Partajarea bunurilor comune ale soţilor în timpul căsătoriei

Tribunalul a interpretat greşit dispoziţiile art. 33 din Codul familiei, considerând că imposibilitatea desfăşurării unei executări silite asupra bunurilor personale ale debitorului nu poate rezulta decât dintr-un dosar execuţional pornit în baza aceluiaşi titlu executoriu pe care se întemeiată şi acţiunea de partajare a bunurilor comune. Această interpretare este una restrictivă, deoarece trecerea la executarea bunurilor comune ale soţilor pentru datoria unuia dintre aceştia poate avea loc atunci când nu pot fi urmărite bunurile proprii ale debitorului, indiferent de împrejurarea în care acest ultim aspect a fost dovedit.

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Târgu-Mureş, reclamantul H. I.-A. a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului S. N. la plata preţului neachitat şi a împrumutului nerambursat. Totodată, reclamantul a solicitat partajarea bunurilor comune ale pârâtului S. N. şi a soţiei acestuia, S. E.

 Prin sentinţa civilă nr. 2072 din 17.03.2009 a Judecătoriei Târgu-Mureş s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Mureş.

 Cele două petite din cererea reclamantului au fost disjunse, acţiunea de partaj a bunurilor comune fiind înregistrată sub nr. 1238/102/2009. În acest dosar nou format, cererea de partaj a fost suspendată până la soluţionarea capătului de cerere având ca obiect pretenţii. Ulterior, după repunerea pe rol, Tribunalul Mureş şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Târgu-Mureş.

 Curtea de Apel Târgu-Mureş, în regulator de competenţă, a trimis cauza spre soluţionare Judecătoriei Târgu-Mureş.

 La data de 18.06.2012, domnul H. M. a formulat o cerere de intervenţie în interes propriu, prin care a solicitat obligarea pârâtului Suciu Nicolae la plata sumei de 44.900 euro, echivalentul a 188.580 lei.

 Reclamantul şi-a precizat cererea de chemare în judecată la data de 08.10.2012, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 547.560 lei cu titlu de preţ neachitat şi partajarea imobilului, proprietatea pârâţilor, imobil înscris în CF xxx, nr. cadastral xxx.

 Reclamantul şi-a motivat cererea arătând că, în baza unei procuri, l-a împuternicit pe pârâtul de rândul 1 ca, în numele lui şi pentru el, să realizeze toate demersurile necesare în vederea dezmembrării şi vânzării cotei părţi pe care o deţine din imobilul înscris în CF xxx, nr. cadastral xxx. Pârâtul de rândul 1 a vândut pentru reclamant, după dezmembrare, partea din imobilul mai sus identificat şi, de asemenea, printr-o declaraţie autentică, s-a angajat să-i achite reclamantului partea din preţul obţinut aferentă cotei pe care a deţinut-o.

 Pârâtul a recunoscut, printr-un contract de împrumut sub semnătură privată, că trebuie să-i plătească reclamantului suma de 40.000 euro cu titlu de împrumut.

 Toate aceste obligaţii nu au fost respectate de pârât, astfel încât suma datorată este de 547.560 lei.

 Judecătoria Târgu-Mureş, prin sentinţa civilă nr. 7224 din 15.10.2012, a respins acţiunea de partaj formulată şi precizată de reclamant în contradictoriu cu pârâţii S. N. şi soţia E. şi a anulat ca netimbrată cererea de intervenţie formulată în interes propriu de domnul H. M.

 În motivarea hotărârii instanţa a arătat că datoria invocată de reclamant este una personală a pârâtului S. N. şi în raport cu dispoziţiile art. 33 alin. 1 şi 2 din Codul familiei, urmărirea bunurilor comune ale soţilor se poate realiza doar dacă bunurile personale ale soţului debitor nu sunt în măsură să acopere această datorie. Cum, în cauză, reclamantul nu a făcut dovada iniţierii unei executări a bunurilor proprii ale pârâtului S.N., partajarea bunurilor comune, ca parte a executării bunurilor comune, nu poate avea loc.

 Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, admiterea cererii de partaj şi notarea procesului în cartea funciară.

