Cauza de nepedepsire prevăzută de art. 268 alin. 3 din Codul penal

- art. 268 alin. 3 din Codul penal şi art. 375 din Codul de procedură penală

Recunoaşterea caracterului nereal al plângerii, denunţului sau al probei poate fi reţinută drept cauză de nepedepsire dacă aceasta este făcută în cauza penală declanşată în urma plângerii penale sau a denunţului nereal, nu în cauza subsecventă în care se efectuează urmărire penală sau se judecă infracţiunea de inducere în eroare a organului judiciar.

Recunoaşterea faptei în cursul procesului penal care vizează infracţiunea de inducere în eroare a organului judiciar atrage incidenţa cauzei de reducere a pedepsei prev. de art. 396 alin. 10 Cod procedură penală şi nu a cauzei de nepedepsire reglementată de art. 268 alin. 3 Cod penal. Interpretarea contrară a legii ar conduce la inaplicabilitatea procedurii recunoaşterii învinuirii prev. de art. 375 Cod procedură penală în cazul infracţiunii de inducerea în eroare a organului judiciar, ceea ce nu poate fi acceptat.

Deliberând, constată că prin sentința penală nr. 2389 din data de 17.12.2019, pronunţată în dosarul nr. xxxxx/197/2017 al Judecătoriei Braşov, s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 10 luni închisoare, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare prev. de art. 268 alin. 1 Cod penal.

S-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii pe numele inculpatului A. la data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură penală, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1.200 lei reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat (din care suma de 200 lei aferentă urmăririi penale, iar suma de 1.000 lei aferentă fazei de cameră preliminară şi fazei de judecată).

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul nr. xxxx/P/2016 din data de 13.06.2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov, a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, prev. de art. 268 alin. 1 Cod penal.

S-a mai reţinut că inculpatul a fost audiat în faza de urmărire penală şi în cursul judecăţii, la termenul din data de 21.02.2018, în condiţiile procedurii de drept comun, adoptând o poziţie procesuală de neasumare a faptei.

În continuare, au fost prezentate probele administrate în cursul judecăţii, după care judecătoria a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 16.11.2015, inculpatul A. a depus o plângere penală şi mai multe înscrisuri anexate la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Braşov, prin care reclama comiterea mai multor infracţiuni de către Preşedintele Judecătoriei B., Preşedintele Tribunalului B., de către executorul judecătoresc C. şi de către avocatul D.. Sesizarea a fost trimisă pe cale administrativă la organul competent, respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, unde a fost înregistrată ca dosar penal sub nr. xxx/P/2015.

Ulterior, la data de 23.11.2015, inculpatul A. a depus completări la plângerea penală iniţială, prin care solicita, între altele, efectuarea de cercetări faţă de numiţii E. şi F., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. 1 Cod penal. Prin aceste completări, inculpatul îi acuza pe numiţii E. şi F., proprietari ai imobilului închiriat inculpatului, că au întocmit în fals chitanţa din data de 09.07.2014, prin care E.  menţiona că a primit de la inculpatul A., în calitate de chiriaş, suma de 550 euro şi 350 lei şi că părţile convin ca la data de 10.07.2014 să încheie contractul de închiriere al unui apartament, iar suma achitată de inculpat reprezintă chiria pe luna iulie 2014 şi garanţia. Chitanţa respectivă a fost semnată şi de martorul G., prezentat de către inculpatul A.. De asemenea, inculpatul a menţionat în plângerea penală că soţii E şi F. au întocmit în fals un angajament prin care A. se obliga ca în fiecare zi de 10 ale lunii să se prezinte la reşedinţa proprietarului situată în [...], pentru a-i achita chiria lunară în cuantum de 310 euro, în lei, la cursul BNR.

Cu privire la plângerea penală formulată de inculpat, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel a pronunţat o soluţie de clasare, acuzaţiile formulate de acesta nefiind reale. Soluţia de clasare dispusă a fost confirmată prin ordonanţa prim-procurorului din data de 17.10.2016. Soluţia de clasare emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov în dosarul penal nr. xxx/P/2015 a rămas definitivă, dobândind autoritate de lucru judecat ca urmare a respingerii de către Curtea de Apel Braşov, prin încheierea nr. xx/CCP/20.12.2016, a plângerii formulate de inculpat împotriva ordonanţei de clasare dispuse în cauză.

S-a constatat că participarea inculpatului la comiterea activităţii infracţionale este susţinută, în mod primordial, de proba ştiinţifică existentă la dosar, prin care s-au formulat concluzii certe afirmative, în sensul că semnătura de sub menţiunea „am predat” de pe chitanţa din data de 9.07.2014 şi semnătura de sub numele „A.” de pe angajamentul din data de 10.07.2014 au fost executate de inculpatul A..

Prin considerentele hotărârii atacate, judecătoria a argumentat că raportul de constatare criminalistică se coroborează cu depoziţiile martorilor E. şi F. care au relevat, în esenţă, că deşi în contractul de închiriere încheiat cu inculpatul era stipulată suma de 500 lei cu titlu de chirie lunară în scopul achitării unui impozit mai mic, înţelegerea părţilor contractante ce corespundea realităţii a vizat suma de 310 euro, reprezentând valoarea lunară a chiriei. S-a arătat că martorii au subliniat că în contextul spaţio-temporal al întocmirii chitanţei, inculpatul a remis acestora, în prezenţa martorului G., suma de 310 euro, echivalentul chiriei pe o lună, şi suma de 310 euro, reprezentând garanţie. Împrejurările evidenţiate corespund semnificaţiei acordate sumelor de câte 310 euro, ce transpare din cuprinsul chitanţei. Conform martorilor, pe cale subsecventă, fondul de garanţie constituit în maniera indicată a servit pentru plata chiriei aferente lunii septembrie 2014.

S-a subliniat că martora F. a furnizat informaţii adiţionale ce prezintă interes în cauză, în sensul că în aceleaşi împrejurări în care a redactat chitanţa, martora s-a gândit să expliciteze în partea de jos a înscrisului sensul şi finalitatea valorilor pecuniare predate de inculpat, iar adăugirile suplimentare au fost efectuate cu acordul prealabil al inculpatului. Cu prilejul audierii în faza de urmărire penală în dosarul nr. xxx/P/2015, martorii E. şi F. au evidenţiat că la data de 10.07.2014, inculpatul a redactat un angajament de plată prin care se obliga să achite chiria în data de 10 a fiecărei luni şi să realizeze dovada plăţii utilităţilor. Din această perspectivă, cuantumul lunar al chiriei indicat pe cuprinsul angajamentului semnat de inculpat este în concordanţă cu aspectele faptice prezentate de martorii E. şi F. şi cu destinaţia atribuită sumei de 310 euro pe chitanţă.

