Acţiune în evacuare. Admisibilitate. Parte titulară a dreptului de abitaţie

Acţiune în evacuare. Admisibilitate. Parte titulară a dreptului de abitaţie

Acţiunea în evacuare, ca sancţiune, este specifică raporturilor juridice de locaţiune, care sunt raporturi de obligaţii, ce au ca efect translaţiunea folosinţei unui bun, locatarul fiind un detentor care nu dobândeşte drepturi reale asupra bunului, având obligaţia restituirii acestuia. În cazul în care pârâtul este titularul dreptului de abitaţie, modalitatea prin care reclamantul poate obţine folosinţa locuinţei este aceea a stingerii dreptului de abitaţie (art. 565, art. 568 C.civ.) şi nu prin acţiune în evacuare.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 75 din 17 februarie 2010

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Iaşi la data de 23.05.2008, reclamanta E.E. a solicitat evacuarea necondiţionată a pârâtului C.C. din locuinţa domiciliului comun, susţinând că în urma partajului de bunuri comune a încheiat cu pârâtul tranzacţie, fostul soţ fiind beneficiarul dreptului de habitaţie asupra unei camere, sufragerie cu acces la baie şi bucătărie. Evacuarea era motivată pe neplata cheltuielilor de întreţinere de pârât, ce totalizau 21.374,72 lei în luna februarie 2008 şi conduita violentă. În drept, reclamanta a indicat ca temei juridic Legea nr.114/1996.

Judecătoria Iaşi, prin sentinţa civilă nr.4957 din 27 martie 2009, a respins acţiunea, reţinând că pârâtul avea un drept de abitaţie viager, stabilit prin convenţia părţilor, de care instanţa a luat act prin tranzacţia încheiată de foştii soţi, în partaj prin sentinţa civilă nr. 14225/3.12.2007 a aceleiaşi instanţe. S-a constatat, aplicând art.969 şi art.970 din Codul civil, că pârâtul s-a obligat să suporte numai partea corespunzătoare dreptului său de abitaţie, unele întârzieri în plata acestora neconducând la pierderea dreptului său.

Referitor la actele de violenţă invocate în acţiune, a reţinut judecătoria că nu erau dovedite, reclamanta nelocuind în apartament deoarece lucra în Italia şi venea acasă la intervale mari de timp.

Împotriva sentinţei a declarat apel, reclamanta invocând convenţia părţilor şi a încălcării celor două obligaţii de pârât, care nu a achitat cheltuielile de întreţinere şi nu a păstrat liniştea şi buna convieţuire, ceea ce ducea la încetarea dreptului de abitaţie.

Tribunalul Iaşi, prin decizia civilă nr.762 din 9 noiembrie 2009, a admis apelul promovat de reclamanta E.E. contra sentinţei civile nr.4957/27.03.2009 a Judecătoriei Iaşi, sentinţă pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamanta E.E. în contradictoriu cu pârâtul C.C., dispunând evacuarea pârâtului din imobil.

Pentru a pronunţa hotărârea tribunalul a reţinut că în lipsa unei precizări exprese cu privire la „plata cheltuielilor de întreţinere şi a curentului electric”, referirea se făcea la totalitatea acestora şi nu doar la cele corespunzătoare spaţiului asupra căruia avea dreptul de abitaţie. Instanţa de apel a constatat că obligaţia de plată a cheltuielilor de întreţinere era condiţionată de dispoziţiile legale în materie, astfel încât nu se putea susţine că plata putea fi făcută oricând, întârzierea la plata utilităţilor producând penalităţi, contabilizarea unor sume restante mari declanşând procese în instanţă. Pentru executarea unor astfel de hotărâri, prin care se constatau mari obligaţii de plată, se putea ajunge la executarea silită a imobilului, ceea ce punea în pericol nu numai dreptul de abitaţie al intimatului, ci însuşi dreptul de proprietate al apelantei asupra apartamentului.

Sub acest aspect al neplăţii cheltuielilor de întreţinere, a constatat tribunalul că dovezile erau clare, părţile fiind deopotrivă acţionate în judecată pentru obligarea la plata lor, cauza făcând obiectul unui alt dosar aflat pe rolul Judecătoriei Iaşi.

Referitor la atitudinea pârâtului, din înserarea acestei condiţii în conţinutul tranzacţiei, a reţinut tribunalul că părţile au acceptat că pârâtul este cunoscut ca având această latură violentă, conflictuală, a comportamentului său, iar ceea ce interesa în cauză era dacă acest comportament violent în limbaj sau în gesturi s-a manifestat cel puţin odată după încheierea tranzacţiei, fapt dovedit cu martori şi înscrisuri. Astfel, anularea procesului-verbal de contravenţie prin sentinţa civilă nr.9621/2008 s-a dispus pentru că fapta nu s-a comis în public, relevant în cauză fiind dacă injuriile, ameninţările, violenţele s-au manifestat sau nu faţă de reclamantă şi dacă s-a încălcat şi această obligaţie, stipulată în tranzacţie, de respectare a normelor de convieţuire.

