost comunicate apelantului în formă tradusă şi legalizată, deşi a luat la cunoştinţă aceste acte, a răspuns la ele, a indicat domiciliul său procesual în România, a formulat apărări şi a declarat şi motivat calea de atac a apelului. Mai mult, toate acestea în limba română, actele înaintate la dosar nefiind traduse de vreun traducător, fiind formulate, redactate şi semnate olograf de apelantul însuşi.

Ca atare, din punctul ei de vedere, arată intimata, criticile aduse sunt nefondate, dacă acestuia nu i s-ar fi comunicat actele nu ar fi putut formula apărări, nu ar fi declarat calea de atac.

Raportat la faptul că nu se aduce nicio critică temeiniciei sau legalităţii sentinţei de fond sub aspectul fondului pretenţiilor deduse judecăţii, intimata consideră apelul ca fiind nefondat şi netemeinic, solicitând pe cale de consecinţă respingerea acestuia, fără cheltuieli de judecată, acestea urmând a fi valorificate separat.

Prin concluziile scrise de la dosar, apelantul B, învederează, referitor la expertiza psihologică si psihiatrică emisă la data de ZZ.LL.2018 de medicii dr. M, si dr. N, faptul că reiese foarte clar din conţinutul expertizei, că copiii sunt înconjuraţi de o familie iubitoare, se simt bine la J, şi nu doresc să se întoarcă în România. Arată că îşi iubesc foarte mult mama, acest lucru este de înţeles, si cum a mai precizat, poate să ţină legătura cu ei nelimitat, când doreşte ea.

Apelantul precizează faptul că nu i-a interzis intimatei să se întâlnească sau să vină când poate, acceptă orice pentru binele copiilor. Consideră apelantul şi faptul că pentru sănătatea şi echilibrul copiilor este foarte important să aibă legătura cu mama lor, să aibă amintiri plăcute şi comune, iar el, ca tată, arată că poate să le ofere siguranţă şi dragoste, dar desigur au nevoie şi de mama lor.

Învederează apelantul că minorii au colegi, prieteni, la Budapesta, niciodată nu au fost agresaţi fizic de vreun membru al familiei, - cum au fost la Satu Mare -, trăiesc în linişte şi înconjuraţi de o familie iubitoare.

Precizează apelantul că experienţa pe care a trăit-o ca tată când i s-au luat copiii, fără voia sa, a fost extrem de greu, s-a consumat atât psihic cât si fizic, şi consideră că face faţă la toate încercările, şi lucrează cât poate ca să le ofere tot ce au nevoie.

Mai arată apelantul că minorii se simt în siguranţă lângă el, se simt bine la şcoală şi la grădiniţă, nu au probleme de învăţătură, de comportament, sunt bine crescuţi, echilibraţi, iubitori, şi acest lucru este cel mai important.

Luând în considerare că şi copiii şi-au exprimat voinţa de a rămâne în Ungaria, şi nu în ultimul rând că aceştia i-au fost daţi lui, arată apelantul, spre creştere şi educaţie de către Judecătoria Centrală Budapesta , solicită a se stabili că domiciliul minorilor este în Ungaria, ... .

Deliberând, asupra apelului de faţă, instanţa reţine următoarele:

1) Aspecte de ordin procedural:

Prin D.c. nr.4/2014 a Tribunalului Satu Mare, s-a statuat în sensul competenţei instanţelor române de a soluţiona cererea de chemare în judecată a reclamantei, având ca obiect stabilirea locuinţei copiilor minori C, D şi E la reclamantă, respectiv, obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere.

Mai este de precizat la acest capitol în primul rând, că cererea reconvenţională a pârâtului, privind obligarea reclamantei la înapoierea minorilor la reşedinţa din Budapesta, nu este o veritabilă cerere de stabilire a domiciliului minorilor la tatăl pârât, la Budapesta, ci obligarea reclamantei de a le înapoia de unde le-a adus; în al doilea rând, oricum, prima instanţă nu a soluţionat acest capăt de cerere, iar potrivit art.445 din C.pr.civ. din 2013, completarea hotărârii primei instanţe nu poate fi făcută prin apel.

