Insolvenţă societăţi - Legea insolvenţei nr. 85/2006. Contestația împotriva raportului asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe şi a planului de distribuţie.

-  art.121 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2006

TVA ajustată nu reprezintă o taxă sau o cheltuială aferentă vânzării bunului, în sensul art. 121 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2006, de natură a modifica valoarea distribuirilor propuse în procedură.

Prin Decizia civilă nr. 97/R/16.03.2021 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosar nr.  xxxx/62/2012/a13 a fost respins ca neîntemeiat recursul împotriva sentinţei civile nr. 869/sind/20.11.2020  a Tribunalului Braşov.

Pentru a dispune această soluţie, instanţa de recurs a reţinut că dispoziţiile art.121 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2006 au fost aplicate corespunzător, raportat la sursa fondurilor propuse de lichidatorul judiciar spre distribuire, anume imobile aflate în garanţia creditorilor APS A. (f.11 fond).

Curtea a reţinut că lichidatorul judiciar nu a contestat obligaţia de efectuare a operaţiunii de ajustare de TVA ca urmare a valorificărilor efectuate şi că recurenta a recunoscut prin cererea de recurs că au fost îndeplinite obligaţiile fiscale privind ajustarea TVA prin depunerea decontului TVA înregistrat sub nr. […]/25.04.2020  în evidenţa Serviciului Evidenţă pe Plătitor Persoană Juridică (f. 41 fond).

Instanţa a apreciat că dispoziţiile art. 305 Cod fiscal nu sunt incidente sub aspectul distribuirii sumelor rezultate din valorificarea bunurilor aflate în garanţia creditorilor debitoarei în faliment întrucât această ipoteză face obiectul reglementării dispoziţiilor art. 121 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2004.

În acest sens au fost apreciate ca relevante considerentele 58 la 61 din Decizia nr. 38/2018 a ÎCCJ- DCD/C, conform cărora „prin Decizia nr. 28 din 16 aprilie 2018 a ÎCCJ-DCD/C, s-a reţinut că dintre cele două legi speciale aflate în concurs este aplicabilă cu prioritate Legea nr. 85/2006, care reglementează procedura insolvenței. 59. S-a reținut, în considerentele deciziei, că deschiderea procedurii insolvenței marchează începutul unei perioade fiscale speciale, în care recuperarea creanțelor împotriva unui debitor în insolvență este guvernată de dispozițiile legii speciale.

Astfel, ajustarea de TVA constă în exercitarea dreptului de deducere, în situația în care persoana impozabilă câștigă dreptul de deducere în conformitate cu prevederile legale în vigoare (ajustare pozitivă), sau anularea în totalitate ori parțială a deducerii exercitate inițial, în cazul în care persoana impozabilă pierde potrivit legii dreptul de deducere (ajustare negativă).”

Cum obligaţia de plată a TVA ajustată nu este contestată în cauză de niciuna dintre părţi şi nu a format aşadar obiectul căii de atac, s-a stabilit că problema juridică în litigiu priveşte împrejurarea dacă această creanţă bugetară beneficiază de ordinea de plată instituită prin art. 121 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2006.

Distribuirea sumelor se face conform planului de distribuire care trebuie să ţină seama de ordinea legală de distribuire prevăzută de art. 121 şi art. 123 din Legea nr. 85/2006 şi natura creanţei nu poate fi influenţată de modalitatea de executare, respectiv de sursa de finanţare a distribuirii care reprezintă o împrejurare ulterioară naşterii creanţei.

Art.121 reglementează modul de distribuire a sumelor obţinute din lichidarea bunurilor mobile şi imobile asupra cărora creditorii au constituite garanţii.

Art. 121 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2006 acordă prioritate la distribuire oricăror altor cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective şi sunt avute în vedere sub acest aspect cheltuieli privind efectuarea publicităţii de vânzare a bunurilor asupra cărora există garanţiile, cheltuielile cu încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, cu înscrierea /transcrierea în registrele de carte funciară.

Esenţial este ca aceste cheltuieli să fie strâns legate de bunurile ce se vând şi asupra cărora există garanţiile.

TVA constituie un impozit indirect datorat bugetului statului iar intimatele au reţinut corect incidenţa în cauză a considerentelor de la pct. 58 expuse în Decizia în interesul legii nr. 12/2019, faţă de împrejurarea că nu există un regim distinct în procedura falimentului pentru creanţele bugetare, indiferent că sunt reprezentate de impozite locale sau impozite datorate bugetului de stat.

Conform deciziei menţionate s-a arătat că „În interpretarea specifică procedurii insolvenței, plata impozitului anual aferent bunului este o obligație legală aparținând proprietarului care nu influențează procedura de valorificare a bunului, nu contribuie la modificarea prețului de vânzare, cât timp noul proprietar nu preia datoriile anterioare, iar neplata impozitului nu conduce la pieirea bunului, ci doar la sporirea valorii creanței creditorului bugetar.”

Astfel cum a arătat şi Înalta Curte în aceeaşi decizie „dispozițiile art. 121 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2006, respectiv art. 159 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2014 vorbesc despre "cheltuieli aferente vânzării (...), inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea și administrarea acestor bunuri".

 Or, premisa litigiului de faţă o reprezintă neplata sumelor reprezentând TVA ajustat, având de a face, prin urmare, nu cu niște cheltuieli deja efectuate, ci doar cu veritabile creanțe având ca obiect impozitele neachitate.

Curtea a avut în vedere că art. 123 pct. 1 din Legea nr. 85/2006 nu este aplicabil în cauză întrucât acesta reglementează ordinea legală de plată a  creanţelor celorlalţi creditori, negarantaţi cu garanţii reale asupra bunurilor din averea debitorului dar cărora li se recunoaşte o poziţie privilegiată pentru cheltuielile aferente procedurii.

Incidenţa acestui text în speţă este înlăturată chiar de sursa fondurilor propuse spre distribuire, anume valorificarea unor bunuri asupra cărora au fost constituite garanţii.

Pentru creanţele bugetare neînsoțite de garanţii, legiuitorul dispune expres că aceste creanţe vor fi înscrise cu rangul prevăzut de art. 123 alin. 4, fiind plătite după îndestularea creditorilor ale căror creanţe s-au născut în timpul procedurii (art. 123 alin. 3), dar înaintea tuturor celorlalţi creditori chirografari.

Art. 123 pct. 4 face referire chiar la creanţele statului provenite din impozite, ceea ce exclude includerea TVA ajustată (impozit indirect ca şi creanţă curentă născută în timpul falimentului) în cheltuielile aferente procedurii.

Referirile recurentei la aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. 1 lit. e şi f şi art. 25 lit. d din Legea nr. 85/2006 nu au relevanţă în speţă, aceste texte fiind aplicabile numai în etapa administrării judiciare a debitoarei, în timp ce debitoarea din speţă se află în etapa falimentului. Atribuţiile administratorului judiciar legate de administrarea, conservarea, gestionarea, inventarierea bunurilor debitoarei nu au legătură cu obligaţia cu ajustare a TVA rezultat în urma valorificării bunurilor ori cu plata TVA rezultată din operaţiunea de ajustare.

Faţă de aceste considerente, Curtea a respins recursul declarat în cauză ca neîntemeiat şi a menţinut sentinţa atacată ca legală şi temeinică.

Domenii speta

Spete similare