 În motivarea apelului s-a arătat că hotărârea Judecătoriei Târgu-Mureş este nelegală şi netemeinică, întrucât instanţa nu a stăruit prin toate mijloacele legale – administrarea tuturor probelor – la descoperirea sau la aflarea adevărului, la stabilirea situaţiei de fapt şi la aplicarea corectă a legii.

 În continuare, reclamantul a reluat motivele invocate în cererea de chemare în judecată, precum şi în precizarea formulată ulterior, susţinând că imobilul a cărui partajare a solicitat-o este bun comun al celor doi soţi pârâţi şi actele emise de executorul judecătoresc dovedesc faptul că pârâtul debitor S. N. nu deţine alte bunuri proprii care să acopere creanţa existentă.

 Tribunalul Mureş, prin decizia civilă nr. 172 din 09.09.2013, a respins apelul reclamantului ca nefondat.

 În motivarea deciziei, Tribunalul a reţinut următoarele:

 Este indubitabil faptul că prin sentinţa civilă nr. 1261/2009, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 5363/320/2008, pârâtul S. N. a fost obligat să plătească reclamantului H. A. echivalentul în lei a sumei de 100.000 euro, cu dobânzi aferente. La baza acestei obligaţii a stat contractul de mandat şi cel de împrumut încheiat între reclamant şi pârâtul de rândul 1. Aşadar, este de necontestat caracterul personal al datoriei pârâtului S. N.. În această situaţie sunt aplicabile dispoziţiile art. 33 alin. 1 şi 2 din Codul familiei, care stabilesc caracterul subsidiar al urmăririi bunurilor comune ale soţilor pentru datoria unuia dintre aceştia, creditorul având obligaţia de a urmări, în prealabil, bunurile personale ale debitorului.

 Această condiţie nu a fost îndeplinită de către reclamant. Este adevărat că în dosar s-a făcut dovada faptului că s-a pornit executarea silită împotriva pârâtului debitor, în acest sens constituindu-se dosarul execuţional nr. 65/2008 al BEJ S.-P., însă datele ce rezultă din actele depuse la dosar conduc la concluzia că în acea executare silită se urmăreşte realizarea unui alt drept de creanţă şi nu cea constatată prin sentinţa civilă nr. 1261/2009 a Tribunalului Mureş. Articolul 33 alin. 2 din Codul familiei condiţionează existenţa unei corespondenţe între dreptul de creanţă a cărui executare se urmăreşte şi dreptul în temeiul căruia se cere partajarea bunurilor comune. Câtă vreme reclamantul nu a făcut dovada că a încercat executarea hotărârii judecătoreşti invocate mai sus, nu se justifică executarea silită a bunurilor comune a celor doi soţi.

 În altă ordine de idei, chiar şi în cazul unei abordări mai puţin formaliste a acestei probleme deduse judecăţii, s-a apreciat că acţiunea reclamantului ar fi tot neîntemeiată. Astfel, depunerea la dosarul de apel a proceselor-verbale din datele de 02.04.2008 şi 05.05.2008, întocmite în dosarul execuţional nr. 65/2008 al BEJ S.-P., nu reprezintă o dovadă suficientă a faptului că reclamantul creditor a încercat urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor înainte de a trece la executarea bunurilor comune.

 Critica principală a acestor înscrisuri vizează vechimea considerabilă a înscrisurilor prezentate, acestea datând din prima parte a anului 2008, în condiţiile în care dreptul de creanţă pus în discuţie în acest proces a fost recunoscut irevocabil printr-o hotărâre care datează de la sfârşitul anului 2009. Depunerea acestor înscrisuri la dosarul de apel la începutul anului 2013 creează prezumţia că, până la această dată, de la începutul anului 2008, nu s-au făcut niciun fel de demersuri suplimentare pentru a se stabili dacă debitorul deţine în proprietate exclusivă bunuri mobile sau imobile. Aceeaşi concluzie se poate deduce şi din modul în care este redactată adresa din data de 04.04.2013, emisă în acelaşi dosar execuţional sus-menţionat, în care executorul judecătoresc, la cererea reprezentantei reclamantului, face un rezumat al actelor de executare întocmite până la data curentă. Mai mult decât atât, informaţiile furnizate de procesele-verbale din anul 2008, la care s-a făcut referire, potrivit cărora soţul debitor nu ar avea alte proprietăţi exclusive apte să fie supuse executării silite, provin chiar de la debitor şi de la soţia acestuia, nefiind rezultatul unor verificări amănunţite efectuate de organul însărcinat cu executarea.