Prin urmare, prezenta instanţă nu este sesizată şi nu este chemată să se pronunţe asupra unei cereri de stabilire, prin hotărâre judecătorească, a locuinţei copiilor minori la tată, la Budapesta, ci cu un capăt de cerere (alături de cel privind obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere) privind stabilirea locuinţei minorilor la reclamanta-mamă, la Satu Mare, formulată de aceasta din urmă. Cu alte cuvinte, prezenta instanţă este chemată să statueze, ca în condiţiile factuale ale speţei, anume că minorii trăiesc la Budapesta la tată, este sau nu oportun, ca domiciliul copiilor să se stabilească, judiciar, la mamă, la Satu Mare.

2) Asupra fondului cauzei:

Criticile apelantului privind greşita comunicare a actelor de procedură sunt nefondate.

Având în primă instanţă, domiciliul procedural ales în România, apelantului nu se aplică dispoziţiile Regulamentului CE nr.1348/2000 privind traducerea actelor de procedură şi comunicarea acestora în străinătate, ci dispoziţiile de procedură de drept comun privind comunicarea actelor de procedură în România (fără traducere, la domiciliul ales); procedurile de comunicare sunt cu atât mai mult valide, dacă avem în vedere că invalidarea lor presupune existenţa unei vătămări (art.175 alin.1 din C.pr.civ.); or, prin faptul că apelantul a purtat corespondenţa cu instanţă prin limba română, se înlătură orice prezumţie de vătămare.

Astfel, în loc de casare cu trimitere spre rejudecare, urmează să fie soluţionată cererea subsidiară din apel, privind judecarea în fond a cauzei în apel.

În ceea ce priveşte legea substanţială aplicabilă cauzei cu elemente de extraneitate, art.2611 din C.civ. din 2011 face trimitere la Convenţia privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind protecţia copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996 (în continuare Convenţie), ratificată prin Legea nr. 361/2007.

Mai departe, este de reţinut, că  prin D.c. nr.4/2014 a Tribunalului Satu Mare, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că reşedinţa obişnuită a celor trei minori este pe teritoriul statului român, astfel încât, în temeiul art.15 alin.1 cu art.5 alin.1 din Convenţie, legea aplicabilă este legea română.

Trebuie însă precizat, că în realitate, stabilirea legii aplicabile, anume cea română sau cea maghiară, nu are relevanţă în cauză, soluţionarea cererii reclamantei fiind guvernată, în ambele legislaţii, de acelaşi principiu a supremaţiei interesului superior al minorilor (a se vedea art.486 din C. civ. român; art.4:167.§ alin.2 din C.civ. maghiar).

Prin urmare, cererea reclamantei, de a se stabili locuinţa minorilor la reclamantă, la Satu Mare, trebuie soluţionată în funcţie dacă această măsură pretinsă, ar fi sau nu în interesul minorilor. Acest criteriu fiind unul superior, alte aspecte (cum ar fi vina în destrămarea căsătoriei, conduita reclamantei, care, în toamna anului 2013 nu s-a mai întors cu copii la Budapesta, de unde le-a adus în LL.2013, sau conduita pârâtului, care le-a luat în LL.2015 pe copii, de lângă reclamantă, fără consimţământul acesteia din urmă şi le-a dus înapoi la Budapesta) nu pot avea relevanţă în soluţionarea cererii.

Pentru a decide dacă concordă cu interesul minorilor stabilirea locuinţei acestora la mamă, la Satu Mare (mai cu seamă că datorită circumstanţelor cauzei, minorii nu au putut fi audiaţi de către instanţă), instanţa de apel a apreciat ca fiind de maximă importanţă, efectuarea unei anchete psiho-sociale, care să evalueze condiţiile de trai ale minorilor, respectiv, să formuleze o opinie de specialitate, în ceea ce priveşte impactul psihic asupra copiilor, a stabilirii locuinţei copiilor la mamă, la Satu Mare.

Fără a analiza aici in extenso expertiza psihologică a copiilor şi a părţilor, respectiv, cea psihiatrică a pârâtului, instanţa reţine în primul rând concluziile acestei expertize, în sensul că anturajul în care tatăl trăieşte (bunica, unchiul), oferă copiilor o siguranţă emoţională mai puternică, respectiv, că nu se recomandă din punct de vedere psihologic, despărţirea lor.

Astfel, din însăşi audierea copiilor în cadrul efectuării expertizei, rezultă că aceştia consideră locul unde trăiesc, alături de tată, bunica maternă şi unchi, de trei ani şi jumătate neîntrerupt, ca fiind căminul lor. De remarcat, că nici unul dintre cele trei copii nu a afirmat că doreşte să trăiască în altă parte (la satu Mare) definitiv, iar minorii D şi E au arătat explicit că doresc să locuiască la Budapesta.

Cele mai sus arătate sunt esenţa pentru care instanţa a apreciat că luarea copiilor din acest anturaj nu ar fi în interesul acestora.

Nu este nicidecum vorba despre faptul, că instanţa ar aprecia, că tatăl ar fi un părinte mai adecvat copiilor decât mama lor (chiar concluziile expertizei sunt în sensul că „mămica copiilor este puţin mai aptă pentru educarea copiilor”). Cu toate acestea, instanţa a apreciat, că prin faptul scoaterii copiilor din anturajul social mai strâns şi mai larg în care trăiesc, cu toate beneficiile faptului de a fi lângă mamă, măsura ar fi în defavoarea copiilor.

Mai departe, din ancheta de mediu efectuat, instanţa reţine că starea materială în care trăiesc copii, respectiv starea locuinţei în care locuiesc, sunt corespunzătoare necesităţilor minorilor, iar din raportul consilierului teritorial maternal rezultă că minorii sunt deştepţi, prietenoşi, dezvoltarea psiho-motorică fiind conformă vârstei acestora, fiind bine hrăniţi şi îngrijiţi şi asistaţi corespunzător medical. Asemenea aspecte pozitive rezultă şi din rapoartele de specialitate din grădiniţă, întocmite în privinţa minorilor D și E.

Pe de altă parte – fiind pusă în discuţiile cauzei, chestiunea nu poate fi ocolită - , după cum rezultă din probaţiunea administrată, nu pot fi negate, cel puţin pentru trecut,  problemele privind consumul de alcool al pârâtului.

Nu este chemat şi nici competent instanţa de apel să analizeze, profund şi în detaliu, aceste aspecte. Este aici locul doar de a fi precizat, că în opinia instanţei, aceste probleme nu sunt de o gravitate, de a afecta pe minori în asemenea măsură, încât aceasta să justifice schimbarea locuinţei minorilor.

Instanţa de apel îşi întemeiază această părere, în primul rând, pe însuşi modul pozitiv în care sunt prezentate, prin lucrarea de expertiză şi prin rapoartele mai sus arătate, cei trei minori. Nu în ultimul rând, în privinţa pârâtului, raportul de expertiză nu se exprimă în sensul unei inadecvaţii de a locui alături de copii.

Conţinutul declaraţiilor testimoniale luate în faţa primei instanţe şi în apel, nu sunt de natură de a infirma concluziile mai sus învederate, în sensul inoportunităţii schimbării locuinţei minorilor.

Nu în ultimul rând, la soluţionarea cauzei, instanţa, de apel a avut în vedere şi faptul, că prin Decizia nr.5/2015, Tribunalul Budapesta a stabilit reşedinţa copiilor la tatăl acestora, prin dispoziţie provizorie.

În fine, instanţa subliniază, că este responsabilitatea morală comună a celor doi părinţi, faţă de copii lor, de a asigura posibilitatea, ca cei trei copii să poată să întreţină, astfel cum doresc de fapt, legături personale cât mai strânse cu mama lor, fiind evident, că cea mai însemnată problemă pe lângă nivelul de înţelegere şi cooperare între părinţi în acest sens, este distanţa fizică între copii şi mamă.

Având în vedere că urmează să fie respinsă cererea privind stabilirea locuinţei minorilor la reclamantă, este nefondat şi capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere minorilor, întreţinerea lor, din partea tatălui, prestându-se în natură.

În temeiul art.453 alin.1 din C.pr.civ. din C.pr.civ., instanţa va obliga intimata să plătească traducătorului O 570,52 lei cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare