Litigii cu profesionisti - Conditii impreviziune

Litigii cu profesionişti: Acţiunea în constatarea dării în plată; îndeplinirea condiţiilor impreviziunii şi a celor prevăzute de art. 8 alin. 5 din Legea nr. 77/2016 pentru constatarea stingerii datoriilor izvorâte din contractul de credit.

TRIBUNALUL,

Asupra apelului civil de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. ... Judecătoria. ... a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei. .., a respis, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, cererea formulată de către reclamanţii. .. şi în contradictoriu cu pârâta. ...; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei invocată din oficiu şi a respins, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, cererea formulată de către reclamanţii în contradictoriu cu pârâta. ...; a calificat excepţia prematurităţii invocată de pârâta. .. ca fiind excepţia inadmisibilităţii şi a respins, ca neîntemeiată, această excepţie; a admis cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta. ...; a constatat stinse obligaţiile reclamanţilor izvorâte din convenţia de credit nr. ... din 27.02.2008 încheiată între. ... şi reclamanţi; a obligat reclamanţii să plătească Biroului Executorului Judecătoresc. .. suma de 431,70 lei ce reprezintă contravaloarea copiei dosarului de executare nr. .. şi a obligat pârâta. ... să plătească reclamanţilor suma de 681,7 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În considerentele acestei hotărâri instanţa a reţinut următoarele:

A

În fapt, între reclamanţii. . şi. .. s a încheiat contractul de credit nr. ... din

27.02.2008 pentru acoperire cheltuieli personale curente. Valoarea creditului a fost de 120.928 CHF, pe o durată de 300 luni. Creditul a fost garantat cu ipotecă de prim rang asupra imobilului apartament situat în. .., înscris în CF cu nr. ...

În vederea garantării contractului mai sus menţionat reclamanţii au constituit în favoarea băncii o garanţie reală imobiliară, ipotecă de prim rang, asupra imobilului apartament compus din trei camera, hol, baie, bucătărie, 2 debarale şi balcon în suprafaţă utilă de 56,91 mp+4,95 suprafaţa balconului, situat în, având nr. cadastral provizoriu. ..

Având în vedere că reclamanţii nu au mai achitat debitul rezultat din contractul de credit, în cadrul dosarului de executare. ... al B.E.J...., creditoarea. .. SA a demarat procedura execuţională, iar la 25.04.2013 s a emis actul de adjudecare prin care imobilul mai sus menţionat a fost vândut la licitaţie publică, fiind adjudecat de către creditoare în contul creanţei, consemnându se că debitorii sunt executaţi silit pentru suma de 149.925,65 CHF si 11.450,53 lei.

Ulterior adjudecării, la 23.01.2014, s a încheiat de BEJ.. un proces - verbal prin care se consemnează că a fost cesionată creanţa, la 01.01.2014, către creditoarea. ... privind plata sumei de 120.677,48 CHF şi 10.614,28 lei, în temeiul aceluiaşi titlu executoriu.

Astfel, deşi reclamanţii au fost executaţi silit imobiliar, pierzând dreptul de proprietate asupra imobilului cu destinaţia locuinţă în favoarea băncii, suma rămasă în continuare de achitat este de 120.677,48 CHF şi 10.614,28 lei.

Se observă faptul că adjudecarea imobilului locuinţă a stins doar 29.248,17 CHF si 836,25 lei din debitul ce a făcut obiectul dosarului de executare silită şi cheltuielile aferente, practic rezultând o proporţie aproximativă de 20% a stingerii debitului. Aceasta a fost urmarea jocului combinat al supraevaluării imobilului la data încheierii contractului de credit într o perioada notorie de criză imobiliară, cu scăderea progresivă a preţului de vânzare permisă legal în cadrul procedurii licitaţiei publice, reclamanţii fiind singurii care au suportat o sarcină excesiv de oneroasă şi care nu putea fi prevăzută.

Din menţiunile contractului de credit rezultă la data încheierii convenţiei, imobilul obiect al garanţiei a fost evaluat, iar valoarea creditului acordat de 120.928 CHF, reprezenta 85% din valoarea de evaluare a imobilului adus în garanţie.

Analizând cu prioritate excepţiile invocate, conform dispoziţiilor art. 248 alin. (1) Cod procedură civilă, instanţa va analiza, în ordine, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei. ..., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei. .. invocată din oficiu şi excepţia prematurităţii invocată de pârâta. ..

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei instanţa reţine următoarele.

În susţinerea excepţiei, pârâta a invocat faptul că data de 02.12.2013 a cesionat creanţa avută împotriva reclamanţilor către, acesta subrogându se în drepturile şi obligaţiile sale în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. ... din 27.02.2008.

Din analiza înscrisurilor depuse la dosar (filele 117–133 voi. III dosar), instanţa reţine că la data de 02.12.2013.... a cesionat creanţa deţinută în temeiul contractului de credit nr. ... din 27.02.2008 către pârâta. ..

Prin urmare, creditorul creanţei executate silit în cadrul dosarului de executare de către BEJ... este pârâta. ..

Cesiunea de creanţă reprezintă o modalitate de transmitere a obligaţiilor în formă convenţională, prin care un creditor cedent, transmite o creanţă a sa unei alte persoane cesionar, debitorul creanţei fiind obligat faţă de cesionar, odată cu îndeplinirea formalităţilor de opozabilitate a acestei operaţiuni, fără a i se cere consimţământul.

Cu alte cuvinte, prin plata unei sume, creditorul iniţial se înlocuieşte cu un alt creditor, iar după notificarea sa, debitorul va fi obligat faţă de cel de al doilea creditor, fără să fie necesar consimţământul debitorului pentru cesiune, acesta putând opune creditorului cesionar toate mijloacele de apărare pe care le ar fi putut opune şi creditorului cedent.

Operaţiunea de cesiune nu afectează fiinţa obligaţiei născute anterior, ci prin cesiune se va transmite în patrimoniul cesionarului aceeaşi obligaţie, cesionarul preluând toate drepturile pe care cedentul le avea în legătură cu creanţa.

Modificarea părţilor originare ale actului juridic care constituie titlu executoriu nu afectează substanţa titlului executoriu, poziţia cesionarului fiind aceea a unui veritabil succesor cu titlu particular care preia, astfel, toate drepturile pe care cedentul le avea în legătură cu creanţa.

Pe de altă parte, în cuprinsul dispoziţiilor Codului de procedură civilă este permisă transmiterea calităţii de creditor, conform art. 645 alin. 2, oricând în cursul executării silite.

Faţă de aceste considerente, instanţa apreciază că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei. ... este întemeiată. Prin urmare, va respinge ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă cererea formulată de către reclamanţii. ... în contradictoriu cu pârâta. ..

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, instanţa constată că cesionarul creanţei derivate din contractul de credit nr. ... din 27.02.2008 este pârâta. ..

În aceste condiţii, instanţa va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei. ... invocată din oficiu şi, pe cale de consecinţă, va respinge, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, cererea formulată de către reclamanţii. .. în contradictoriu cu pârâta. ...

Cu privire la excepţia prematurităţii invocată de intimat prin întâmpinare.

În susţinerea excepţiei pârâta a invocat faptul că reclamanţii nu au transmis notificarea prevăzută de art. 5 din Legea nr. 77/2016.

În aceste condiţii, instanţa va califica excepţia invocată ca fiind excepţia inadmisibilităţii cererii, deoarece vizează însăşi legalitatea învestirii instanţei de judecată.

Conform art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului.

Mecanismul procedural reglementat de art. 8 alin. (5) din lege are în vedere, ca şi în cazul art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, două etape cu o semnificaţie deosebită în economia acesteia. Astfel, o primă etapă, obligatorie, se subsumează unei negocieri directe între părţi şi priveşte procedura notificării reglementate de art. 5 alin. (l) din lege, părţile putând, ele însele, să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit, prin darea în plată a imobilului. Această etapă se aplică şi trebuie parcursă indiferent că bunul imobil ipotecat a fost sau nu vândut în cadrul unei proceduri execuţionale la data intrării în vigoare a legii. Cea de a doua etapă, judiciară, facultativă prin natura sa, vizează intervenţia instanţelor judecătoreşti la cererea debitorilor, în vederea aplicării Legii nr. 77/2016, respectiv constatarea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit. Astfel, debitorul obligaţiilor de plată a sumelor de bani în cadrul unui contract de credit trebuie să parcurgă, în mod obligatoriu, prima etapă procedurală, în sensul ajungerii la un consens cu creditorul şi al evitării, pe cât posibil, a intervenţiei în cadrul raporturilor contractuale a instanţei judecătoreşti. Legiuitorul a reglementat acest mecanism procedural în două etape pentru a da posibilitatea încetării contractului, ca rezultat al acordului de voinţă al părţilor, fără intervenţia instanţelor judecătoreşti, apelarea la forţa de constrângere a statului realizându se, în mod evident, numai atunci când părţile nu ajung la un consens. În cauza dedusă judecăţii, instanţa constată că reclamanţii au transmis notificarea pârâtei la data de 07.02.2018, anterior modificării cererii introductive cu privire la cadrul procesual subiectiv pasiv.

Instanţa consideră că sunt îndeplinite şi condiţiile de formă ale notificării transmise de către reclamanţi, conform dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 77/2016, în condiţiile în care, notificarea a fost transmisă prin intermediul unui avocat, iar din cuprinsul ei reiese că se doreşte stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit.

Faţă de aceste considerente, instanţa va respinge excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de către pârât, ca neîntemeiată.

Referitor Ia fondul cauzei, instanţa reţine următoarele:

în drept, potrivit art. 1 din Legea nr. 77/2016 „(1) Prezenta lege se aplica raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor. (3) Dispoziţiile prezentei legi se aplică şi în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori. (4) Prevederile prezentei legi nu se aplică creditelor acordate prin programul „Prima casă”, aprobat prin Ordonanţa de urszentă a Guvernului nr. 60/2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului „Prima casă”, aprobată cu modificări şi completări prin Lesea nr. 368/2009. cu modificările şi completările ulterioare”.

Art. 8 alin. 5 din Legea nr. 77/2016 prevede: „Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului.”.

Condiţiile de admisibilitate pentru exercitarea dreptului de dare în plată a imobilului sunt prevăzute de art. 4 din lege are prevede că „Pentru stingerea creanţei izvorând dintr un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia

specială; b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al. 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit; c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă; d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.”

Prioritar analizării condiţiilor stabilite de actul normativ menţionat, instanţa constată că prin deciziile nr. 623/25.10.2016 şi 95/28.02.2017, Curtea Constituţională a statuat că/ndiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele, ele se supun reglementării de drept comun, care permit aplicarea teoriei impreviziunii. Având în vedere că Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează. Astfel, Curtea a observat că legiuitorul a configurat cadrul legal reprezentat de Legea nr» 77/2016 luând în considerare o impreviziune aplicabilă ope Iegis pentru toate contractele de credit în derulare, deformând condiţiile aplicării impreviziunii.

Aplicând aceste dispoziţii legale la cauza dedusă judecăţii, instanţa apreciază că, în speţă, sunt îndeplinite în mod cumulativ cele patru condiţii prevăzute la alin.

1, prin literele a d.

Astfel, privitor la condiţia prevăzută la lit. a, se constată că reclamanţii au calitatea de consumatori, astfel cum această noţiune este definită în cuprinsul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, fiind persoane fizice ce acţionează în scopuri din afara activităţii comerciale, industriale sau de producţie, artizanale, ori liberale. De asemenea, pârâta este o instituţie de credit, astfel cum aceasta este definită prin prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit.

În condiţiile în care reclamanţii aveau calitatea de consumatori la momentul contractării împrumutului se naşte prezumţia menţinerii acestei calităţi pe toată durata derulării raporturilor juridice între părţi.

Alegaţia pârâtei în sensul Legea nr. 77/2016 nu este aplicabilă deoarece s a demarat procedura executării silite nu poate fi reţinută având în vedere considerentele Curţii Constituţionale din Decizia nr. 623 din 25.10.2016, care a statuat că darea în plată poate opera şi în faza executării silite, neputându se reţine încălcarea autorităţii de lucru judecat al hotărârii instanţei judecătoreşti care a încuviinţat executarea silită, întrucât aceasta nu are ca obiect soluţionarea fondului. Chiar şi în această fază instanţa poate aprecia cu privire la îndeplinirea condiţiilor privind existenţa impreviziunii.

Relativ la cea de a doua condiţie, cu privire la cuantumul sumei împrumutate, este îndeplinită, având în vedere că suma împrumutată intimaţilor este inferioară pragului legal de 250.000 euro.

Analizând cerinţa prevăzută la lit. c, astfel cum rezultă din contractul de credit, împrumutul a fost acordat pentru nevoi personale, iar pentru garantarea acestuia s a constituit un drept de ipotecă asupra imobilului menţionat anterior.

Instanţa reţine şi că imobilul garantat avea destinaţia de locuinţă, având în vedere menţiunile contractului de credit.

În ceea ce priveşte ultima cerinţă de admisibilitate se constată că şi această condiţie este îndeplinită, astfel cum rezultă din certificatele de cazier judiciar înaintate la dosar.

De asemenea, raportat la cele reţinute în decizia nr. 623/2016 din 25 octombrie 2016 a Curţii Constituţionale a României, instanţa constată că prin darea în plată a imobilului ce garantează îndeplinirea obligaţiilor asumate printr un contract de credit, în condiţiile în care judecătorul verifică existenţa impreviziunii, nu se încalcă principiul libertăţii contractuale („. ..Curtea reţine că impreviziunea constituie doar o aparentă excepţie de la principiul autonomiei de voinţă a părţilor. ...”.) în contextul în care instituţia impreviziunii, ca modalitate de a verifica existenţa elementelor de bună credinţă şi echitate ce caracterizează executarea contractelor, funcţiona şi anterior aplicării Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil ca şi creaţie a jurisprudenţei, iar judecătorul cauzei verifică incidenţa acesteia şi în cazul unui contract încheiat înainte de aplicarea Legii nr. 287/2009, se poate reţine că Legea nr. 77/2016 nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, consacrat prin dispoz. art. 15 alin. 2 din Constituţia României, şi nici dreptul de proprietate al băncii asupra sumelor de bani cuvenite în temeiul contractului de credit.

Derogarea de la prevederile Codului civil, act normativ adoptat prin o lege organică, respectiv prin Legea nr. 287/2009, se poate face numai printr un act normativ de nivel cel puţin egal cu al reglementării de bază, iar Legea nr. 77/2016 este o lege ordinară („. .. Curtea constată că regimul juridic general al proprietăţii, publică sau privată, vizează, ca esenţă, cele trei elemente ale dreptului de proprietate: posesia, folosinţa, dispoziţia, fiind preponderent un regim de drept privat. Regimul proprietăţii şi al dreptului de proprietate, şi încă la nivel general, reprezintă o realitate juridică care guvernează raporturile juridice de o valoare socială semnificativă ce reclamă reglementarea printr o lege organică, pe când regulile specifice pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate reprezintă o altă realitate juridică, de o importanţă mai mică, putând fi stabilită prin legi ordinare sau, după caz, prin ordonanţe.

Analizând în cauza dedusă judecăţii condiţia existenţei impreviziunii, impusă ca şi condiţie de admisibilitate a notificării de dare în plată prin decizia nr. 623/2016 din 25 octombrie 2016 a Curţii Constituţionale a României, instanţa reţine, conform considerentelor acestei decizii, că „. .. sub imperiul Codului civil din 1864 atât doctrina, cât şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului. Această instituţie şi a găsit aplicarea în sistemul de drept românesc încă din prima parte a secolului XX, după Primul Război Mondial, atunci când societatea s a confruntat cu o importantă criză economică, fiind de asemenea utilizată de judecătorii români după 1989 şi în contextul schimbărilor importante ce au avut loc ca urmare a transformării regimului politic din România şi a liberalizării preţurilor. Astfel, sub regimul Codului civil din 1864 (aplicabil contractelor din dosarele de faţă) teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art. 970 care stipulau: „Convenţiile trebuie executate cu bună credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa. *’ Aşadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăşi reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună credinţă şi echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condiţiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudenţă şi preluate în mare parte în Codul civil actual, într o formă aproximativ identică [art. 1.271]. în esenţă, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta. Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune. în acest context, Curtea reţine, că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ţinându se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuie analizat dintr un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo. Impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului. Adaptarea are loc atunci când utilitatea socială a contractului poate fi menţinută, pe când încetarea atunci când în cazul intervenirii noilor condiţii contractul îşi pierde utilitatea socială. În consecinţă, Curtea reţine că revine, în primul rând, părţilor obligaţia de a renegocia contractul, iar, în al doilea rând, renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate. Din cele de mai sus rezultă că adaptarea contractului pe parcursul executării sale la noua realitate intervenită echivalează cu menţinerea utilităţii sociale a acestuia, mai precis permite executarea în continuare a contractului prin reechilibrarea prestaţiilor. Evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi pregătirii economice/juridice a co contractanţilor [dihotomia profesionist/consumator], a valorii prestaţiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum şi a noilor condiţii economice care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit. Această evaluare de ansamblu permite stabilirea, pe de o parte, a limitei dintre cele două categorii de riscuri anterior menţionate şi, pe de altă parte, în funcţie de rezultatul la care se ajunge, luarea unei decizii cu privire la soarta contractului. Insă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supraadăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului. De asemenea. Curtea constată că regulapacta sunt servanda presupune luarea în considerare a unor elemente precum buna credinţă şi echitatea, în condiţiile schimbării fundamentale a condiţiilor de executare a contractului. Ca principiu general, echitatea se manifestă sub două aspecte: obiectiv - denumind principiul exactei compensaţii cu implicarea egalităţii de tratament - şi subiectiv - însemnând luarea în considerare a unei situaţii particulare, de regulă, slăbiciunea unei părţi contractante. Rămânând la acelaşi nivel general, funcţiile echităţii sunt de interpretare şi de completare a normelor juridice, inclusiv a voinţei exprimate a părţilor. Din coroborarea dispoziţiilor art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864 rezultă două principii interdependente pe care se întemeiază contractul civil: puterea de lege/forţa obligatorie pe care acesta o are pentru părţile contractante, pe de o parte, şi buna credinţă în executarea acestuia, pe de altă parte. Puterea de lege a contractului vizează nu numai ceea ce contractul prevede expres în clauzele sale, ci şi toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa (art. 970 alin. 2 din Codul civil din 1864). Cu alte cuvinte, echitatea, corolar al bunei credinţe, guvernează contractul civil de la naşterea sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existenţa unei clauze exprese în cuprinsul contractului. Aşadar, executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forţa obligatorie şi executarea cu bună credinţă), principii care nu au existenţă de sine stătătoare, ci se condiţionează reciproc. Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situaţie imprevizibilă, însă niciuna dintre părţile contractante nu abdică de la obligaţiile care îi revin potrivit executării cu bună credinţă a contractului. Aşadar, echitatea, alături de buna credinţă, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existentă între ele.

Instanţa reţine totodată că reclamanţii au invocat ca şi motive obiective vizând incidenţa impreviziunii în ceea ce priveşte contractul de credit încheiat, înţelese în sensul de”evenimente excepţionale şi exterioare ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor lor, ceea ce face excesiv de oneroasa executarea obligaţiilor prevăzute de acesta”, creşterea cursului de schimb a monedei în care a fost contractat creditul de la încheierea contractului până în prezent, pierderea locului de muncă şi naşterea a 2 minori.

Analizând incidenţa impreviziunii în raport de motivele invocate de către reclamanţi, astfel cum au fost expuse, instanţa constată că sunt întemeiate motivele.

Instanţa retine că potrivit cursului afişat de Banca Naţională a României în perioada 2008–2018, respectiv la 27.02.2008 (fiind de 2,261ei) si respectiv la 07.02.2018 (data notificării fiind de 4,01 lei) moneda francul elveţian a înregistrat fluctuaţii ale valorii, în sensul majorării acesteia, de cca. 93 %. În acest context, raportat atât la procentul exagerat al majorării cursului de schimb al valorii monedei în care a fost contractat creditul cât şi la perioada relativ medie în care s a produs această majorare, coroborat cu împrejurările personale menţionate şi cu pierderea locuinţei prin act de adjudecare este evident că majorarea cursului de schimb al monedei în care a fost contractat creditul ce face obiectul cauzei constituie o împrejurare absolut imprevizibilă şi de natură a conduce la diminuarea posibilităţii reclamanţilor de a plăti ratele aferente contractului de credit.

O anumită variaţie este inerentă unui contract de credit în monedă străină, un risc implicit, fluctuaţiile monetare reprezentând o situaţie firească pe piaţa bancară, însă când riscul devine exacerbat în detrimentul consumatorului, care dobândeşte o poziţie fragilă în raport cu instituţia de credit sau continuatorii acesteia, prin pierdere definitivă şi ireversibilă a imobilului ce constituie locuinţa consumatorilor şi a familiei acestora se poate conchide că aceasta constituie o împrejurare absolut imprevizibilă şi de natură a conduce la diminuarea posibilităţii reclamanţilor de a plăti ratele aferente contractului de credit prin necesitatea de a suporta alte cheltuieli cu chiria.

Instanţa reţine jurisprudenta Curţii Constituţionale, respectiv paragraful 47 din Decizia 95/28.01.2017 conform căreia: „In privinţa bunurilor imobile adjudecate anterior intrării în vigoare a legii, ipoteză ce formează obiectul dosarului instanţei judecătoreşti a quo, Curtea constată că legiuitorul ordinar a recurs la o ficţiune juridică, în sensul că datoriile rezultate din contractul de credit sunt considerate stinse, chiar dacă bunul imobil aferent garanţiei a fost vândut la un preţ mai mic decât valoarea datoriei debitorului către instituţia de credit. Practic, legiuitorul a apreciat, în contextul impreviziunii, că sumele de bani plătite în mod voluntar în executarea contractului, cele obţinute din adjudecarea bunului, indiferent de data la care aceasta a avut loc, precum şi, după caz, de sumele rezultate din urmărirea silită a altor bunuri ale debitorului până la data formulării notificării acoperă valoarea datoriilor aferente contractului de credit. O asemenea ficţiune juridică, departe de a fi arbitrară, valorifică un element accesoriu al contractului de credit, ipoteca, definită, în cazul de faţă, ca fiind un drept real asupra unui bun imobil afectat restituirii sumei de bani împrumutate, şi este de natură să asigure echilibrul contractual dintre părţi în limitele riscului inerent unui contract de credit, eliminând din sfera raporturilor dintre debitor şi creditor riscul supraadăugat.”

Având în vedere toate cele expuse, reţinând ca fiind incidenţă impreviziunea în raporturile contractuale derulate între părţi, în temeiul art. 8 din Legea 77/2016 instanţa va admite acţiunea şi va constata stinse datoriile reclamanţilor izvorâte din convenţia de credit izvorâte din convenţia de credit nr. ... din 27.02.2008 încheiată între

În temeiul art. 262 Cod procedură civilă va obliga reclamanţii să plătească Biroului Executorului Judecătoresc. .. suma de 431,70 lei ce reprezintă contravaloarea copiei dosarului de executare nr

În temeiul art. 453 Cod procedură civilă, fiind parte care a pierdut procesul, va obliga pârâta să plătească reclamanţilor suma de 681,7 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat şi cheltuielile pentru administrarea probei cu înscrisurile din dosarul de executare.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel pârâta care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

În motivarea cererii de apel a invocat următoarele motive de nelegalitatea a sentinţei:

1. Prima instanţă a constatat în mod greşit că intimaţii au dreptul să solicite stingerea obligaţiilor în temeiul Legii 77/2016.

Potrivit art. 8 alin. 5 din Legea nr. 77/2016, „dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executării imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului.”

Din aceste dispoziţii legale, ar rezulta că debitorii care au fost supuşi unei proceduri de executare în cadrul căreia imobilul obiect al garanţiei a fost vândut la licitaţie publică au dreptul să solicite instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit. Prin această prevedere, consumatorii care fac parte din categoria amintită sunt puşi pe picior de egalitate cu cei care nu au fost supuşi unei proceduri de executare silită sau care, deşi au fost părţi în această fază a procesului civil, până la momentul notificării de dare în plată, imobilul adus în garanţie nu a fost înstrăinat, legiuitorul urmărind să îi protejeze deopotrivă.

Textul de lege nu distinge după cum bunul imobil ipotecat se mai află sau nu în patrimoniul consumatorului, ci se limitează la a preciza că dreptul potestativ de a da în plată le aparţine acestora, indiferent de stadiul în care se află executarea silită. Totuşi, chiar dacă regimul juridic al dării în plată reglementat de legea specială este total diferit de cel al dării în plată obişnuită în sistemul Codului civil, darea în plată presupune transferul voluntar al dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat către creditorul ipotecar. Prin urmare, darea în plată nu poate fi făcută decât de proprietarul bunului ipotecat.

În acest sens s a pronunţat şi Curtea Constituţională a României, prin Decizia de inadmisibilitate nr. 639 din 27 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 35/12.01.2017, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. în considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a argumentat următoarele aspecte: Legea nr. 77/2016 condiţionează stingerea tuturor datoriilor consumatorilor de transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorilor în cel al profesioniştilor. Acest efect rezultă nu doar din însăşi denumirea Legii nr. 77/2016 - Legea privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite - ci şi din art. 3 al acesteia, potrivit căruia consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.”

Văzând şi principiul „nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet', potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are, în speţa pendinte, nu este respectat nici art. 5 din Legea nr. 77/2016, neputând fi transferat un drept de proprietate asupra unui imobil care nu mai există în patrimoniul reclamanţilor.

Interpretarea oferită de reclamant acestor prevederi legale contravine şi dreptului de proprietate al creditorului, aceasta neputând fi primită în conformitate cu art. 20 alin. (1) din Constituţie raportat la art. 1 par. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, stingerea datoriei reclamantului echivalează cu pierderea dreptului de proprietate privată al cesionarului asupra dreptului de creanţă cumpărat de la cedent, tară nicio compensaţie, o asemenea ingerinţă nefiind justificată într o societate democratică, întrucât nu există un raport de proporţionalitate între privarea de proprietate şi scopul unnărit prin intermediul acesteia.

