Recurs. Angajare răspundere solidară

DREPT FISCAL

Recurs. Angajare răspundere solidară

- art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015

Din interpretarea literală a art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 rezultă că una dintre condițiile esențiale pentru angajarea răspunderii solidare a asociaților este reaua - credință a acestora.

Aceasta presupune existența vinovăției persoanei asociatului sub forma intenției directe sau indirecte, atitudine subiectivă care înseamnă că asociatul prevede rezultatul conduitei sale și urmărește producerea lui sau, deși nu urmărește producerea acestui rezultat, acceptă posibilitatea intervenirii lui. Atitudinea de rea credință trebuie dovedită de organul fiscal, sarcina probei în materie nerevenindu-i nici asociatului, care nu are obligația de a-și dovedi nevinovăția, și nici instanțelor de judecată, al căror rol activ nu implică obligația acestora de a face probațiunea pentru vreuna dintre părți.

Atitudinea pasivă a intimatului, dedusă din faptul că, în calitatea de simplu asociat al societății cu obligații fiscale scadente, nu a acționat pentru îndeplinirea obligației de declarare și achitare la bugetul de stat a obligațiilor fiscale nu are, prin ea însăși, semnificația relei - credințe a acestuia.

Curtea de Apel Oradea – Secția de contencios administrativ și fiscal

Decizia nr. 291 din 9 aprilie 2021

Prin Sentința nr. (...) din 18.12.2020, Tribunalul (...) a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul (R), în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (P) – Administrația Județeană a Finanțelor Publice (...) și, în consecință, a anulat Decizia nr. (...)/29.05.2020 și Decizia nr. (...)/05.08.2020.

A obligat pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (P) – Administrația Județeană a Finanțelor Publice (...) la plata, către reclamant, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2380 lei, reprezentând onorariu avocat, respectiv a sumei de 50 de lei, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (P) – Administrația Județeană a Finanțelor Publice (...), solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de fond și menținerea Deciziei nr. (...)/05.08.2020 de soluționare a contestației și Decizia nr. (...)/29.05.2020 de angajare a răspunderii solidare pentru (R), ca temeinice și legale.

În motivare, recurenta a arătat că instanța de fond a reținut în mod eronat că prin actele administrative atacate nu a fost probată reaua - credință a intimatului, apreciind că starea de pasivitate a acestuia nu echivalează cu reaua credință.

În opinia recurentei, câtă vreme intimatul - reclamant nu a depus niciun înscris din care să rezulte faptul că obligațiile fiscale au fost imposibil de achitat datorită eforturilor de a menține activitatea societății, nu a solicitat organului fiscal facilități fiscale sau alte măsuri din care să reiasă că nu a stat în pasivitate cu rea - credință, etc., nu organul fiscal trebuie să demonstreze inexistența unor acțiuni, ci intimatul - reclamant trebuia să demonstreze contrariul. De asemenea, instanța de judecată, în conformitate cu prevederile art. 22 din Codul de procedură civilă, pentru a se lămuri de veridicitatea afirmațiilor intimatului, putea solicita înscrisuri prin care acesta să dovedească cele afirmate.

A învederat instanței recurenta, în esență, că dezinteresul intimatului manifestat prin necunoașterea situației fiscale a societății al cărei asociat este, astfel cum el însuși a afirmat în data de 16.12.2019, precum și inacțiunea acestuia în sensul solicitării către administratorul statutar de informații privind societatea debitoare, au probat reaua - credință a intimatului, care, în calitate de reprezentant al societății, în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990, avea posibilitatea și trebuia să întreprindă toate măsurile pentru diminuarea creanțelor la bugetul consolidat al statului.

A mai arătat recurenta, în esență, că o altă obligație importantă a asociaților unei societăți este aceea de a desemna administratorii și cenzorii, de a-i revoca și de a le da descărcare de activitatea lor, precum și de a decide și contractarea auditului financiar, atunci când acesta nu are caracter obligatoriu potrivit legii.

A apreciat recurenta, în esență, că în condițiile în care debitele la bugetul de stat reprezintă obligații neachitate încă din anul 2015, iar starea de pasivitate a continuat până în prezent, ducând la acumularea datoriilor, nu se poate reține buna-credință a contestatorului.

În opinia recurentei, sunt îndeplinite condițiile generale ale răspunderii solidare, existând un prejudiciu (debitele pentru care a fost declarată insolvabilitatea societății), o faptă ilicită reglementată de norma specială, legătura între prejudiciu și fapta ilicită (insolvabilitatea fiind determinată de neachitarea obligațiilor de plată la bugetul de stat), precum și o formă de vinovăție a reclamantului.

A conchis recurenta în sensul că dezinteresul dovedit în ceea ce privește funcționarea societății și implicit față de achitarea creanțelor fiscale datorate bugetului de stat echivalează cu acceptarea oricăror consecințe juridice generate de neîndeplinirea obligațiilor legale ce îi reveneau în calitatea sa de administrator, situație în care prezumția de bună - credință este răsturnată, iar starea de pasivitate intimatului este asimilată relei - credințe.

Cu privire la reaua-credință a reclamantului, contrar constatărilor instanței de fond, recurenta arată că, deși dispozițiile Codului de procedură fiscală și nici celelalte dispoziții legale cu caracter fiscal nu conțin vreo reglementare cu privire la noțiunea de rea credință, care nu beneficiază de o definiție cu caracter general în legislația românească, acest concept moral și juridic trebuie raportat la limbajul comun, ca fiind sinonim cu o atitudine incorectă și rău intenționată în raport cu principiile binelui, cinstei, corectitudinii etc.

În opinia recurentei, prin constatările prezentate se identifică legătura de cauzalitate între starea de insolvabilitate a debitoarei (...) SRL pe de o parte și comportamentul fiscal necorespunzător, adoptat de intimat, în calitate de asociat și fost administrator, cu privire la obligațiile pe care le-a avut prin exercitarea mandatului său sau a activităților generatoare de venituri, respectiv neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

În drept, recurenta a invocat art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

Prin întâmpinare, intimatul (R) a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, arată intimatul că niciuna din criticile invocate nu pot să ducă la concluzia nelegalității sentinței recurate și nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

În opinia intimatului, motivația recurentei pornește de la o premisă fundamental greșită, respectiv ca reaua - credință poate fi reținută și în lipsa intenției, ca formă a vinovăției, din simpla omisiune în exercitarea unor drepturi recunoscute de lege. Or, arată intimatul, contrar celor susținute de recurentă, reaua - credință nu poate exista în lipsa intenției, indiferent că este vorba despre fapte omisive sau comisive, condiția cerută fiind aceea a conștientizării și urmăririi rezultatului ilicit.

A mai arătat intimatul că, în simpla calitate de asociat minoritar, nu avea atribuții în declararea sau plata obligațiilor fiscale ale societății, acestea fiind prerogativa exclusivă a administratorului, conform legislației în materie, respectiv art. 73 alin. (1) lit. e), art. 201 alin. (1) cu trimitere la art. 185 din Legea nr. 31/1990, art. 10 din Legea contabilității nr. 82/1991, astfel încât nu se pune problema relei sale credințe.

Dimpotrivă, susține intimatul, legea instituie o prezumție de bună-credință a contribuabilului, conform art. 12 alin. (4) din Legea nr. 207/2015, cel care invocă reaua - credință, adică organul fiscal, fiind obligat să facă dovada contrară.

În opinia intimatului, pentru a se putea reține în sarcina sa reaua-credința, în accepțiunea art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, organul fiscal trebuia să dovedească intenția sa directă în comiterea unor acte sau fapte care să ducă la nedeclararea sau neplata obligațiilor fiscale ale societății.

Consideră intimatul, în esență, că în afară de simple speculații, organul fiscal nu a putut indica, în mod clar, în ce constă reaua sa credință, unde este intenția sa de fraudare a bugetului de stat sau care sunt actele sau faptele prin care a acționat cu rea-credință și, astfel, a determinat nerespectarea obligațiilor fiscale ale societății.

A învederat instanței intimatul că singurele chestiuni invocate de recurentă sunt legate de pretinsele obligații care ar decurge din calitatea sa de asociat cu 30% în cadrul societății, respectiv de a participa și a-și exprima votul la adunarea generală însă, aceste susțineri nu pot fi acceptate având în vedere că, convocarea Adunării generale a asociaților este obligația administratorului societății, conform art. 195 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, iar nu a asociatului, astfel încât, atâta vreme cât adunarea nu a fost convocată, nu avea la ce să participe. Nu în ultimul rând, arată intimatul, participarea la Adunarea generală, la fel ca exercitarea votului, este un drept al asociatului, iar nu o obligație, așa cum, în mod eronat, consideră recurenta, a cărui neexercitare nu poate semnifica rea-credință din partea titularului său.