S-a acordat eficienţă probatorie şi declaraţiei martorului G., în prezenţa căruia a fost emisă chitanţa în contextul închirierii spaţiului locativ de către inculpat care a observat nemijlocit că inculpatul a achitat suma de 700 euro proprietarilor, reprezentând cuantumul chiriei pe două luni, iar percepţia martorului a fost că valoarea lunară a chiriei se ridica la suma de 350 euro, în mod estimativ. S-a subliniat că deşi cu prilejul audierii în cursul procedurii judiciare, martorul a reliefat informaţii imprecise, în sensul că valoarea lunară a chiriei a fost de 200 sau 300 euro, iar la data încheierii contractului de închiriere inculpatul a remis soţilor E. şi F. valoarea chiriei pe două sau pe trei luni, având în vedere că detaliile de interes prezentate de martor la momentul audierii iniţiale se corelează cu ansamblul probator administrat în cauză, considerând că trecerea timpului a alterat acurateţea informaţiilor cunoscute de martor, judecătoria a reţinut prima versiune faptică expusă de martor în dosarul nr. xxx/P/2015. S-a mai avut în vedere sub acest aspect şi faptul că în faza de judecată, martorul şi-a însuşit aspectele declarate în dosarul nr. xxx/P/2015, pe considerentul că acestea sunt conforme adevărului.

Astfel, s-a apreciat că elementele cărora instanţa de fond le-a acordat forţă probantă în cadrul demersului de analiză şi interpretare a probatoriului confirmă că sumele înscrise pe chitanţa din data de 9.07.2014, ce totalizau 620 euro şi a căror destinaţie finală s-a concretizat în plata chiriei pe două luni, au fost veridice şi au fost remise de inculpat. S-a mai arătat că din depoziţiile testimoniale reiese împrejurarea că inculpatul a fost de acord cu elementele de conţinut ale celor două înscrisuri pe care le reclamă ca fiind false, iar proba ştiinţifică atestă că inculpatul şi-a asumat prin semnătură aspectele inserate în documentele de referinţă. Astfel, s-a concluzionat că deşi a achiesat la dispoziţiile contractuale şi a semnat respectivele înscrisuri, inculpatul i-a acuzat pe numiţii E. şi F. că le-ar fi falsificat.

În motivarea soluţiei dispuse, judecătoria a mai reţinut că inculpatul a negat implicarea sa în comiterea activităţii infracţionale, însă s-a apreciat că ipoteza avansată de acesta este contrazisă de raportul de constatare criminalistică, de depoziţiile testimoniale şi de aspectele redate pe chitanţa şi angajamentul de plată anexate în cauză. S-a constatat că nu se evidenţiază o concordanţă între sumele de plată şi perioada aferentă, ce reies din mijloacele cu forţă probantă enunţate, pe de o parte, şi valorile şi intervalul temporar la care a făcut referire inculpatul cu prilejul audierii în faza de judecată, pe de altă parte. S-a apreciat că semnăturile aplicate de inculpat pe înscrisurile de referinţă presupun o asumare a conţinutului documentelor şi, implicit, a efectelor juridice corespunzătoare.

S-a mai arătat că în condiţiile în care s-a dovedit că înţelegerea reală a părţilor a fost transpusă în plata unei chirii lunare în cuantum de 310 euro, iar cu prilejul perfectării convenţiei inculpatul a predat locatorilor echivalentul chiriei pe două luni, completarea ulterioară de către proprietari a semnificaţiei sumelor achitate, chiar şi în absenţa inculpatului, nu capătă valenţe penale, deoarece prin această conduită nu s-a alterat adevărul şi nu s-au produs consecinţe juridice distincte faţă de cele care derivau din acordul părţilor contractante.

Instanţa de fond nu a achiesat la argumentaţia inculpatului ce vizează aspectele de formă ale angajamentului de plată, privit de acesta prin prisma unui act juridic unilateral căruia i-ar fi aplicabile dispoziţiile art. 275 alin. 1 Cod procedură penală, prin care este instituită formalitatea „bun şi aprobat”. S-a reţinut că pe calea angajamentului de plată, inculpatul şi-a asumat obligaţia de a achita lunar un anumit cuantum al chiriei la o dată scadentă indicată în mod expres şi într-un loc individualizat cu precizie, obligaţie ce decurge, în esenţă, din contractul de închiriere. Instanţa de fond a avut în vedere că în cadrul înscrisului intitulat „Angajament”, s-a realizat inclusiv o trimitere la contractul de închiriere, stipulându-se că nerespectarea angajamentului generează sancţiunile care îl privesc pe chiriaş, potrivit clauzelor contractului de închiriere perfectat între părţi la data de 10.07.2014. S-a evidenţiat că redactarea înscrisului respectiv nu a modificat natura sinalagmatică a convenţiei de închiriere, deoarece a subzistat obligaţia locatorilor de a asigura spaţiul oferit spre închiriere şi dreptul corelativ al inculpatului de a beneficia de folosinţa imobilului respectiv în schimbul plăţii chiriei.

Apoi, au fost analizate susţinerile inculpatului conţinute în setului de cereri şi excepţii depuse la ultimul termen de judecată în faţa instanţei de fond conform cărora plângerea penală şi completarea la plângerea penală introduse de acesta pe rolul D.N.A. Braşov erau informe pentru lipsa semnăturii şi nu erau în măsură să constituie o veritabilă sesizare, şi, pe cale de consecinţă, acuzaţia penală ce i se aduce nu ar fi fundamentată. În opinia inculpatului, completarea la plângerea penală depusă de acesta la DNA Braşov a ajuns în mod nelegal la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov.

Sub acest aspect, instanţa de fond a analizat parcursul dosarului nr. xxx/P/2015 şi modalitatea în care a fost constituit dosarul nr. xxxx/P/2016 şi s-a evidenţiat că inculpatul a expediat documentul referitor la completarea plângerii penale prin e-mail (f. 30 d.u.p.) şi, totodată, completarea la plângerea penală poartă semnătura olografă originală a inculpatului (f. 42-58, vol. I din dosarul nr. xxx/P/2015), astfel că, în opinia instanţei de fond, înscrisul depus a fost apt să conducă la sesizarea organelor de urmărire penală. S-a subliniat că în urma operaţiunii de disjungere şi în condiţiile în care mijloacele esenţiale de probă se regăseau în formă originală în dosarul iniţial cu nr. xxx/P/2015, în dosarul penal subsecvent, înregistrat sub nr. xxxx/P/2016, au fost efectuate xerocopii ale documentelor ce prezentau interes în cauza disjunsă. Din aceste considerente, la secţiunea destinată stabilirii situaţiei de fapt din speţă, instanţa a avut în vedere şi o serie de mijloace probatorii care se află în original în dosarul nr. xxx/P/2015, anexat prezentului dosar.

În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului A. care, la data de 23.11.2015, a înaintat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov completări la plângerea penală din data de 16.11.2015, depusă iniţial la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Braşov, solicitând efectuarea de cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. 1 Cod penal, de către numiţii E. şi F., în condiţiile în care a cunoscut că faptele reclamate nu sunt reale, cu scopul vădit de a induce în eroare organele de anchetă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, prevăzută de art. 268 alin. 1 Cod penal.

În cadrul operaţiunii de individualizare şi proporţionalizare a pedepsei aplicate inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 74 Cod penal, şi, în concret, a reţinut că fapta săvârşită de inculpat prezintă un indice de gravitate configurat prin modul de operare la care acesta a recurs. Astfel, s-a avut în vedere că deşi a beneficiat de încrederea locatorilor care i-au oferit folosinţa unui spaţiu locativ, inculpatul a profitat de împrejurarea că exista o discrepanţă între suma ce figura cu titlu de preţ al chiriei pe cuprinsul contractului de închiriere şi valoarea reală a chiriei asupra căreia s-au înţeles părţile contractante, transpusă în cadrul chitanţei şi al angajamentului de plată. La dozarea pedepsei, s-a acordat relevanţă conţinutului plângerii penale formulate de inculpatul A. şi modalităţii de implicare a inculpatului în susţinerea scenariului prezentat, menit să asigure eludarea angajamentelor contractuale asumate de acesta şi atragerea răspunderii penale a numiţilor E. şi F.. Nu s-a trecut cu vederea că în stadiul postinfracţional, respectiv pe parcursul anchetei penale şi în faza de judecată, inculpatul nu şi-a asumat o conduită procesuală sinceră, a întreprins demersuri constante şi repetate în vederea îngreunării procedurilor şi a manifestat o atitudine zeflemitoare faţă de organele judiciare, atitudine schiţată şi în notele de şedinţă anexate de inculpat la termenele de judecată acordate în cauză. Sub aspectul circumstanţelor care particularizează persoana inculpatului, a fost valorificată împrejurarea că acesta nu este înscris în cazierul judiciar şi se află la prima abatere de natură penală, precum şi faptul că inculpatul este de profesie jurist, însă a utilizat cunoştinţele sale juridice într-un scop ilicit, sens în care a speculat posibilităţile de încălcare a legii în interes propriu.

Pentru considerentele expuse, inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 10 luni închisoare, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, prev. de art. 268 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 396 alin. 1, 2 Cod procedură penală, cuantum suficient, în opinia instanţei de fond, pentru atingerea scopului şi îndeplinirea funcţiilor de constrângere, de reeducare şi de exemplaritate ale pedepsei.

Prin hotărârea apelată s-a constatat că pedeapsa aplicată va fi executată în mod efectiv, deoarece nu sunt îndeplinite două condiţii esenţiale prescrise de lege pentru aplicarea unei măsuri alternative executării pedepsei prin privare de libertate, enumerate prin dispoziţiile art. 91 alin. 1 lit. c şi alin. 3 lit. c Cod penal. Astfel, s-a avut în vedere că la termenul de judecată din data de 21.02.2018, inculpatul a învederat că nu este de acord să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii (f. 31-32, vol. I), iar ulterior, inculpatul nu şi-a exercitat dreptul de a furniza o nouă declaraţie în ipoteza modificării componenţei completului de judecată, deşi i s-a adus la cunoştinţă această posibilitate în mai multe rânduri. Adiţional, s-a reţinut că inculpatul a încercat zădărnicirea aflării adevărului, respectiv a identificării şi tragerii sale la răspundere penală. Judecătoria a caracterizat atitudinea inculpatului în cursul procedurii judiciare ca fiind una dilatorie, materializată în uzitarea următoarelor mecanisme: formularea repetată a unor cereri de recuzare a persoanelor care au făcut parte din constituirea instanţei; reiterarea unor multitudini de cereri şi excepţii, cu ignorarea împrejurării că judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată s-a pronunţat anterior asupra acestora; depunerea unor ample note de solicitări scrise, cu precădere în zilele în care erau fixate termenele de judecată, inculpatul prefigurând necesitatea amânării cauzei în vederea studiului înscrisurilor, pentru formularea unui punct de vedere de către reprezentantul Ministerului Public şi pentru pronunţarea asupra acestora de către instanţa de judecată; invocarea unor solicitări în probaţiune, urmată de renunţarea la probele propuse în stadiul procesual în care instanţa a administrat mijloacele de probă sau a realizat măsuri în scopul asigurării posibilităţii de ataşare a înscrisurilor originale pentru a se crea premisele efectuării expertizei solicitate de inculpat. S-a constatat că în vederea tergiversării procedurilor, într-o primă etapă, inculpatul anexa la dosarul cauzei diverse cereri în formă scrisă, iar într-o a doua etapă, după ce instanţa se pronunţa asupra cererilor respective, inculpatul se întemeia pe instituţia recuzării.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen, inculpatul A., criticând sentinţa primei instanţe atât sub aspectul legalităţii, cât şi al temeiniciei.

În motivarea căii de atac exercitate, inculpatul a susţinut că hotărârea Judecătoriei Braşov este lovită de nulitate absolută întrucât a fost pronunţată de un complet constituit cu încălcarea art. 346 alin. 7 Cod procedură penală. Sub acest aspect, s-a arătat că judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii nu a exercitat şi funcţia de judecată, motiv pentru care, în opinia apelantului, ar fi incidente dispoziţiile art. 281 alin. 1 lit. a Cod procedură penală conform cărora determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind compunerea completului de judecată, nulitate care a fost invocată şi în faţa instanţei de fond.

În aceeaşi ordine de idei, apelantul a făcut referire şi la deciziile nr. 685/2018 şi nr. 302/2017 ale Curţii Constituţionale a României. S-a susţinut că întrucât modalitatea de compunere a completului de judecată este nelegală, este lovită de nulitate şi hotărârea pronunţată de acel complet, fiind un act subsecvent intervenirii nulităţii absolute amintite.

Apoi, s-a invocat şi cazul de nulitate absolută reglementată de art. 281 alin. 1 lit. c Cod procedură penală, susţinându-se că s-a încălcat publicitatea şedinţei de judecată, întrucât nu au fost afişate listele de şedinţă cu 24 de ore înainte de termenele acordate în cauză. Şi cu privire la acest motiv de apel s-a făcut trimitere la decizia nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale a României.

În continuare,s-a susţinut nulitatea actelor procesuale şi procedurale presupus a fi îndeplinite cu încălcarea dispoziţiilor art. 353 alin. 10 Cod procedură penală şi art. 369 alin. 6 Cod procedură penală, la termenele din 18.09, 30.11 şi 11.12.2019. Inculpatul susţine că la termenul din 24.06.2019 instanţa de judecată a fixat un termen intermediar pentru data de 18.09. 2019, ora 10:00, sala 29 Bis, termen care nu ar fi fost luat la cunoştinţă, aşa cum prevede legea. Se susţine că acest termen cădea într-o altă zi şi dată decât cele la care respectivul complet judeca cauzele ce îi erau repartizate şi doar cauza inculpatului a fost preschimbată dintr-un număr de peste 40 de cauze ce se aflau pe lista de şedinţă. Inculpatul consideră că acest tratament este discriminatoriu şi abuziv.

De asemenea, s-a arătat că judecata în faţa primei instanţe ar fi nulă ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 353 Cod procedură penală conform cărora judecata poate avea loc, numai dacă persoana vătămată şi părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită. Apelantul afirmă că în cazul infracţiunii prev. de art. 268 alin. 1 Cod penal părţile vătămate în cauză sunt statul, ca parte vătămată principală şi persoanele faţă de care s-a făcut plângerea penală sau denunţul, ca părţi vătămate secundare. Or, astfel cum a subliniat inculpatul, în cauză nici statul, prin Ministerul Finanţelor Publice şi nici soţii E. şi F. nu au fost citaţi.

Apelantul afirmă că ar fi avut dreptul legal de a încheia o mediere cu părţile, fiindu-i încălcate astfel drepturile sale procesuale, dar şi ale părţilor vătămate de a formula pretenţii în cauză sau de a încheia o mediere cu inculpatul. În aceeaşi ordine de idei, se susţine că instanţa de fond ar fi încălcat şi dispoziţiile art. 115 Cod procedură penală, care reglementează capacitatea de a fi martor, ale art. 114 alin. 3 Cod procedură penală, care reglementează faţă de ce altă calitate are întâietate calitatea de martor, precum şi ale art. 32-33 Cod procedură penală, care reglementează părţile şi subiecţii procesuali din procesul penal. Astfel, s-a concluzionat că soţii E. şi F., fiind părţi vătămate, fie şi secundare, nu puteau fi audiate în calitate de martor, pentru că nu au această capacitate potrivit textelor de lege sus indicate.

S-a mai invocat şi nulitatea actelor procesuale şi procedurale întocmite şi efectuate la termenele din 27.06.2018 si 19.09.2018. Cu privire la aceste aspecte, s-a argumentat că la data de 27.06.2018, inculpatul a informat instanţa de judecată, oral şi în scris, prezentând probele aferente, că a sesizat Înalta Curte de Casaţie si Justiţie cu existenţa unui conflict pozitiv de competenţă cu privire la judecarea cauzei şi că potrivit art. 51 alin. 4 Cod procedură penală, instanţa de fond ar fi trebuit să constate că judecata se suspendă de drept până la judecarea de către Înalta Curte de Casaţie şi  Justiţie a sesizării, însă judecătoria nu a respectat legea ce reglementa suspendarea de drept a judecăţii şi a acordat termen de judecată, dispunând o serie de alte măsuri în cauză. În continuare, s-a susţinut că la termenul din 19.09.2018, instanţa, fără să verifice încetarea motivelor care au dus la suspendarea judecăţii şi să dispună reluarea cercetării judecătoreşti, a continuat judecata cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Apelantul a invocat şi nulitatea încheierilor prin care au fost soluţionate cererile sale de recuzare a judecătorului şi a procurorului, formulate la termenul din 16.05.2018, afirmând că judecătorul fondului nu a respectat nici propria hotărâre, respectiv dispoziţiile încheierii din data de 16.05.2018 prin care a dispus trimiterea cauzei la completul imediat următor în vederea soluţionării cererii de recuzare, nici dispoziţiile legale în materie, în schimb, în ziua următoare, fără temei legal, aflându-se în situaţie de incompatibilitate şi conflict de interese, pronunţă încheierea din 17.05.2018 prin care respinge cererea inculpatului de recuzare a procurorului de şedinţă H., deşi cererea de recuzare a judecătorului nu a fost soluţionată de un alt complet de judecată decât abia în 18.05.2018.

Tot cu privire la termenul din data de 16.05.2016, inculpatul a mai invocat faptul că judecătorul, pe un ton nepotrivit, i-ar fi solicitat să semneze o cerere, care purta numele său.

În motivarea apelului formulat, inculpatul a mai invocat atât nulitatea tuturor probelor administrate de către instanţă cât şi nulitatea probelor administrate în cursul urmăririi penale.

În ceea ce priveşte probele administrate în faza de judecată, se susţine că ar fi fost încălcate dispoziţiile art. 32-33, art. 114 alin. 3 şi art. 115 Cod procedură penală cu privire la persoanele care pot fi audiate ca martori, dispoziţiile art. 122 alin. 2 Cod procedură penală si art. 123 Cod procedură penală cu privire la modul de audiere a martorilor si consemnarea declaraţiilor. Astfel, s-a arătat că toţi cei trei martori audiaţi, dintre care soţii E. şi F. nu îndeplineau condiţiile legale pentru a avea această calitate în faţa instanţei deoarece erau părţi vătămate, nu au fost lăsaţi să declare întâi tot ceea ce ştiu şi apoi să li se pună de către instanţă, părţi şi avocaţi, întrebări care să fie consemnate în scris cu răspunsul corespunzător.

S-a mai susţinut că proba cu înscrisuri a fost administrată de către instanţă cu încălcarea legii, respectiv a art. 349 alin. 1 Cod procedură penală care prevede că instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzelor în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii. S-a subliniat că instanţa a fost sesizată de către organul de urmărire penală referitor la comiterea de către inculpat a infracţiunii prevăzute de art. 268 Cod penal, organul de urmărire penală propunând doar citarea sa şi singurele probe pe care le-a administrat organul de urmărire penală, a fost doar audierea sa, iar declaraţiile martorilor E. şi F. provin dintr-un alt dosar, al altui organ de urmărire penală decât cel care a sesizat instanţa cu această cauza, respectiv dosar nr. xxx/P/2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov. Nu există nicio dovadă cum au ajuns respectivele probe la organul de urmărire care a sesizat instanţa. Apoi, s-a subliniat că toate înscrisurile despre, care nu se ştie de cine sunt redactate sau întocmite, sunt prezente în dosarul de urmărire al instanţei în fotocopii nesemnate de nimeni pentru conformitate cu originalul. S-a afirmat că nu ar exista nici o dovadă cum au ajuns plângerile inculpatului mai întâi la Parchetul de pe lângă Curtea de apel Braşov şi apoi în dosarul Parchetului de lângă Judecătoria Braşov de la D.N.A. Cu privire la raportul de constare grafică s-a arătat că se bazează pe copii ca probe de comparaţie şi fără ca cineva sa le fi semnat pentru conformitate cu originalele. Apoi s-a afirmat că instanţa a solicitat în mod neprocedural, fără a exista o încheiere în acest sens şi fără ca acest lucru să fie pus în dezbaterea părţilor, relaţii de la P.C.A.BV. despre dosarul nr. xxx/P/2015 şi apoi a solicitat acest dosar de la S.I.I.J.

Apelantul a susţinut că instanţa, la termenul din 11.12.2019, a respins cererea de renunţare la probele solicitate de inculpat, respectiv o expertiză grafică, audierea martorilor propuşi de inculpat şi declararea nulităţii probelor din dosarul de urmărire penală. În mod afirmativ, s-a respins constatarea nulităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale pe motiv că acest lucru nu se putea invoca decât în procedura de camera preliminară, deşi s-a invocat decizia C.C.R. nr. 802/2017 cu privire la neconstituţionalitatea art. 345 alin. 1 Cod procedură penală, care la paragraful 43 arată că „Trebuie asigurat, în concret, posibilitatea părţilor de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în favoarea lor fapte sau împrejurări, inclusiv administrarea oricăror mijloace de probă ce ar demonstra nelegalitatea probatoriilor produse de organul de urmărire penală.

Cu privire la nulitatea tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale, apelantul a susţinut că în cauză nu au fost administrate alte probe în cursul urmăririi penale, decât audierea sa în calitate de suspect şi apoi de inculpat, audiere care s-a făcut nelegal, nefiind lăsat să declare tot ce ştie şi apoi să i se pună întrebări, care să fie consemnate în declaraţia sa odată cu răspunsurile la ele, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 107, 110 şi 123 Cod procedură penală privind audierea inculpatului şi consemnarea declaraţiilor acestuia.

S-a mai susţinut că celelalte probe ca declaraţiile martorilor E., F. şi G. ar fi fost făcute cu încălcarea dispoziţiilor art. 114 alin. 3, art. 115, art. 122 şi 123 Cod procedură penală cu raportare la art. 132-33, art. 107 şi art. 110 Cod procedură penală cu privire la audierea martorilor, capacitatea de a fi martori etc.

Tot sub acest aspect al nelegalităţii probelor, se invocă faptul că la dosar apar doar copii ale plângerilor penale formulate de inculpat, nesemnate şi fără a exista o dovadă cum acele plângeri au ajuns de la DNA la PCABV şi apoi la Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov. Au fost reiterate motivele de nulitate a raportului de constare grafică, expuse şi mai sus, lipsa probelor de comparaţie originale. Se argumentează că fără a se lua probe de scris de la inculpat pentru a servi la acest raport, se concluzionează că semnăturile de pe actele respective corespund semnăturii sale, adică cu cele de pe copiile nesemnate pentru conformitate cu originalul.

De asemenea, apelantul a susţinut că în speţă ar exista mai multe cauze care împiedică continuarea exercitării acţiunii penale, respectiv:

- lipsa plângerii penale sau a unui mod de sesizare legal a organelor de urmărire penală;

- nulitatea disjungerii cauzei si trimiterea ei spre soluţionare la Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov – s-a susţinut că pentru ca un organ de urmărire penală să poată dispune disjungerea unei cauze şi trimiterea acesteia altui organ de urmărire penală să o cerceteze, ar fi necesar, ca cel faţă de care se dispune disjungerea, să aibă calitate de suspect sau inculpat, precizându-se că în respectivul dosar inculpatul avea calitatea de parte vătămată, fiind invocate în acest sens dispoziţiile art. 46 alin. 1 şi 63 alin. 1 Cod procedură penală din care rezultă, în opinia apelantului, că nu poate fi dispusă disjungerea faţă de partea vătămată şi cu atât mai puţin pentru o infracţiune, pentru care nu a fost începută urmărirea penală şi nici nu exista un mod legal de sesizare, care să fi permis legal începerea urmăririi penale;

- exista o cauză de nepedepsire prevăzută de lege, respectiv art. 268 alin. 3 Cod penal;

- autoritatea de lucru judecat, susţinându-se că asupra faptelor ce fac obiectul acestei judecăţi şi a probelor administrate în acest dosar există o hotărâre definitivă, care are puterea de lucru judecat pentru părţile din acel dosar şi faptele ce au constituit obiectul acelui dosar, autoritate de lucru judecat ce deriva din dispoziţiile art. 341 alin. 6, 7 si 8 Cod procedură penală, iar hotărârea definitivă care o consfinţeşte se află la dosar;

- nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea – sub acest aspect, se afirmă că plângerii penale formulată de inculpat nu face nicio referire la acuzaţia care i se aduce în această cauză.

În final, cu privire la netemeinicia hotărârii de condamnare, s-a arătat că în plângerea sa penală, inculpatul a cuprins peste 50 de puncte expuse pe 22 de pagini cu referire la şapte persoane şi la comiterea a peste 60 de infracţiuni, dintre care numai pe soţii E. şi F. îi privesc 20 de infracţiuni, iar plângerea penală trebuie privită ca un tot. De asemenea, se arată că o plângere penală nu trebuie să dovedească toate faptele pe care le susţine, ci doar să expună lucrurile pe care autorul ei le cunoaşte sau le deduce din anumite situaţii şi fapte.

Apoi, s-a susţinut că pentru ca inducerea în eroare a unui organ judiciar să se producă, ea ar trebui să producă anumite consecinţe juridice, care să inducă în eroare organul judiciar şi asta să determine măsuri faţă de cei faţă de care plângerea penală sau denunţul s-a făcut. Or, în speţă, nu există niciuna din aceste ipoteze, niciuna din părţile faţă de care inculpatul a făcut plângerea penală nu a fost audiată ca suspect, cele mai multe nefiind audiate deloc, iar soţii E. şi F. au fost audiaţi ca martori.

În continuare, apelantul şi-a expus propriile argumente în ceea ce priveşte netemeinicia acuzaţiilor cuprinse în actul de sesizare, după care a analizat şi declaraţiile date de soţii E. şi F., considerându-le contradictorii şi mincinoase.

Pentru motivele expuse, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi rejudecarea cauzei de către o instanţă legal constituită, precum şi citarea în cauză a părţilor vătămate principale şi secundare.

În cursul judecării apelului, inculpatul a dat o declaraţie prin care a recunoscut comiterea faptei pentru care a fost trimis în judecată, solicitând aplicarea cauzei de nepedepsire prev. de art. 268 alin. 3 Cod penal.

De asemenea, inculpatul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 268 alin. 1 Cod penal, art. 290 alin. 2 Cod penal şi art. 43 alin. 2 din Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României.

Sub aspectul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, se reţine că art. 29 din Legea nr. 47/1992 prevede condiţiile în care se poate dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate ridicată de către părţi sau din oficiu. Astfel:

„(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.”

Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 290 alin. 2 Cod procedură penală şi art. 43 alin. 2 din Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 se reţine că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a putea fi sesizată instanţa de contencios constituţional.

Deşi, într-adevăr, ambele au fost invocate într-un litigiu pendinte, de către o parte, totuşi, art. 290 alin. 2 Cod procedură penală nu are legătură cu prezenta cauză, nefiind incident în situaţia inculpatului care nu a formulat un denunţ, ci o plângere penală, modalitate de sesizare reglementată de art. 289 Cod procedură penală. În ceea ce priveşte Decretul Preşedintelui României, se reţine că acesta nu se încadrează în categoriile de acte normative care pot fi atacate cu o excepţie de neconstituţionalitate, nefiind un act normativ primar, respectiv o lege sau o ordonanţă, ci doar un act prezidenţial, cu efecte provizorii.

Astfel, în baza art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, se va respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de inculpat de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 290 alin. 2 Cod penal şi art. 43 alin. 2 din Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României.

În schimb, excepţia privind neconstituţionalitatea art. 268 alin. 1 Cod penal îndeplineşte fiecare cerinţă instituită prin art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992, fiind o dispoziţie legală dintr-o lege organică care are legătură cu prezenta cauză deoarece reglementează însăşi infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, iar excepţia a fost invocată de acesta din urmă. Inculpatul, fiind parte în proces, are acest drept conferit de textul legal citat mai sus.

Pentru aceste motive, se va dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 268 alin. 1 Cod penal, formulată de inculpatul A..

În opinia instanţei, excepţia de neconstituţionalitate este nefondată întrucât nu încalcă niciuna din prevederile Constituţiei la care inculpatul a făcut referire, având o formulare clară şi precisă, nesupusă vreunei interpretări contrare legii fundamentale. Este evident că subiect activ al acestei infracţiuni poate să fie orice persoană fizică sau juridică care formulează un denunţ sau plângere ori ticluieşte sau produce probe, cunoscând că acuzaţiile formulate sunt nereale.

Examinând calea de atac formulată, potrivit art. 420 Cod procedură penală, pe baza actelor şi lucrărilor cauzei, în limitele prevăzute de art. 417 Cod procedură penală, se constată că apelul declarat de inculpatul A. este întemeiat doar sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei.

Instanţa de fond a analizat în mod exhaustiv probatoriul administrat în cauză şi starea de fapt reţinută prin hotărârea atacată reflectă adevărul, fiind bazată pe materialul probator existent în dosar. Judecătoria în mod justificat a constatat că fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată există şi a fost comisă sub forma de vinovăţie prevăzută de lege, respectiv cu intenţie directă întrucât inculpatul a prevăzut şi a urmărit rezultatul acţiunii sale.

Astfel cum a reţinut şi prima instanţă, la data de 23.11.2015, inculpatul A. a formulat plângere penală împotriva soţilor E. şi F., acuzându-i de comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 alin. 1 Cod penal, deşi ştia că aceste acuzaţii sunt nefondate.

Această plângere a fost depusă la organul de urmărire penală în completarea unei plângeri penale formulate de inculpat în data de 16.11.2015, care viza preşedintele Judecătoriei B., preşedintele Tribunalului B., un executor judecătoresc şi un avocat. Plângerea penală a fost înregistrată iniţial la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Braşov care a înaintat-o Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov spre competentă soluţionare, apreciind că în cauză calitatea persoanelor vizate de actul de sesizare, atrage competenţa acestei unităţi de parchet.

În urma cercetării efectuate, prin ordonanţa nr. xxx/P/2015 din data de 08.09.2016, procurorul de caz, printre altele, a dispus clasarea cauzei sub aspectul infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 alin. 1 Cod penal, constatând că fapta nu există şi a dispus disjungerea şi declinarea cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov în vederea efectuării de cercetări cu privire la infracţiunea de inducerea în eroare a organelor judiciare prev. de art. 268 alin. 1 Cod penal. Astfel s-a format dosarul de urmărire penală nr. xxxx/P/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov în care s-au efectuat cercetări faţă de inculpatul A., iar la finalizarea urmăririi penale, în data de 13.06.2017, a fost întocmit rechizitoriul nr. xxxx/P/2016 prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului sub aspectul infracţiunii prev. de art. 268 alin. 1 Cod penal.

Prin hotărârea atacată, judecătoria a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 10 luni închisoare. Într-adevăr, din probe, respectiv din raportul de constatare criminalistică nr. xxxxxx din data de 30.08.2016 şi din declaraţiile martorilor G., E. şi F. rezultă dincolo de orice dubiu că inculpatul, în momentul în care a formulat plângerea penală prin care solicita tragerea la răspundere penală a soţilor E. şi F., cunoştea faptul că aspectele reclamate nu sunt reale, iar scopul demersului său era inducerea în eroare a organului de urmărire penală.

Inculpatul a afirmat în faţa instanţei de apel că în dosarul de urmărire penală s-ar afla o altă completare la plângerea sa din 16.11.2015, nesemnată, şi nu cea pe care ar fi trimis-o, prezentând în acest sens un document despre care a afirmat că ar fi cel înaintat parchetului competent în data de 23.11.2015.

Însă, în dosarul de urmărire penală nr. xxx/P/2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov se află atât completarea la plângere, înaintată de inculpat prin intermediul adresei de mail pe care a folosit-o în tot cursul procesului penal pentru a comunica cu organele judiciare (filele 23 – 31 vol.I), precum şi un exemplar original, semnat de inculpat (filele 42 – 48 vol. I), iar acest act de sesizare a fost depus în copie la dosarul nr. xxxx/P/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov, format în vederea efectuării de cercetări sub aspectul comiterii infracţiunii prev. de art. 268 alin. 1 Cod penal şi a stat la baza acuzaţiilor formulate împotriva inculpatului. Astfel, instanţa de apel nu poate avea în vedere un înscris prezentat în calea de atac de inculpat despre care acesta afirmă că ar fi adevărata plângere formulată împotriva soţilor E. şi F., fără să prezinte vreo dovadă în acest sens. Acest act putea fi întocmit oricând, chiar şi după pronunţarea hotărârii de condamnare. În schimb, plângerea penală depusă la organul de urmărire penală poartă dată certă, fiind însemnat în acest sens de persoana abilitată.

Chiar dacă s-a afirmat că înscrisurile existente în dosarul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, precum şi celelalte probe administrate în acel dosar, nu s-ar putea folosi în dosarul subsecvent, trebuie înlăturate aceste susţineri. Formarea unui nou dosar de urmărire penală ulterior soluţiei de disjungere nu atrage după sine readministrarea tuturor probelor existente în cauza iniţială, acestea putând fi folosite şi în cauza disjunsă, cele două constituind un întreg, doar că, din motive obiective, soluţia nu poate fi pronunţată în acelaşi moment faţă de toate persoanele şi faptele vizate de cercetări, fiind necesară, de exemplu, completarea probatoriului faţa de unele din acestea. Odată cu adoptarea soluţiei de disjungere, procurorul de caz din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov nu putea să reţină cauza întrucât nu era competent material să efectueze cercetări cu privire la infracţiunea de inducerea în eroare a organelor judiciare.

Astfel cum am menţionat, toate probele au fost analizate detaliat în cuprinsul considerentelor hotărârii apelate, astfel că nu se mai impune reluarea procedurii de coroborare a materialului probator, mai ales că în faţa instanţei de apel, la termenul din 27.10.2020, inculpatul a recunoscut comiterea faptei, precizând că prin plângerea sa a reclamat fapte nereale. Faţă de această poziţie manifestată în calea sa de atac, inculpatul a solicitat aplicarea cauzei de nepedepsire prevăzută de art. 268 alin. 3 Cod penal, arătând că faţă de soţii E. şi F. nu s-a dispus niciuna din măsurile prevăzute de dispoziţiile legale invocate.

Potrivit art. 268 alin. 3 Cod penal, persoana care a indus în eroare organele judiciare nu va răspunde penal dacă declară că plângerea este nereală înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale, reţinerea sau arestarea persoanei faţă de care s-a făcut plângerea.

Într-adevăr, dosarul penal format în urma plângerii formulate de inculpat s-a finalizat cu o soluţie de clasare, fără ca persoanele vizate să fi dobândit vreo calitate în cauză, de suspect sau de inculpat, nefiind dispuse nici măsuri preventive faţă de acestea. Soluţia de netrimitere în judecată a rămas definitivă prin încheierea penală nr. 70/CCP din data de 20.12.2016, pronunţată în dosarul nr. xxx/64/2016 al Curţii de Apel Braşov prin care judecătorul de cameră preliminară a respins plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanţei nr. xxx/P/2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, menţinută prin ordonanţa nr. xxx/II/2/2016 din 17.10.2016 a procurorului general din cadrul aceluiaşi parchet.

Însă, trebuie avută în vedere raţiunea introducerii de către legiuitor a cauzei de nepedepsire, respectiv aceea de a înlătura răspunderea penală a persoanei care a formulat un denunţ sau o plângere nereală, în situaţia în care aceasta, în timp util, respectiv înainte de finalizarea cercetărilor în dosarul penal format în urma sesizării sale, recunoaşte neveridicitatea acuzaţiilor pe care le-a formulat. Scopul instituirii cauzei de nepedepsire este acela de a scuti organul judiciar de efectuarea inutilă a unor acte de cercetare penală faţă de o persoană nevinovată sau cu privire la o faptă care nu există, respectiv de a feri persoana acuzată pe nedrept să suporte consecinţele unui proces penal pornit împotriva sa pe baza unui denunţ sau plângeri penale ori probe nereale.

Formularea unor acuzaţii false, prin intermediul modalităţii de sesizare a plângerii penale sau a denunţului, poate avea numeroase consecinţe pe plan procedural, mai ales dacă se şi produc sau ticluiesc probe în susţinerea acestora, însă cele mai grave au fost apreciate ca fiind dispoziţia de punere în mişcare a acţiunii penale care are drept efect dobândirea calităţii de inculpat în cauză care poate afecta viaţa profesională sau personală a persoanei, şi dispunerea măsurii preventive a reţinerii sau a arestării care îngrădeşte substanţial dreptul la libertate al persoanei.

În situaţia în care denunţătorul informează organul judiciar, anterior adoptării vreuneia dintre soluţiile menţionate mai sus, că acuzaţiile sunt nereale, acesta nu mai răspunde penal. Însă pentru a beneficia de acest act de clemenţă, este necesar ca acele soluţii să poată fi dispuse în cauza penală pornită pe baza denunţului sau a plângerii nereale. Or, în situaţia în care deja s-a dispus clasarea cauzei, nu mai există niciunul din riscurile enunţate, respectiv nu mai este posibilă punerea în mişcare a acţiunii penale, reţinerea sau arestarea preventivă a persoanei acuzate pe nedrept. În consecinţă, nu mai poate fi incidentă nici cauza de nepedepsire prev. de art. 268 alin. 3 Cod penal. Cauza de nepedepsire poate fi privită chiar o recompensă acordată de legiuitor, dar în niciun caz o modalitate de a evita răspunderea penală în situaţia în care doar datorită vigilenţei şi competenţei organului judiciar se descoperă adevărul şi drept urmare este declanşată acţiunea penală împotriva persoanei care a formulat denunţul sau plângerea care conţine date neconforme cu adevărul.

Cu alte cuvinte, recunoaşterea caracterului nereal al plângerii, denunţului sau al probei poate fi reţinută drept cauză de nepedepsire dacă aceasta este făcută în cauza penală declanşată în urma plângerii penale sau a denunţului nereal, nu în cauza subsecventă în care se efectuează urmărire penală sau se judecă infracţiunea de inducere în eroare a organului judiciar.

Recunoaşterea faptei în cursul procesului penal care vizează infracţiunea de inducere în eroare a organului judiciar atrage incidenţa cauzei de reducere a pedepsei prev. de art. 396 alin. 10 Cod procedură penală şi nu a cauzei de nepedepsire reglementată de art. 268 alin. 3 Cod penal. Interpretarea contrară a legii ar conduce la inaplicabilitatea procedurii recunoaşterii învinuirii prev. de art. 375 Cod procedură penală în cazul infracţiunii de inducerea în eroare a organului judiciar, ceea ce nu poate fi acceptat.

În speţă, văzând că inculpatul A. a recunoscut fapta sa în faţa instanţei de apel, după începerea cercetării judecătoreşti şi condamnarea sa în primă instanţă, acesta nu numai că nu poate beneficia de cauza de nepedepsire invocată, dar nu i se poate aplica nici procedura recunoaşterii învinuirii, fiind de mult depăşit termenul prevăzut de art. 374 şi art. 375 Cod procedură penală.

În schimb, atitudinea de recunoaştere a faptei, chiar şi în faţa instanţei de apel, poate fi avută în vedere la individualizarea judiciară a pedepsei, conform criteriului prev. de art. 74 lit. f Cod penal. Având în vedere conduita inculpatului în cursul soluţionării căii de atac, precum şi celelalte criterii prev. de art. 74 Cod penal, cum ar fi nivelul de educaţie a inculpatului, vârsta sa, împrejurările de comitere a infracţiunii, faptul că plângerea penală nereală nu a avut consecinţe asupra persoanelor vizate în actul de sesizare, curtea, dintre pedepsele alternative prevăzute de lege, alege pedeapsa amenzii, dar văzând amploarea anchetei derulate în urma plângerii penale nereale formulate de inculpat – audieri de martori, efectuarea unui raport de constatare criminalistică, verificarea dosarului civil având ca părţi inculpatul şi soţii E. şi F., etc., numărul zilelor amendă trebuie stabilit aproape de limita maximă prevăzută de art. 61 alin. 4 lit. c Cod penal.

În ceea ce priveşte suma corespunzătoare unei zile-amendă, se are în vedere că nu există dovezi în cauză din care să rezulte situaţia materială a inculpatului, însă prin declaraţia sa dată în faţa primei instanţe, acesta a arătat că realizează venituri ca om de afaceri, fără a preciza cuantumul veniturilor sale lunare. În aceste condiţii, se va fixa suma de 20 de lei/zi-amendă.

În continuare, se reţine că inculpatul, cu ocazia dezbaterilor, a arătat în faţa curţii de apel că nu mai susţine decât motivele de apel care vizează caracterul penal al faptei, solicitând să se dispună fie încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. 1 lit. h Cod procedură penală, fie achitarea pe motiv că fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 268 alin. 1 Cod penal.

Ulterior, prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 06.11.2020, inculpatul a revenit asupra poziţiei sale şi a solicitat să se analizeze toate excepţiile şi nulităţile invocate prin motivele de apel.

Văzând că soluţia de condamnare, pentru considerentele mai sus arătate, este legală şi temeinică, nefiind incident niciunul din cazurile reglementate de art. 16 Cod procedură penală, urmează a fi verificate şi celelalte motive de apel expuse de inculpat constând în mai multe cauze de nulitate care, de altfel, nu comportă niciun element de noutate, fiind invocate şi în faţa primei instanţe, atât în faza camerei preliminare, cât şi în cursul judecăţii. 

În primul rând, în ceea ce priveşte probele administrate în cursul urmăririi penale, se reţine că legalitatea actelor de urmărire penală şi a probelor a fost deja verificată în cursul procedurii camerei preliminare, atât de către instanţa de fond, cât şi de instanţa ierarhic superioară în baza art. 347 Cod procedură penală care în mod definitiv a statuat asupra conformităţii acestora cu legea. Întrucât aspectele învederate de petent nu atrag nulitatea absolută a actelor şi a mijloacelor de probă existente în dosarul de urmărire penală, nu mai pot fi invocate în orice stadiu al procesului, respectiv în apel.

Apoi, se invocă cazul de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. 1 lit. a Cod procedură penală şi se susţine că hotărârea a fost pronunţată de un complet constituit cu încălcarea art. 346 alin. 7 Cod procedură penală, judecătorul de cameră preliminară nefiind cel care a exercitat şi funcţia de judecată în cauză.

Dispoziţiile legale invocate nu atrag nelegalitatea compunerii completului de judecată întrucât, în cursul judecăţii, din motive obiective, se poate schimba componenţa completului, situaţii pentru care Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti prevede soluţii. De exemplu, în cazul pensionării judecătorului, al transferării sau delegării acestuia la o altă instanţă, dosarele repartizate pe respectivul complet urmează a fi repartizate în sistem ciclic, potrivit regulamentului, nefiind posibil ca dosarele să îl urmeze pe magistrat la alte instanţe. Contrar susţinerilor inculpatului, în acest mod nu se încalcă prevederile Codului de procedură penală şi nici dispoziţiile deciziei nr. 685/07.11.2018 a Curţii Constituţionale, completul fiind legal constituit, prin evidenţierea motivului schimbării componenţei acestuia în cuprinsul hotărârilor colegiului de conducere şi al proceselor-verbale întocmite în acest sens şi ţinute la nivelul instanţei. Aceste înscrisuri pot fi oricând verificate în cadrul unui control efectuat de instituţiile competente.

Este evident că pot interveni situaţii în care este imposibilă menţinerea aceluiaşi judecător în completul investit cu soluţionarea cauzelor repartizate aleatoriu, iar rezolvarea acestor probleme de organizare la nivelul instanţei nu puteau fi şi nici nu trebuiau cuprinse în Codul de procedură penală, fiind o chestiune administrativă reglementată prin Regulamentul de ordine interioară.