2. Prima instanţa a constatat în mod greşit că sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 5 din Legea 77/2016.

În cauză nu a fost îndeplinită condiţia prealabilă prevăzută de Legea 77/2019, respectiv notificarea creditorului prin care debitorul îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar.

Se poate clar observa că cererea de chemare în judecată a fost formulată cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 77/2016, fără comunicarea unei notificări către ea. Instanţa a reţinut în mod greşit că transmiterea notificării anterior precizării cererii face ca procedura să fie legală.

Având în vedere considerentele care au justificat pronunţarea Deciziei nr. 639/2016 a Curţii Constituţionale, această reţinere a primei instanţe este neîntemeiată, comunicarea notificării prevăzute de art. 5 din Legea nr. 77/2016 fiind obligatorie şi în situaţia în care consumatorul a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat. Prin nerespectarea acestei proceduri prealabile nu i a fost oferită posibilitatea de a formula contestaţie împotriva notificării.

Este excesiv a fi constat că au fost îndeplinite toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 77/2016, având în vedere că acestea trebuie îndeplinite în mod cumulativ, îndeplinirea necorespunzătoare a procedurii prealabile şi simpla raportare la poziţia sa procesuală nu face ca să fie îndeplinită condiţia în mod legal.

Aplicarea prevederilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 în sensul solicitat de reclamant ar însemna stingerea creanţelor nerealizate în urma executării silite, a garanţiei reale imobiliare, pentru orice credit încheiat anterior intrării în vigoare a acestei legi, ceea ce contravine prevederilor art. 3 din Lege, din care reiese că stingerea creanţei se face prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.

3. Prima instanţă a constatat în mod greşit că sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 4 din Legea 77/2016.

Conform prevederilor art. 4, alin. 1 din Legea nr. 77/2016, pentru stingerea creanţei izvorând dintr un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii:

a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;

b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al sumei de 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţa sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;

d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

Îndeplinirea condiţiilor trebuie să fie cumulativă, astfel că neîndeplinirea uneia dintre condiţiile prevăzute face ca cererea privind darea în plată să fie inadmisibilă, iar în prezenta cauză nu a fost făcută dovada îndeplinirii condiţiei prevăzute la lit. d).

4. Prima instanţă a constatat în mod greşit că ar fi îndeplinită condiţia existenţei impreviziunii.

Prima instanţa a reţinut în mod greşit că există o schimbare semnificativă a împrejurărilor avute în vedere de părţi la semnarea contractului a cărei întindere nu a fost şi nici nu a putut fi preconizată în mod rezonabil de către intimaţi, la data contractării, ce s a produs posterior perfectării actului juridic, respectiv hipervalorizarea într un termen foarte scurt a francului elveţian în raport cu moneda naţională, ce determinat o repoziţionare defavorabilă a împrumutatului în raport cu instituţia bancară.

Ceea ce poate prilejui intervenţia instanţei în contract nu este orice schimbare a împrejurărilor, ci sunt cerute mai multe condiţii cumulativ:

a) elementul care provoacă un caracter excesiv al sarcinii debitorului să nu fi existat la data încheierii contractului, ci să fi apărut după acest moment;

b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia, să nu fi fost avute în vedere şi nici să nu fi fost posibil să fie avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;

c) partea pusă în dificultate să nu şi fi asumat (expres sau prin natura contractului) să suporte riscul producerii evenimentului perturbator şi nici să nu se poată în mod rezonabil considera că şi ar fi asumat acest risc;

d) debitorul să fi încercat, într un termen rezonabil şi cu bună credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.

Aşadar, remediile pentru impreviziune au caracter excepţional, reprezentând o derogare de la principiul forţei obligatorii a actului juridic valabil încheiat, împrejurare ce impune o interpretare restrictivă a ipotezelor de impreviziune.

Instituţia impreviziunii este destinată să îl protejeze pe debitor de o pierdere excesivă consecutivă executării obligaţiei, iar nu să îi permită să se sustragă forţei obligatorii a contractului pentru a putea profita de opţiuni alternative mai bune.

CHF-ul fiind o monedă nou tranzacţionată pe piaţa bancară, având un curs valutar redus în comparaţie cu celelalte monede utilizate de instituţiile bancare, beneficiind şi de dobândă preferenţială, era previzibilă o creştere a cererii de credite în franci elveţieni şi, în consecinţă, putea fi anticipat sensul în care va fluctua cotaţia la bursa monetară a acestei monede, prin creşterea cererii de monedă pe piaţă în condiţiile unei oferte reduse.

În ceea ce priveşte cursul de schimb al leului romanesc în raport de francul elveţian, schimbările bruşte ale valorii acestei valute în raport cu leul românesc au survenit ca urmare a conduitei Băncii Naţionale a Elveţiei (SBN), în perioada ulterioară încheierii contractului de credit sus arătat. Astfel, este de notorietate faptul că Banca Naţională a Elveţiei (SNB), la jumătatea lunii ianuarie 2015, a decis sa liberalizeze cursul francului elveţian, prin eliminarea plafonului valutar de 1,2 franci pentru un euro. Insă, ca şi aspect de notorietate, este îndeobşte cunoscut faptul că acest plafon a fost introdus de Banca Naţională a Elveţiei, în timpul crizei datoriilor din zona euro, în luna septembrie 2011, deci după încheierea contractului de credit între părţile din prezenta cauză. După eliminarea plafonului valutar mai sus arătat de către Banca Naţională a Elveţiei, leul romanesc, ca şi alte valute de altfel, s au devalorizat în raport cu francul elveţian. Desigur, o astfel de devalorizare ar fi survenit mai lent, în timp, dacă în cursul anului 2011 Banca Naţionala a Elveţiei nu ar fi introdus plafonul valutar de 1,2 franci pentru un euro, stabilizând astfel artificial cursul valutar.

Devalorizarea leului în raport de francul elveţian s ar fi produs, Iară îndoială, mai lent în timp tară introducerea plafonului sus arătat şi apoi eliminarea acestui plafon, 3 ani şi ceva mai târziu, însă, evoluţia naturală a celor două valute, ar fi condus în timp la aceleaşi valori de schimb care sunt valabile şi în prezent. Desigur, după eliminarea plafonului sus arătat de către Banca Naţională a Elveţiei (SNB), devalorizarea leului s a produs brusc, nefiind însă vorba despre o dublare efectivă a cursului valutar.