A susținut intimatul că pretinsa sa pasivitate, în calitate de asociat, nu poate constitui o probă a relei-credințe având în vedere că nu există nicio legătură între aceasta și nedeclararea sau neplata obligațiilor fiscale ale societății, așa cum pretinde art. 25 alin. 2 lit. d) din Legea nr. 207/2015.

În opinia intimatului, încetarea mandatului de administrator are ca efect suprimarea puterilor administratorului de a acționa în numele și pe seama societății și de a îndeplini acte de administrare, astfel încât, de la data revocării, nu mai putea să reprezinte, în mod legal, societatea, să facă acte de administrare, să depună declarațiile fiscale prevăzute de lege sau să dispună de mijloacele financiare ale acesteia pentru a plăti debitele către bugetul de stat, acestea fiind atribuția exclusivă a administratorului. În aceeași măsură, nu mai putea să formuleze, în numele societății, cererea de deschidere a procedurii insolvenței, având în vedere prevederile art. 66 alin. 5 din Legea insolvenței nr. 85/2014. Or, nemaiavând calitatea de administrator și dreptul de reprezentare al societății, nu putea semna cererea de deschidere a procedurii insolvenței și nu putea reprezenta societatea în susținerea acestei cereri.

În drept, intimatul a invocat art. 490 alin. 2 Cod procedură civilă.

Analizând recursul, instanța a constatat următoarele:

Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare în situația atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (1) lit. a), alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală nr. (...)/29.05.2020 (fila 16 dosar fond), în raport de analiza situației S.C. (...) S.R.L., s-a dispus angajarea răspunderii solidare a intimatului (...), asociat unic în perioada 10.12.2013 - 17.07.2014, asociat cu cotă de participare la beneficii și pierderi de 30% din data de 17.07.2014 până în prezent și administrator cu puteri depline în perioada 10.12.2013 - 17.07.2014 al S.C. (...) S.R.L., pentru suma de 145780 lei, arătându-se că acesta a desfășurat activitate în interesul societății, dar această activitate a avut ca rezultat starea de insolvabilitate a societății.

Potrivit deciziei, în perioada de timp în care s-au născut obligațiile fiscale urmărite de Administrația Județeană a Finanțelor Publice (...), administrarea (...) S.R.L. a fost asigurată de către terțul (...), în calitate de administrator, și de către intimat, în calitate de asociat.

În ceea ce privește temeiul de drept al răspunderii solidare a intimatului, decizia a avut în vedere dispozițiile art. 25, alin. (2), lit. d) din Legea 207/2015.

Nemulțumit de conținutul deciziei menționate, intimatul a formulat contestație administrativă împotriva acesteia (fila 23 dosar fond), care a fost respinsă prin Decizia nr. (...)/05.08.2020 (fila 7 dosar fond).

Curtea a constatat că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, recursul fiind neîntemeiat.

Astfel, instanța de control judiciar a reținut că recurenta a criticat hotărârea instanței de fond prin prisma greșitei aplicări a normelor de drept material în materie de răspundere solidară a asociaților prin raportare la îndeplinirea condiției relei credințe, aceste critici de nelegalitate subsumându-se motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) Cod procedură civilă.

Analizând aceste critici ale recurentei, instanța de recurs a constatat, în acord cu judecătorul fondului, incidența în speță a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, care statuează că, „pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil răspund solidar astfel: (…) d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale”.

În mod judicios a reținut prima instanță, și este necontestat de părți, că din interpretarea literală a acestei norme juridice rezultă că una dintre condițiile esențiale pentru angajarea răspunderii solidare a asociaților este reaua - credință a acestora.

Cu privire la condiția relei credințe a asociatului, instanța de control judiciar a reținut că aceasta presupune existența vinovăției persoanei asociatului sub forma intenției directe sau indirecte, atitudine subiectivă care înseamnă că asociatul prevede rezultatul conduitei sale și urmărește producerea lui sau, deși nu urmărește producerea acestui rezultat, acceptă posibilitatea intervenirii lui.

Așadar, contrar susținerilor intimatului, nu doar intenția directă ci și intenția indirectă îmbracă forma relei credințe necesare pentru angajarea răspunderii solidare a asociatului.