Relevant este faptul că deşi în cursul judecăţii s-a schimbat componenţa completului de mai multe ori, probele au fost administrate de judecătorul care a pronunţat în final soluţia în cauză, acesta fiind cel care a audiat în mod nemijlocit martorii G., E. şi F.. Inculpatul a uzat de dreptul său la tăcere, motiv pentru care nu a mai putut fi reaudiat după modificarea componenţei completului de judecată.

O altă cauză de nulitate invocată de inculpat este cel prevăzut la lit. c al art. 281 Cod procedură penală privind publicitatea şedinţei de judecată, însă din verificarea încheierilor pronunţate rezultă că a fost respectat principiul pe tot cursul judecăţii. Neafişarea listei de şedinţă cu 24 de ore înainte de termenul fixat nu are niciun efect asupra publicităţii şedinţei. Principiul amintit presupune ca judecata să nu se desfăşoare în spatele uşilor închise, ci să fie permis accesul publicului în sala de judecată, bineînţeles, cu excepţiile expres prevăzute de lege.

În aceeaşi ordine de idei, se reţine că inculpatul a invocat mai multe aspecte privind modul de desfăşurare a şedinţelor de judecată, cum ar fi fixarea termenelor de judecată, lipsa din cuprinsul încheierilor de şedinţă a menţiunii referitoare la ora stabilită şi sala de judecată, însă aceste aspecte nu atrag nulitatea hotărârii pronunţate de judecătorie şi nici nu constituie motiv de desfiinţare a sentinţei de condamnare cu trimitere spre rejudecare a cauzei întrucât susţinerile inculpatului nu sunt confirmate prin înscrisurile existente la dosar. Afirmaţiile inculpatului fie sunt vădit nefondate, fie nu pot face obiectul căii de atac a apelului. Termenele intermediare invocate de inculpat au fost fixate în vederea soluţionării numeroaselor cereri de recuzare formulate de acesta, precum şi pentru a se putea pronunţa cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate invocată de inculpat.

Rămânând la cererile incidentale formulate de inculpatul A. în faţa primei instanţe, se constată că la termenul de judecată din data de 16.05.2018, inculpatul a recuzat atât judecătorul cauzei, cât şi procurorul de şedinţă. În principiu, mai întâi ar fi trebuit să fie soluţionată cererea de recuzare a judecătorului, după care, în cazul respingerii, acesta din urmă să se pronunţe cu privire la cererea de recuzarea a procurorului de şedinţă în baza art. 70 Cod procedură penală, prin prisma deciziei Curţii Constituţionale nr. 625/2016. În cauză s-a inversat această ordine. Dar acest aspect ar fi putut să constituie eventual o problemă doar în situaţia admiterii cererii de recuzare a judecătorului care astfel ar fi devenit incompatibil să soluţioneze cauza, inclusiv cererile incidentale formulate în dosar, printre care se afla şi recuzarea procurorului. Or, recuzarea judecătorului a fost respinsă şi nu se pune problema incompatibilităţii acestuia de a se pronunţa cu privire la toate cererile şi excepţiile invocate de inculpat.

În concluzie, din verificarea tuturor încheierilor de şedinţă se poate constata că în cauză nu s-a încălcat niciun drept procesual al părţii, fiind puse în discuţie toate cererile şi excepţiile invocate de inculpat, iar probele au fost administrate cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile în materie. Modalitatea de consemnare a declaraţiilor, respectiv lipsa menţionării întrebărilor formulate nu este aptă să conducă la anularea unui mijloc de probă, important fiind ca declaraţia să cuprindă aspectele relatate de persoana audiată, martor sau inculpat.

Trecând la următorul motiv de apel, se constată că s-a invocat lipsa procedurii de citare atât cu subiectul pasiv principal al infracţiunii de inducere în eroare a organului judiciar - Statul Român, cât şi cu subiecţii pasivi secundari - soţii E. şi F.. Mai întâi de toate, trebuie precizat că statul dobândeşte calitatea de parte în cauză doar în cazul infracţiunilor de rezultat şi când acesta, prin Ministerul Finanţelor, poate formula pretenţii, cum ar fi infracţiunea de evaziune fiscală. Din acest motiv, în această cauză nu se impunea citarea Statului Român.

În ceea ce priveşte introducerea în cauză în calitate de persoane vătămate a soţilor E. şi F., se constată că acest aspect a fost invocat şi în faza de cameră preliminară şi analizat de către judecătorii de cameră preliminară care au apreciat că susnumiţii nu puteau avea decât calitatea de martor, întrucât în cazul infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului subiect pasiv este doar statul.

Mai mult, potrivit art. 421 pct. 2 lit. b Cod procedură penală, nelegala citare a unei părţi poate fi invocată doar de acea parte, deci, în speţă, doar de soţii E. şi F., nu şi de inculpat, în propriul său apel. Inculpatul nu numai că nu are niciun interes în acest sens, dar dacă s-ar admite o asemenea cerere, s-ar ajunge la agravarea situaţiei sale, contrar dispoziţiilor art. 418 Cod procedură penală, întrucât cu ocazia rejudecării persoanele vătămate se pot constitui părţi civile împotriva sa.

Nu se poate ignora faptul că soţii E. şi F. aveau cunoştinţă de existenţa prezentului dosar penal, fiind audiaţi în calitate de martor atât de către organul de urmărire penală, cât şi de către instanţa de fond, iar aceştia, în mod implicit, au renunţat să participe în procesul penal în calitate de persoană vătămată, în consens cu dispoziţiile art. 81 alin. 2 Cod procedură penală, neavând nicio obiecţie faţă de modul de derulare a cercetărilor penale. În situaţia în care, totuşi, aceştia se răzgândesc, au deschisă calea acţiunii civile.

În final, inculpatul a mai susţinut că actele de procedură întocmite de instanţa de fond ulterior termenului din data de 27.06.2018 ar fi nule întrucât s-au încălcat prevederile art. 51 alin. 4 Cod procedură penală pe motiv că nu s-a dispus suspendarea judecăţii până la soluţionarea conflictului pozitiv de competenţă cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de către însuşi inculpatul A..

Însă, se constată că la termenul menţionat instanţa nu a efectuat niciun act de procedură ci doar a amânat cauza pentru studierea cererii formulată în cursul şedinţei de judecată de inculpat, iar până la următorul termen acordat în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie deja se pronunţase în sensul constatării inexistenţei conflictului pozitiv de competenţă invocat de inculpat, astfel că nu există niciun motiv de nulitate care să afecteze în vreun fel actele primei instanţe.

Pe baza acestor considerente, se va admite apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 2389 din data de 17.12.2019, pronunţată în dosarul nr. xxxxx/197/2017 al Judecătoriei Braşov care va fi desfiinţată sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei.

Rejudecând, în baza art. 268 alin. 1 Cod penal raportat la art. 61 alin. 4 lit. c Cod penal, inculpatul A. va fi condamnat la pedeapsa amenzii penale de 5.000 lei, corespunzătoare a 250 zile amendă şi 20 lei pe zi-amendă, pentru comiterea infracţiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

În baza art. 275 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat în apel vor rămâne în sarcina acestuia.

Domenii speta

Spete similare