De aceea, făcând abstracţie de acţiunile Băncii Naţionale a Elveţiei (SNB), constând în impunerea plafonului sus arătat şi apoi eliminarea lui, ambele acţiuni survenind după încheierea contractului de credit, devalorizarea, chiar şi accentuată a monedei romaneşti în raport de valutele occidentale, în speţă în raport de CHF, putea fi anticipată uşor de o persoana cu pregătire medie, devalorizarea leului românesc în raport de CHF, chiar dacă la un moment dat s a petrecut brusc, urmare a acţiunilor Băncii Naţionale a Elveţiei (SNB) mai sus descrise, nu reprezintă o schimbare excepţională care să facă, în sine, vădit injustă obligarea debitorilor la executarea obligaţiilor asumate prin contractul de credit sus arătat.

Or, avantajul urmărit de către intimaţi la momentul alegerii monedei creditului, respectiv o rată a dobânzii mai scăzută, este echilibrat în mod firesc de suportarea riscului evoluţiei pozitive a cursului valutar.

Riscul valutar a fost acceptat şi de către bancă, existând şi posibilitatea deprecierii francului elveţian.

De asemenea, instanţa a raţionat în mod eronat cu privire la faptul că banca a acordat creditul în condiţii relaxate având în vedere că mai mult de 60% din cuantumul veniturilor realizate de către debitori le este suficient debitorilor pentru desfăşurarea unui trai decent. La momentul acordării creditelor se fac analize temeinice cu privire la bonitatea persoanelor care contractează, astfel că în situaţia în care situaţia financiară a debitorilor nu putea suporta sarcina unui astfel de credit, acesta nu ar fi fost aprobat şi acordat.

Intimaţii şi au asumat riscul valutar constând în variaţia cursului monedei. Acest risc putea fi prevăzut de către intimaţi, fiind evident pentru un consumator diligent, ca atunci când contractează un credit în altă monedă decât cea naţională, există atât riscul ca moneda naţională să se aprecieze faţă de moneda străină, cât şi să se deprecieze.

În considerentele hotărârii prima instanţă a reţinut în mod nejustificat că admiterea acţiunii este determinată de împrejurările invocate de către reclamanţi cu privire la modificarea situaţiei de fapt, respectiv apariţia celor doi copii şi problemele apărute la serviciu. Este greu de crezut că la momentul contractării unui credit pe 30 de ani, reclamanţii debitori nu au avut în vedere că vor avea copii şi că există posibilitatea să apară diverse probleme temporare cu privire la locurile de muncă.

Intimaţii nu au făcut dovada existenţei un risc supra adăugat determinat de o situaţie imprevizibilă sau cu efecte imprevizibile, ulterioare momentului intervenirii convenţiei între părţi, de natură a cauza onerozitatea excesivă pentru a justifica aplicarea procedurii speciale a dării în plată şi nici nu au depus probe prin care să arate că obligaţia acestora a devenit mai oneroasă şi din această cauză nu au mai achitat ratele creditului şi nu doar ca urmare a faptului că au fost de rea credinţă.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 77/2016 precum şi pe textele legale invocate în cuprinsul cererii de apel.

Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în sumă de 20 de lei.

Ea a fost comunicată reclamanţilor Ciocârlan Carmen-Maria şi Ciocârlan Iulian care au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului, ca nefondat şi obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

În cuprinsul întâmpinării a invocat următoarele apărări:

În fapt, apelanta încearcă să inducă în eroare instanţa de judecată.

Motivele invocate nu sunt temeinice. Consideră că instanţa de fond a făcut o corectă apreciere a situaţiei de fapt şi de drept, hotărând în mod corect şi legal că acţiunea lor este întemeiată şi că îndeplineşte condiţiile impreviziunii pentru stingerea creanţei izvorâta din contractul de credit nr. ...121.02.2008 încheiat cu. ..

Conţinutul sentinţei apelate corespunde exigentelor prevăzute de ait. 425 din Codul de procedură civilă. Considerentele pe care se sprijină au menirea să explice soluţiile dispuse asupra tuturor solicitărilor noastre lor şi raţionamentul care a stat la baza admiterii cererii. Instanţa de fond a analizat în mod complet şi adecvat toate aspectele deduse judecăţii şi motivele pe care se întemeiază soluţia dispusă.

Izvorul raportului de drept dedus judecăţii îl constituie contractul de credit nr. —/27.02.2008 încheiat cu. ... în calitate de împrumutător şi ei, în calitate de împrumutaţi, credit garantat cu imobilul situat in. .., înscris în CF nr. pentru un credit în sumă de

120.928 CHF pe o durată de 300 luni. Imobilul adus garanţie a fost evaluat la 85% din creditul acordat în sumă de 120.928 CHF

Din cauza imposibilităţii îndeplinirii obligaţiilor, ce s a datorat unor multitudini de factori, atât economici, cât şi personali, creditoarea. ..., prin dosarul de executare nr. ... al BEJ... a fost demarat procedura execuţională pentru suma de 149.925,65 CHF şi 11.450,53 lei. La data de 25.04.2013, creditoarea a adjudecat imobilul în contul creanţei sale.

La data de 23.01.2014, este încheiat de BEJ... un proces verbal prin care este cesionată creanţa, la data de 02.12.2013, către creditoarea. ... pentru suma de 120.677,48 lei şi 10.614,28 lei.

Cesionarul este succesorul cu titlu particular, iar titlul executoriu nu este afectat de modificarea părţilor originale ale actului juridic, lucru permis oricând în cursul executării silite, potrivit art. 645 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

În mod corect instanţa de fond a constatat dreptul lor de stingere a obligaţiei izvorâta din contractul de credit, potrivit art. 8 alin. 5 din Legea nr. 77/2016 ce dă dreptul şi consumatorului supus executării silite a imobilului ipotecat indiferent de titularul creanţei, de stadiul si forma executării silite ce se continuă contra debitorului.

Instanţa de fond a avut în vedere îndeplinirea cumulativă a prevederilor art. 4 lit. a - d din Legea nr. 77/2016, făcând o analiză temeinică.

Impreviziunea relevă o dezechilibrare a prestaţiilor, consecinţa unei onerozităţi excesive a executării contractului pentru debitor.

În ce priveşte condiţia existenţei impreviziunii, în mod corect instanţa de fond constată existenţa acesteia datorită schimbărilor semnificative ce au fost avute în vedere la contractarea şi semnarea contractului de credit, lucru ce nu a putut fi preconizat la acea dată prin valorizarea accentuată a francului elveţian în raport cu leul naţional.

Existenţa impreviziunii trebuie avută în vedere prin scăderea veniturilor pe fondul crizei economice, creşterea accelerată a cursului monedei CHF raportat la cursul contractării creditului, element esenţial imprevizibil care nu a putut fi luat în calcul la data accesării creditului.

La data de 27.02.2008, 1 CHF= 2,26 lei, iar la data notificării 07.02.2018, 1 CHF= 4,01 lei, majorarea fluctuaţiei valorii acestuia fiind de 93%.