Împotriva hotărârii date de Tribunalul Iaşi a declarat recurs C.C., încadrându-l în art.304 pct.9 C.pr.civ. Recurentul a susţinut că tribunalul a aplicat greşit dispoziţiile art.545, art.568, art.574 C.civ., reţinând obligaţia pentru pârât de a plăti cheltuielile pentru apartament în totalitate, deşi nu ocupa decât o parte din locuinţă, având obligaţia de a contribui în raport de ceea ce folosea efectiv.

În apartament locuiau şapte persoane, între care copiii majori ai părţilor în număr de trei, iar cheltuielile ce îi reveneau fiind în cuantum mult redus, le-a achitat, precum şi debitul în totalitate, acţiunea introdusă în alt dosar de pe rolul Judecătoriei Iaşi, pentru plata cheltuielilor de întreţinere, fiind respinsă prin Ordonanţa nr. 2952/27.10.2009.

Într-un alt motiv au fost formulate critici, invocându-se jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, încălcarea principiului nevinovăţiei în înlăturarea forţei probante a hotărârii judecătoreşti prin care s-a anulat procesul-verbal de contravenţie.

Recurentul a precizat că reclamanta locuia de cinci ani în Italia, actele de violenţă şi pretinsa încălcare a normelor de convieţuire nefiind reale, încercându-se dovedirea acestora prin declaraţia fiului, persoană cu handicap surdo-mut, greşit reţinând tribunalul imposibilitatea colocaţiunii, în condiţiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin trimitere la jurisprudenţa sa anterioară, a decis că pierderea locuinţei de o persoană este o formă extremă a ingerinţei în dreptul la respectarea domiciliului, instanţa de judecată având obligaţia de a analiza şi stabili proporţionalitatea şi rezonabilitatea măsurii prin prisma art.8 din Convenţie.

În susţinerea recursului au fost depuse cópii ale chitanţelor emise de asociaţia de locatari şi S.C. „T.S.”, reprezentând achitarea cheltuielilor de întreţinere restante, plătite de C.C. pentru E.E., chitanţa privind plata energiei electrice.

Analizând lucrările dosarului, curtea de apel a constatat că reclamanta a investit instanţa de prim grad cu acţiunea în evacuare, ca sancţiune, motivată pe neîndeplinirea obligaţiilor asumate de pârât prin tranzacţia ce a consfinţit învoiala foştilor soţi cu privire la partajarea bunurilor comune. Scopul reclamantei-intimate a fost redobândirea unuia din atributele dreptului său de proprietate şi anume folosinţa părţii din apartament pe care pârâtul o deţinea.

Dreptul de abitaţie reglementat prin art.575-572 din Codul civil, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, s-a constituit pentru pârâtul-recurent prin convenţia părţilor „pentru tot restul vieţii”, fiind impusă condiţia achitării cheltuielilor de întreţinere, a curentului electric şi a păstrării liniştii şi bunei convieţuiri în apartament.

Acţiunea în evacuare ca sancţiune este specifică raporturilor juridice de locaţiune, adică acelor raporturi prin care o parte, numită locator, s-a obligat să procure celeilalte părţi numită locatar, folosinţa pe timp determinat a unui bun individual, determinat şi neconsumptibil, în schimbul unei sume de bani numită chirie. Raporturile juridice din materia locaţiunii sunt raporturi de obligaţii ce au ca efect translaţiunea folosinţei unui bun, locatarul fiind un detentor care nu dobândeşte drepturi reale asupra bunului, locatarul are obligaţia restituirii „bunului” la împlinirea termenului pentru care s-a încheiat contractul, fie ca sancţiune pentru neplata chiriei sau în alte cazuri expres prevăzute de lege (art.1429, art.1453 C.civ.).

 În cauza de faţă, între reclamant şi pârât nu existau raporturi de obligaţii derivate din locaţiune pentru ca neplata cheltuielilor de întreţinere, pretinsa imposibilitate a locaţiunii în modalitatea arătată în acţiune urmând a avea ca efect predarea bunului.

Curtea de apel a avut în vedere că între părţi exista un raport de drept real, recurentul având posesia părţii din apartamentul proprietatea reclamantei, urmare a constituirii dreptului de abitaţie.

În consecinţă, obligarea „predării”, a încetării folosinţei bunului, nu putea avea loc decât prin mijlocul procedural şi pentru cazurile reglementate de dreptul de abitaţie, iar nu prin acţiunea în evacuare, specifică raporturilor locative, în care părţile din cauză nu se aflau.

Prin aplicarea greşită a legii tribunalul a admis acţiunea în evacuare utilizată de reclamantă, deşi modalitatea prin care aceasta putea redobândi folosinţa şi încetarea abuzurilor pretinse era numai aceea a stingerii dreptului de abitaţie (art.565, art.558 C.civ.).

Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art.312 C.pr.civ., curtea de apel a admis recursul, schimbând în tot decizia tribunalului şi păstrând sentinţa.

Domenii speta

Spete similare