 Şi împotriva acestei decizii reclamantul a formulat recurs, solicitând modificarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii aşa cum a fost ea formulată şi precizată.

 În motivarea recursului s-au arătat următoarele:

 Reclamantul a solicitat instanţelor de judecată partajarea bunului comun al pârâtului S. N. şi al soţiei acestuia, S. E., evaluat printr-o expertiză extrajudiciară la 1.143.370 lei. Partajarea acestui bun a fost solicitată ca urmare a faptului că pârâtul S. N. datorează reclamantului o sumă importantă.

 Reclamantul l-a împuternicit pe pârât să dezmembreze un teren şi apoi să-l vândă, urmând să-i plătească preţul vânzării. Terenul a fost vândut şi, printr-o declaraţie făcută în faţa unui notar public, pârâtul s-a obligat să-i plătească reclamantului cota ce i-ar reveni din preţul vânzării, adică suma de 547.560 lei. Pe lângă această obligaţie, pârâtul s-a obligat în baza unui contract de împrumut să restituie suma de 40.000 euro, echivalentul a 144.000 lei, la data de 06.02.2008. Ulterior, pârâtul s-a obligat din nou, în anul 2007, printr-o declaraţie autentificată, să plătească reclamantului suma de 547.560 lei.

 Întrucât obligaţiile asumate nu au fost executate voluntar de către pârât şi pentru că principalul bun aflat în patrimoniul pârâtului este imobilul înscris în CF xxx, în temeiul art. 36 alin. 2 din Codul familiei, s-a solicitat partajarea acestuia în condiţiile în care bunul se află în coproprietatea devălmaşă a pârâtului debitor, precum şi a soţiei acestuia.

 Adresele emise la data de 30.09.2013 în dosarul execuţional nr. 65/2008 de către Primăria Târgu-Mureş şi ITM Târgu-Mureş fac dovada că pârâtul debitor nu are alte bunuri mobile a căror executare silită să ducă la acoperirea creanţei. Aceste adrese dovedesc că executorul judecătoresc a făcut demersuri în vederea identificării bunurilor personale ale pârâtului debitor. Pe de altă parte, pe tot parcursul judecăţii cauzei, pârâtul S. N. a recunoscut creanţa datorată, precum şi cota parte pe care acesta o are din bunul supus partajării.

 Probele administrate în cauză dovedesc faptul că sunt îndeplinite condiţiile începerii executării silite a bunurilor comune ale celor doi soţi şi că pârâtul nu are bunuri proprii care să facă posibilă recuperarea debitului.

 Pârâtul S. N. a formulat întâmpinare, solicitând, pe de o parte, anularea cererii ca netimbrată, iar, pe de altă parte, respingerea recursului ca nefondat.

 În ceea ce priveşte excepţia netimbrării, pârâtul S. N. a arătat că cererea de recurs formulată de reclamant nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 20 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 146/1997 şi, prin urmare, nu poate fi soluţionată pe fond.

 Pe de altă parte, pârâtul a arătat că recursul reclamantului este nefondat pentru că nu a fost îndeplinită condiţia prevăzută de art. 33 alin. 1 din Codul familiei, care stabileşte caracterul subsidiar al procedurii executării silite a bunurilor comune pentru un debit al unuia dintre soţi.

 De altfel, pârâtul a arătat că, recent, l-a contactat pe reclamant în vederea achitării în rate a debitului, propunerea formulată de pârât fiind respinsă de reclamant.

 În altă ordine de idei, chiar şi probele depuse de reclamant în dosar nu sunt suficiente să facă convingerea că executarea silită a bunurilor proprii ale debitorului nu a fost posibilă. De altfel, înscrisurile depuse cu ocazia judecării apelului sunt vechi, datează din anul 2008.

 În drept au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă.

 Verificând hotărârea atacată, Curtea a constatat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

 În fapt, reclamantul, după ce şi-a precizat cererea de chemare în judecată, a solicitat instanţei să dispună partajarea bunurilor comune ale pârâţilor, soţii S. N. şi E., în vederea recuperării datoriei pe care unul dintre cei doi soţi, respectiv S. N., o are faţă de reclamant.

 Pârâtul S. N. a recunoscut existenţa acestui debit, în acest sens fiind pronunţată şi o hotărâre judecătorească, a recunoscut, de asemenea, că este coproprietarul imobilului supus a fi partajat, aspecte ce rezultă din răspunsul la interogatoriul solicitat în cursul judecării fondului cauzei. De asemenea, au fost depuse şi hotărârile judecătoreşti prin care pârâtul S. N. a fost obligat la plata sumei de 100.000 euro.

 Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantului constatând că nu a fost îndeplinită una dintre condiţiile admiterii cererii de partajarea a bunurilor comune şi anume aceea prevăzută de art. 33 alin. 2 din Codul familiei, reclamantul nedovedind faptul că a încercat în prealabil executarea bunurilor proprii ale soţului debitor.

 În apel, reclamantul a depus înscrisuri care, susţine el, fac dovada imposibilităţii recuperării datoriei în urma executării bunurilor proprii ale pârâtului.

 Curtea apreciază că Tribunalul Mureş a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 33 din Codul familiei, precum şi ale art. 169, 171-175 Cod civil.

 Astfel, deşi într-un act emis de către un executor judecătoresc, act ce îmbracă forma unui înscris autentic în înţelesul prevederilor art. 1171 Cod civil, se constată că soţia debitorului, adică pârâta S. E., afirmă că pârâtul nu are bunuri mobile care să asigure recuperarea debitului, instanţa a constatat că nu a fost îndeplinită etapa prealabilă, cea a executării bunurilor proprii ale debitorului şi, deci, nu poate avea loc trecerea la executarea bunurilor comune.

 Trebuie spus că această declaraţie nu este una simplă, făcută de o persoană care nu are legătură cu debitorul, ci este făcută chiar de soţia acestuia în faţa unui agent al statului. Fără a aprecia asupra puterii doveditoare a acestei probe, Curtea remarcă faptul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1171 şi următoarele din Codul civil.

 Pe de altă parte, Curtea a constatat că Tribunalul a interpretat greşit şi dispoziţiile art. 33 din Codul familiei, considerând că imposibilitatea desfăşurării unei executări silite asupra bunurilor personale ale debitorului nu poate rezulta decât dintr-un dosar execuţional pornit în baza aceluiaşi titlu executoriu pe care se întemeiată şi acţiunea de partajare a bunurilor comune. Această interpretare este una restrictivă, deoarece trecerea la executarea bunurilor comune ale soţilor pentru datoria unuia dintre aceştia poate avea loc atunci când nu pot fi urmărite bunurile proprii ale debitorului, indiferent de împrejurarea în care acest ultim aspect a fost dovedit.

 Prin urmare, fiind depuse în apel dovezi suficiente din care rezultă imposibilitatea unei executări asupra bunurilor personale ale debitorului, Tribunalul trebuia să desfiinţeze hotărârea atacată şi să trimită cauza spre rejudecare. Această concluzie se desprinde din faptul că instanţa de fond nu a administrat toate probele ce se impun într-o acţiune de partaj, constatând că nu a fost îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de art. 33 din Codul familiei.

 Faţă de cele reţinute, constatând că este incident unul dintre motivele de recurs invocate şi fără a mai fi necesară analizarea celui de al doilea motiv de recurs, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, a admis recursul, a modificat decizia atacată în sensul admiterii apelului şi, în conformitate cu prevederile art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, a desfiinţat hotărârea instanţei de fond trimiţând cauza, spre continuarea judecăţii, la Judecătoria Târgu-Mureş.

 În rejudecarea fondului, Judecătoria va administra toate probele necesare în vederea soluţionării acţiunii de partaj a reclamantului şi ţinând cont de probele deja existente, va aprecia dacă se impune administrarea altor probe pentru a determina cota parte pe care cei doi pârâţi o deţin din imobilul a cărui partaj se solicită, valoarea acestui imobil şi modul în care urmează să fie efectuată partajarea imobilului.

 Toate cheltuielile de judecată suportate de părţi până la această fază procesuală vor fi avute în vedere cu ocazia rejudecării pe fond a cauzei.

Domenii speta

Spete similare