Instanţa de fond are în vedere analiza impreviziunii conform dispoziţiilor art. 1.271 C. civ. : executarea contractului sa fi devenit excesiv de oneroasă; schimbarea excepţională a împrejurărilor în legătură cu obligaţiile contractuale, obligaţia debitorului la executarea obligaţiei să fi devenit vădit injustă, aceasta reprezentând o excepţie de la principiul forţei obligatorii ale contractului.

Art. 1.271 al. 2 C. civ. dispune că, dacă pe parcursul executării obligaţiilor executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă, făcând injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate interveni pentru a dispune fie adaptarea contractului, fie încetarea acestuia.

Conform Deciziei nr. 623/25.10.2016 a Curţii Constituţionale, impreviziunea este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice, oferind o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.

Curtea mai reiterează faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu 1-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit”.

Instanţa de fond are în vedere că Legea dării în plată a fost adoptată cu scopul de a ajuta consumatorii care au achiziţionat credite necesare pentru imobile cu destinaţie pentru locuinţe şi care nu mai dispun de posibilităţi financiare, să transfere dreptul de proprietate asupra acestor imobile către creditori, stingându se astfel orice datorie a debitorilor izvorâte din contractele de credit ipotecar precum şi alte acte adiţionale aferente sau acte cu caracter accesoriu.

Părţile au fost citate legal.

Nu au solicitate probe suplimentare celor administrate în primă instanţă.

Analizând cererea de apel, întâmpinarea şi actele dosarului de primă instanţă, instanţa constată că apel nu este întemeiat şi urmează să îl respingă, ca nefondat, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 1 şi 2 din noul Cod de procedură civilă, pentru următoarele considerente:

Instanţa de apel constată că sentinţa apelată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a Legii nr. 77/2016 şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/25.10.2016 iar motivele invocate prin cererea de apel nu sunt întemeiate.

1. Primul motiv de apel vizează inadmisibilitatea acţiunii civile în raport cu dispoziţiile art. 8 alin. 5 din Legea nr. 77/2016 şi cu Decizia nr. 639 din 27 octombrie 2016 a Curţii Constituţionale a României.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. 5 din Legea nr. 77/2016, dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului.

Este adevărat că prin Decizia nr. 639 din 27 octombrie 2016 Curtea Constituţională a României a interpretat că dispoziţiile legale menţionate mai sus nu sunt aplicabile în cazul în care debitorul consumator a pierdut dreptul de proprietate asupra garanţei, anterior comunicării notificării de dare în plată (vezi paragraful 17 din decizie), însă, aceeaşi curte a revenit asupra interpretării prin Decizia nr. 95/2017 în care, la paragraful 48, a stabilit că stingerea datoriei prin darea în plată a imobilului ipotecat reprezintă o ficţiune juridică aplicabilă tuturor procedurilor de executare silită începute anterior sau ulterior intrării în vigoare a legii, indiferent dacă bunul aferent garanţiei a fost vândut în cadrul acestei proceduri.

Oricum, chestiunea de drept a fost tranşată prin Decizia civilă nr. 711.02.2019 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a stabilit că pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit, în temeiul art. 8 alin. 5 din Legea nr. 77/2016, debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, instanţa de judecată astfel învestită urmând să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.

De asemenea, în cadrul aceluiaşi motiv, apelanta a invocat că admiterea acţiunii încalcă dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Constituţie raportat la art. 1 par. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului pentru că stingerea datoriei reclamanţilor echivalează cu pierderea dreptului de proprietate privată al cesionarului asupra dreptului de creanţă cumpărat de la cedent, tară nicio compensaţie, o asemenea ingerinţă nefiind justificată într o societate democratică, întrucât nu există un raport de

: >

proporţionalitate între privarea de proprietate şi scopul urmărit prin intermediul acesteia.

Nici acest argument nu este întemeiat. El a fost analizat în cuprinsul Deciziilor nr. 623/25.10.2016 şi nr. 95/28.02.2017 de către Curtea Constituţională a României care a stabilit că dispoziţiile art. 8 alin. 5 nu încalcă art. 1 par. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului (paragraful 128 din prima şi paragraful 31 din cea de a doua) care a stabilit contrariul.

2. Cel de al doilea motiv de apel vizează reţinerea eronată de către instanţa de fond a îndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 5 din Legea 77/2016 a notificării sale prealabile.

În fapt, după cum a reţinut prima instanţă, reclamanţii au transmis notificarea pârâtei. .. la data de 07.02.2018, ulterior formulării cererii de chemare în judecată (22.05.2017) şi anterior modificării cererii introductive cu privire la cadrul procesual subiectiv pasiv în sensul introducerii în cauză a apelantei, cererea iniţială de chemare în judecată fiind formulată în contradictoriu cu pârâtele. ..

Mai mult, potrivit înscrisurilor ataşate cererii de chemare în judecată (vezi filele 12–16 din voi. I al dosarului de fond), reclamanţii i au notificat pe creditorii cesioari menţionaţi mai sus potrivit dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 77/2016.

Contrar a ceea ce susţine apelanta, instanţa de apel apreciază că procedura notificării a fost astfel îndeplinită.

3. Cel de al treilea motiv de apel vizează neîndeplinite condiţiei prevăzute de art. 4 lit. d din Legea 77/2016, respectiv: consumatorul să nu fi fost condamnat printr o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

Instanţa constată că şi această condiţie este îndeplinită, astfel cum rezultă din certificatele de cazier judiciar depuse de reclamanţii la dosarul de primă instanţă (vezi filele 87 şi 88 din voi. III).

Instanţa constată că apelanta nu a dovedit acest motiv, respectiv că cei doi reclamanţi intimaţi ar fi fost condamnaţi printr o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită stingerea datoriei lor, ulterior.

4. Cel de al patrulea motiv de apel vizează neîndeplinirea condiţiei existenţei impreviziunii.

Contrar a ceea ce susţine apelanta, instanţa de apel apreciază că şi această condiţiei este îndeplinită.

Mai întâi, instanţa reţine că litigiul dintre părţi nu este guvernat de dispoziţiile noului Cod civil, în raport cu data încheierii contractului de credit nr. 0143464, respectiv 27.02.2008 şi cu dispoziţiile art. 6 din noul Cod civil care a intrat în vigoare la data de 01.10.2011, ci de dispoziţiile vechiului Cod civil din anul 1864 şi, în special de Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 623/25.10.2016 în care este analizată şi explicată în mod amănunţit teoria impreviziunii în contextual aplicării Legii nr. 77/2016 privind darea în plată. În această decizie, curtea trasează obligaţiile pe care le au părţile şi instanţa de judecată în aplicarea actului normativ menţionat şi reţine că sunt general obligatorii atât dispozitivul, cât şi considerentele deciziei (vezi paragraful nr. 132).