Pe de altă parte, contrar susținerilor recurentei, atitudinea de rea credință trebuie dovedită de organul fiscal, sarcina probei în materie nerevenindu-i nici asociatului căruia i s-a atras răspunderea solidară, care nu are obligația de a-și dovedi nevinovăția, și nici instanțelor de judecată, al căror rol activ nu implică obligația acestora de a face probațiunea pentru vreuna dintre părți, această obligație revenindu-le strict părților, rolul activ al instanței de judecată trebuind să intervină numai atunci când sunt necesare clarificări ori lămuriri suplimentare în legătură cu ceea ce s-a probat deja.

Sub aspectul îndeplinirii condiției relei credințe, în acord cu judecătorul fondului, Curtea a avut în vedere că atitudinea pasivă a intimatului, dedusă din faptul că, în calitatea de simplu asociat al societății cu obligații fiscale scadente, nu a acționat pentru îndeplinirea obligației de declarare și achitare la bugetul de stat a obligațiilor fiscale (de exemplu, prin revocarea administratorului) nu are, prin ea însăși, semnificația relei - credințe a acestuia.

Astfel, instanța de control judiciar a reținut că premisa esențială pentru stabilirea relei credințe a asociatului este aceea că acesta cunoaște sau avea obligația de a cunoaște care este situația fiscală a societății al cărui asociat este, și, în ciuda acestui fapt, nu ia măsurile legale pe care le are la dispoziție pentru a înlătura pericolul de nedeclarare a obligațiilor fiscale.

Numai în aceste împrejurări se poate da relevanță atitudinii de pasivitate a asociatului, în sensul echivalării unei astfel de atitudini cu una de dezinteres, care la rândul său ar putea îmbrăca forma de vinovăție a intenției indirecte.

Per a contrario, în lipsa cunoașterii și acceptării situației fiscale a societății, nu se poate vorbi de rea credință, în sensul formei de vinovăție a intenției ci, cel mult, de o vinovăție sub forma culpei, care însă nu permite atragerea răspunderii asociatului.

Plecând de la aceste premise, instanța de control judiciar a reținut că decizia atacată vizează atragerea răspunderii intimatului nu pentru perioada cât acesta a fost administrator, și avea obligația legală de a cunoaște și a lua măsurile legale pentru a declara obligațiile fiscale, ci pentru o perioadă în care intimatul a avut doar calitatea de asociat minoritar în societate.

Or, neachitarea obligațiilor fiscale de către societate nu îi poate fi imputată asociatului minoritar atât timp cât nu există nicio dispoziție legală care să stabilească o astfel de obligație în sarcina asociaților.

Pe de altă parte, nici susținerile recurentei privind necunoașterea de către intimat a situației fiscale a societății nu pot fi avute în vedere ca fiind relevante pentru stabilirea relei credințe, atât timp cât, așa cum s-a arătat anterior, în lipsa cunoașterii și acceptării situației fiscale a societății, nu se poate vorbi de rea credință.

Pe de altă parte, nici inacțiunea intimatului privind nesolicitarea de informații de la administratorul societății și neluarea măsurilor legale privind administratorul societății nu îi pot fi imputate intimatului atât timp cât asociații au un drept de a solicita astfel de informații precum și de a solicita revocarea administratorilor și nu o obligație de a lua astfel de măsuri potrivit prevederilor art. 194 și 195 din Legea nr. 31/1990, forma în vigoare în perioada pentru care s-a reținut reaua credință a intimatului.

Prin urmare, simpla pasivitate a intimatului, asociat minoritar, nu poate avea semnificația relei credințe de vreme ce societatea insolvabilă avea un administrator, desemnat de asociați, căruia îi revenea obligația de a declara obligațiile fiscale ale societății.

Pe de altă parte, Curtea a avut în vedere că susținerile recurentei privind reaua credință a intimatului în calitate de fost administrator sunt irelevante în speță atât timp cât prin decizia de atragere a răspunderii solidare i s-a atras răspunderea intimatului numai în calitate de asociat nu și de administrator sau fost administrator.

Pe cale de consecință, constatând că toate criticile de nelegalitate sunt neîntemeiate, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, raportat la art. 496 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul.

Având în vedere că intimatul a solicitat obligarea recurentei, care a căzut în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată în recurs, în temeiul art. 453 alin. (1) Cod procedură civilă, Curtea a obligat recurenta la plata în favoarea intimatului a sumei de 2380 lei reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial dovedit cu factură fiscală și ordine de plată (filele 23-25).

Domenii speta

Spete similare