Astfel, în cuprinsul paragrafului 95 al deciziei, curtea stabileşte condiţiile impreviziunii şi reţine că ea poate fi aplicată în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de părţi la data încheierii contractului ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului.

Mai departe, în cuprinsul paragrafelor 96 şi 97 al deciziei, curtea face distincţie între riscul inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului şi riscul supraadăugat care nu a putut fi prevăzut în concret de niciuna din părţi şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul încheierii contractului. Curtea reţine că impreviziunea vizează doar riscul supraadăugat şi că scopul ei nu este revenirea la prestaţiile din momentul încheierii contractului, ci doar adaptarea ori încetarea contractului.

Instanţa de apel ia act că apelanţii au invocat doua categorii de împrejurări care ar întruni elementele riscului supraadăugat, respectiv hiper valorizarea francului elveţian în raport cu leul, scăderea veniturilor şi creşterea cheltuielilor ca urmare a naşterii a doi copii.

Contrar a ceea ce a reţinut prima instanţă, scăderea veniturilor debitorilor şi creşterea cheltuielilor familiei acestora ca urmare a naşterii a doi copii, nu constituie un eveniment care nu a putut fi prevăzut în concret de niciuna din părţi şi care ţine de intervenirea unor elemente excepţionale ce nu puteau fi avute în vedere la momentul încheierii contractului mod rezonabil. Mai exact, este rezonabil să avem în vedere că este posibil să ne scadă veniturile şi să ne crescă cheltuielile familiei odată cu creşterea copiilor pe parcursul unei perioade de timp de 25 ani, cât este durata contractului.

Însă, hiervalorifarea monedei în care a fost acordat creditul conjugată cu deprecierea accentuată a obiectului garanţiei constituie riscul supra adăugat care nu a putut fi prevăzut în concret de niciuna din părţi şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul încheierii contractului.

În fapt, la data acordării creditului, respectiv 27.02.2008, valoarea unui franc elveţian era de 2,26 lei; la data notificării apelantei, respectiv 07.02.2018, era de 4,01 lei, iar la data pronunţării prezentei decizii, respectiv 31.01.2020, este de 4,4691 de lei.

Prin semnarea contractului părţile şi au asumat riscul de variaţie a cursului valutar al francului elveţian şi, implicit, a unui eventual dezechilibru dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, generat de creşterea/scăderea cursului de schimb CHF/RON faţă de nivelul de la momentul acordării creditelor, atât banca, cât şi debitorul exprimându şi consimţământul neechivoc, în baza unei clauze clare şi inteligibile pentru orice consumator cu o pregătire medie, de a suporta diferenţele de curs valutar.

Totuşi, deşi acest risc este unul inerent în cazul contractelor încheiate într o altă monedă decât cea în care consumatorii îşi realizează veniturile, este dincolo de orice îndoială că hiper valorizarea francului elveţian în raport cu leul, într o perioadă relativ scurtă de timp, a fost una excepţională, ea nefiind anticipată de niciuna dintre părţi, ba chiar nici de către specialiştii în domeniu.

Argumentul invocat de apelantă cum că creşterea bruscă a cursului de schimb a fost determinată de politica Băncii Centrale a Elveţiei care a intervenit şi a fixat curul oficial de schimb la lEuro/1,2 CHF, pentru perioadă de timp, vine în sprijinul concluziei că evoluţia francului elveţian nu a fost una normală nici în raport cu ale valute mai stabile decât leul. Banca Naţională a Elveţiei a intervenit şi a fixat cursul oficial de schimb al CHF în raport cu euro în mod artificial, în contradicţiei cu legea economică firească a stabilirii cursului oficial de schimb în mod liber, în baza raportului dintre cerere şi ofertă şi cu valoarea bunurilor şi serviciilor produse de economia Elveţiei, tocmai din cauza creşterii artificiale a francului elveţian care a funcţionat ca monedă de refugiu pentru investitori în perioada crizei economico - financiare din anii 2008–2010 şi a crizei datoriilor din Zona Euro din anii 2010–2012.

În concluzie, instanţa de control judiciar consideră că riscul generat de evoluţia cursului valutar în condiţiile reţinute mai sus nu fost asumat de ambele părţi (nici băncile nu ar mai fi acordat credite în franci elveţieni în considerarea unui grad de îndatorare chiar şi de 70 %, credite care nu au mai putut fi rambursate de către consumatori şi care au generat o reală problemă socială ce a determinat legiuitorul să adopte Legea nr. 77/2016).

De altfel, chiar Curtea Constituţională a României face referire la o posibilă aplicare a Legii nr. 77/2016 şi a teoriei impreviziunii ca remediu judiciar valabil în cazul contractelor de credit având ca obiect francul elveţian în cuprinsul considerentelor expuse la paragraful 49 al Deciziei nr. 62/2017.

De asemenea, instanţa constată că la data încheierii contractului de credit, imobilul cu care consumatorii au garantat restituirea împrumutului a fost evaluat de expertul agreat de bancă la o valoare ce acoperea 85% din suma împrumutată şi că a fost adjudecat în contul creanţei de către aceeaşi bancă la o valoare ce a stins aproximativ 20% din creanţa ce face obiectul executării silite, ca urmare a devalorizării accentuate a garanţiei, depreciere care nu a fost previzibilă pentru părţi la data încheierii contractului.

Această depreciere reprezintă un criteriu important pentru constatarea îndeplinirii condiţiile imprevizunii aşa cum a reţinut Curtea Constituţională a României la paragraful 122 al Deciziei nr. 623/2016.

Instanţa mai reţine că cei doi debitori au plătit băncii în perioada anilor 2008–2010 o parte din suma împrumutată, dobânda curentă aferentă acelei perioade, precum şi un comision de risc care avea o valoare importantă (0,26 %/lună; 3,12 % pe an din sold, respectiv 314 CHF în prima lună) şi că au mai fost executaţi prin poprire în cadrul dosarului de executare silită nr. ...

Prin urmare, noile sarcini ce afectează executarea, nu fac parte din riscul contractual asumat de debitorii obligaţiei de executat care a devenit excesiv de oneroasă ca urmare a creşterii valorii euro în raport cu leul în procent de peste 100 %, la data pronunţării hotărârii şi a deprecierii accentuate a garanţiei, ceea ce a condus la ruperea echilibrului contractual.

În consecinţă, tribunalul conchide că sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii, precum şi cele prevăzute de art. 8 alin. 5 din Legea nr. 77/2016 pentru constatarea stingerii datoriilor intimaţilor izvorâte din contractul de credit menţionat mai sus.

Instanţa urmează să ia act că intimaţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare