Despăgubiri

Contrar apărărilor formulate de reclamant, Curtea constată că durata întregului proces penal care l-a vizat nu putea fi avută în vedere de tribunal ca un criteriu de apreciere a prejudiciului cauzat victimei erorii judiciare în speţă, în condiţiile în care eroarea judiciară acuzată se raportează exclusiv la luarea unor măsuri preventive cu caracter privativ ori, după caz, doar restrictiv de libertate,  măsuri cu o durată limitată în cursul procesului, pretenţiile reclamantului la despăgubiri, formulate în acest context, depăşind în mod evident limitele cadrului procesual decurgând din incidenţa dispoziţiilor art. 504 C.proc.pen..

Din această perspectivă, Curtea constată că tribunalul a analizat în mod corect această cerere de acordare a despăgubirilor pentru durata nerezonabilă a procesului penal prin raportare la dispoziţiile art. 998-999 C.civ., ţinând seama chiar de  statuările CEDO referitoare la legislaţia noastră internă .

Domeniu – despăgubiri

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.8230/3/2010 – DECIZIA CIVILĂ NR.51 A/21.02.2013)

Prin cererea înregistrată la data de 15 februarie 2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă sub nr. 8230/3/2010, reclamantul V.V. a chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin M.F.P., solicitând  obligarea acestuia la plata despăgubirilor cu suma estimativă de bani care va fi detaliată în cuprinsul cererii, pentru acoperirea prejudiciului care i-a fost cauzat ca urmare a arestării sale pe nedrept, trimiterii abuzive în judecată, precum şi urmare a consecinţelor dispoziţiilor hotărârilor judecătoreşti penale prin care au fost dispuse îngrădiri privind posibilitatea de exercitare efectiva a profesiei.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 12 august 1996, ca urmare a susţinerii concursului pentru postul de comandant adjunct, a fost angajat pe o perioadă nedeterminată ca şef serviciu Trafic-sol la Regia Autonomă Aeroportul Internaţional Bucureşti – Otopeni (denumită în continuare RA AIBO), prin decizia ClM nr. 915 din 12 august 1996, aceasta deoarece postul de comandant adjunct nu era disponibil la acel moment .

Ulterior, a fost încadrat pe funcţia de comandant adjunct la RA AIBO prin decizia ClM nr. 1113 din 01 octombrie 1997.

S-a arătat că la data de 17 aprilie 1998 ofiţerii de poliţie din cadrul Inspectoratului de Poliţie Transporturi Bucureşti au fost sesizaţi de către reprezentanţi ai vămii, că în curtea Vămii Chitită au fost conduse mai multe autotrenuri încărcate cu baxuri de ţigări sustrase controlului vamal, ţigări încărcate dintr-un avion parcat la un depozit situat în Aeroportul Otopeni. În urma acestei constatări s-a întocmit dosar penal iar prin rechizitoriul nr. 70/P/1998 din 23 iulie 1998 al Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel  s-a dispus trimiterea în judecată a mai multor inculpaţi, inclusiv a sa.

S-a mai susţinut că în perioada 07 mai 1998 - 13 august 1998  reclamantul a fost supus arestării preventive şi că din cauza acestei arestări preventive, prin decizia nr. 136 din 07 iulie 1998 a fost concediat conform art. 130 alin. 1 lit. j din Codul muncii (în forma anterioară).

Reclamantul a arătat că în urma eliberării din arest preventiv, a fost reangajat pe o perioadă nedeterminată ca referent la biroul reglementări aeronautice al RA AIBO prin decizia CIM nr. 1148 din 03 septembrie 1998, mai precis pe postul de referent de specialitate în cadrul Serviciului Management, Calitate şi Reglementări – Biroul Reglementări aeronautice, post mult inferior pregătirii sale şi parcurgerii etapelor profesionale în urma cărora obţinuse prin examen postul de comandant adjunct, deţinut anterior arestării preventive abuzive.

Conducerea de la acel moment a companiei a motivat că nu putea să îl reîncadreze pe acelaşi post deoarece figura ca inculpat în dosarul penal în cadrul căruia fusese dispusă arestarea preventivă împotriva sa.

Astfel, activitatea desfăşurată în concret de reclamant ca referent presupunea un grad de pregătire inferior (studii liceale) şi excludea desfăşurarea activităţii în zone cu acces restricţionat – mai precis piste, platforme de rulaj aerian s.a. conform reglementarilor aeronautice. Prin interzicerea accesului în acest tip de zone, în mod evident nu a mai avut posibilitatea activităţii profesionale conform pregătirii în domeniul aeronautic care presupune accesul tocmai în aceste zone: în acelaşi timp, angajatorul i-a limitat activitatea, consecinţă a procesului penal, la activitatea de referent, mult inferioară competenţelor sale profesionale deoarece presupunea doar întocmirea de acte birocratice, administrative.

S-a mai învederat că prin sentinţa penală nr. 19 din 18 februarie 1999 Tribunalul Militar Bucureşti a dispus condamnarea reclamantului pentru faptele reţinute în rechizitoriu, soluţie păstrată la Curtea Militară de Apel.

Începând cu data de 11 decembrie 2000, în urma atribuirii unui mandat de deputat, pe listele unui partid politic, ca urmare a alegerilor parlamentare din 26 noiembrie 2000, contractul de muncă i-a fost suspendat până la încetarea exercitării mandatului de parlamentar.

Reclamantul a arătat că, în recurs, Curtea Supremă de Justiţie - Secţia penală, prin decizia nr. 992 din 26 februarie 2001 a dispus restituirea cauzei, în ce mă privea, la Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel în vederea completării urmăririi penale.

Direcţia Naţională Anticorupţie a dispus prin ordonanţa 13/P/2004 din 24 noiembrie 2004 neînceperea urmăririi penale faţă de reclamant pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.  254 Cod penal.

S-a mai arătat că, prin aceeaşi ordonanţă s-a declinat cauza în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel pentru completarea urmăririi penale cu celelalte acte dispuse de instanţa supremă, cauza înregistrându-se la numărul 26/P/2002.

Prin Ordonanţa nr. 26/P/2002 din 09 decembrie 2004 Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel a dispus declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie întrucât la acea dată  reclamantul avea calitatea de deputat.

S-a arătat că la data de 17 decembrie 2004 dosarul a fost trimis de către Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cauza fiind înregistrată la numărul 26/D/P/2005.

Reclamantul a arătat că la încetarea mandatului de deputat, în anul 2004  reclamantul a  solicitat din nou reîncadrarea pe postul de comandant adjunct ori pe un post similar – corespunzător pregătirii şi experienţei profesionale, fapt ce i-a fost refuzat nejustificat, de către conducerea companiei, deşi între timp prin decizia nr. 992 din 26 februarie 2001 Curtea Supremă de Justiţie dispusese restituirea cauzei, în ce mă privea, la Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel în vederea completării urmăririi penale, neexistând probe pentru stabilirea vinovăţiei mele penale.

S-a mai arătat că, prin Ordonanţa din 20 august 2009 dată în dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală faţă de subsemnatul, pentru infracţiunile prevăzute la art. 323 alin. 2 Cod penal, art. 26 Cod penal raportat la art. 175, 179 din Legea nr. 141/1997, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 33 Cod penal, soluţie pronunţată conform art. 249 Cod de procedură penală raportat la art. 11 lit. b, art. 10 lit. d Cod de procedură penală.

Prin urmare, reclamantul a arătat că în perioada 07 mai 1998 - 13 august 1998 a fost arestat în mod nelegal, motiv pentru care a solicitat repararea daunelor materiale şi morale grave suferite în urma acestei arestări preventive nelegale, trimiterea subsemnatului in judecata fiind de asemenea abuziva.

Cu privire la prejudiciul material efectiv înregistrat, reclamantul a arătat că salariile (ce urmează a fi reevaluate prin indexare, majorare şi reactualizare) – conform CIM nr. 1113 din 01 octombrie 1997, în calitate de comandant adjunct la Regia Autonomă Aeroportul Internaţional – Otopeni (persoana juridică antecesoare a actualei Companii Naţionale „Aeroportul Internaţional Otopeni Bucureşti” SA), neîncasate urmare a arestării preventive şi desfacerii contractului de muncă potrivit art. 61 lit. b din Codul muncii, de care ar fi trebuit să beneficiez următorul interval de timp: 07 mai 1998 - 12 august 1998, intervalul cuprins între momentul arestării preventive şi momentul reangajării pe un post inferior.

Pentru intervalul 06 mai 1998 - 02 septembrie 1998 salariul neîncasat (conform înscrierilor din cartea de muncă) a fost de 4.197.960 lei/rol, la data de 07 mai 1998. Actualizând (estimativ) funcţie de Indicele lunar al preturilor de consum, conform datelor disponibile pe site-ul Institutului Naţional de Statistica se obţine suma estimativa (potrivit formulei A = suma iniţială de actualizat x IPC/100) 4.197.960 lei/rol x 646,86/100 = 27.154.924,056 lei/rol/luna. Prin urmare, pentru aproximativ trei luni de arestare preventiva rezulta un total de 81.464.772 lei/rol, adică 8.146,47 lei/ron. Sumă ce constituie diferenţa salariată, în cuantum indexat, majorat şi reactualizat dintre salariul avut înainte de arestare şi salariul stabilit după reangajare, pentru perioada 03 septembrie 1998 – 11 decembrie 2000, perioada în care a fost reangajat pe postul de referent, post mult inferior pregătirii sale profesionale, experienţei profesionale acumulate şi examenelor susţinute pentru a accede la postul deţinut înaintea arestării abuzive. După cum a rezultat din înscrierile în cartea de muncă, diferenţa salarială (rezultată din CIM nr. 1113 din 01 octombrie 1997 faţă de CIM nr. 1148 din 03 septembrie 1998) a fost de 4.197.960 lei/rol – 3.087.400 lei/rol = 1.110.560 lei/rol/lună. Estimativ, potrivit calculului arătat mai sus, funcţie de indicele lunar al preturilor de consum, rezulta suma de 1.105.560 lei/rol X 646,86/100 = 7.151.425,416 lei/rol/lună. Având în vedere ca intervalul 03 septembrie 1998 – 11 decembrie 2000 cuprinde 25 de luni, rezultă o sumă totală de 7.151.425,416 X 27 de luni = 193.088.486,232 lei/rol (adică 19.309 lei/ron).

Reclamantul a arătat ca începând cu data de 11 decembrie 2000, în urma atribuirii unui mandat de deputat, pe listele unui partid politic, ca urmare a alegerilor parlamentare din 26 noiembrie 2000, contractul de muncă i-a fost suspendat până la încetarea exercitării mandatului de parlamentar, la 10 decembrie 2004.

Pentru acest interval urmează a fi calculată diferenţa dintre veniturile obţinute ca parlamentar şi cele ce i s-ar fi cuvenit în calitate de comandant adjunct, urmând să completeze cererea, dacă este cazul, cu suma astfel estimată.

S-a mai susţinut că la data de 19 mai 1998 a fost aplicat sechestru asigurător de către organele de poliţie asupra bunurilor reclamantului, în primul rând un bun imobil apartamentul nr. 43 situat la parterul blocului nr. 43 din Str. V. nr. 6, sector 6, B.. Sechestrul asigurător a fost ridicat abia prin Ordonanţa din 19 noiembrie 2007 dată în dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Printre bunurile sechestrate se află şi un autoturism marca Warburg evaluat la momentul sechestrării la 5 milioane lei/rol.

S-a mai arătat că beneficiul nerealizat rezultă mai întâi din refuzul reangajării din partea angajatorului, astfel încât după data de 10 decembrie 2004 contractul de muncă a încetat prin aşa-zisul acord al părţilor deoarece a refuzat să continue activitatea într-un post total impropriu raportat la pregătirea sa profesională.

A mai arătat reclamantul că este evident ca refuzul reangajării a fost o consecinţă directă a arestării nelegale şi procesului penal prelungit abuziv şi nerezonabil, iar prejudiciul in forma beneficiului nerealizat este cert, concretizându-se în salariile neîncasate pe perioada 10 decembrie 2004 – septembrie 2009 (momentul stabilirii definitive a nevinovăţiei penale).

Reclamantul a precizat că, în mod evident, imposibilitatea parcurgerii carierei în domeniul aeronautic, conform aptitudinilor demonstrate şi examenelor susţinute în obţinerea calificărilor enumerate, s-a datorat erorilor judiciare din procesul penal desfăşurat împotriva sa. Mai mult, durata excesivă a acestui proces a condus la situaţia actuală, constatată şi în cuprinsul Ordonanţei – pagina 5 din ordonanţă – din 19 noiembrie 2007 dată în dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de ridicare a măsurilor de sechestru asigurător în sensul de a nu mai avea posibilitatea reangajării în domeniu.

Reclamantul a mai arătat că i-a fost lezată demnitatea, ce presupunea în acest caz şi onoarea militară, desconsiderată în mod injust, fapt dovedit de stabilirea nevinovăţiei penale.

Nu în ultimul rând, detenţia în sine i-a produs tulburări psiho-somatice serioase, care, coroborate cu durata excesivă a procesului penal la care a fost supus pe o perioadă de mai mult de zece ani, au condus la afecţiuni ce i-au alterat grav starea de sănătate şi condiţia de viaţă, alterări ce urmează să fie suplinite prin acordarea de daune morale.

De asemenea, s-a mai arătat că, în speţă există eroare judiciară deoarece a fost arestat preventiv ilegal în perioada 07 mai 1998 – 13 august 1998, în timp ce prin ordonanţa din 20 august 2009 dată în dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală faţă de reclamant, deoarece în conformitate cu art. 10 lit. d Cod de procedură penală s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, lipsind vinovăţia făptuitorului.

S-a mai precizat că, prejudiciile care i-au fost cauzate prin această eroare judiciară gravă sunt atât de ordin material, cât şi moral, au rezultat ca şi consecinţe directe ale gravei erori judiciare, astfel cum au fost detaliate în precedent, nefiind reparate până la momentul introducerii acţiunii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 504 Cod de procedură penală şi următoarele  şi art. 998 ţi următoarele Cod civil.

La data de 11 mai 2010 şi la data de 18 iunie 2010 reclamantul a depus o precizare a acţiunii privind temeiul juridic al acţiunii.

Prin această precizare s-a arătat că daunele materiale şi morale s-au produs în speţă dintr-un complex de cauze în strânsă legătură cu procesul penal în cadrul căruia a suferit măsura arestării preventive, în care a fost pusă în mişcare acţiunea penala împotriva sa şi a fost condamnat de două instanţe.

Astfel, în esenţă daunele solicitate sunt legate de perioada arestului, de durata în care a fost inculpat şi s-au luat alte măsuri împotriva sa, acest proces penal desfăşurat împotriva reclamantului (deşi s-a dovedit ca a fost nevinovat) datorită cauzei ce a declanşat efectele negative de natură patrimonială şi nepatrimonială pentru care a solicitat daune materiale şi morale în cadrul cauzei.

Reclamantul a arătat că, în principal, arestarea preventivă a avut ca efect imediat şi grav concedierea sa prin decizia nr. 136 din 07 iulie 1998 conform art. 130 alin. 1 lit. j din Codul muncii (în forma anterioară). Refuzul reangajării conform pregătirii profesionale a fost motivat de angajatorul de la acel moment în baza acestei arestări preventive. În plus, reclamantul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu încă din 23 iulie 1998, primul termen de judecată în faţa Tribunalului Militar Bucureşti având loc la 01 septembrie 1998, oferind un motiv suplimentar angajatorului de a refuza reangajarea pe postul de conducere ocupat anterior, în timp ce reangajarea sa, pe post inferior, s-a produs la 03 septembrie 1998.

Arestarea preventivă pe care suferită s-a coroborat cu alte măsuri restrictive de libertate luate împotriva sa pe parcursul procesului penal, precum au fost în cauză interdicţia de a părăsi localitatea, dar şi trimiterea în judecată şi condamnarea în două instanţe sunt cauze generatoare de prejudicii conform art. 504 şi următoarele Cod de procedură penală.

Pe de altă parte, evoluţia sa profesională a fost afectată în mod grav şi ireversibil, şi în consecinţă i-au fost lezate viaţa socială, profesională, precum şi cea personală, toate acestea afectând în consecinţă demnitatea şi personalitatea reclamantului, adică au fost grav lezate acele drepturi nepatrimoniale a căror încălcare produce daune morale.

Prin încheierea din 30 iunie 2010 tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii în ceea ce priveşte capetele de cerere a 1 II, a 1 III, a 1 IV, a 2 I şi capătul de cerere referitor la daunele morale (care nu privesc arestarea) întemeiate pe dispoziţiile  art. 504 şi următoarele Cod de procedură penală.

În temeiul art. 20 raportat la art. 2 din Legea 146/1997 şi art. 3 din OG nr. 32/2005 a pus în vedere reclamantului, sub sancţiunea anulării, achitarea următoarelor taxe judiciare de timbru şi timbru judiciar: 1.241,80 lei şi 5 lei timbru judiciar (pentru capătul a 1 II), 264,68 lei şi 3 lei timbru judiciar (pentru capătul a 1 IV), 7.871,92 lei (la cursul Băncii Naţionale a României – 1 euro = 4,11 lei (16 februarie 2010) şi 5 lei timbru judiciar pentru capătul a 2 I, prin raportare la art. 998 Cod de procedură civilă. De asemenea a pus în vedere reclamantului, sub sancţiunea prevăzută de art. 1551 Cod de procedură civilă să indice valoarea provizorie a obiectului cererii, pentru capătul de cerere a 1 III, să indice separat cuantumul daunelor morale în funcţie de temeiul acestora.

La data de 02 februarie 2011, reclamantul a formulat cerere de majorare a cuantumului pretenţiilor şi precizare a sumelor solicitate cu titlu de daune morale, prin care a mărit valoarea sumei solicitate cu titlu de daune morale la 1.000.000 lei.

Daunele morale solicitate sunt indisolubil legate de arestarea preventiva, de restricţionarea libertăţii de mişcare (prin măsura interdicţiei de a paraşi localitatea), apoi de inculparea, trimiterea in judecata si condamnarea sa de către doua instanţe.

Reclamantul a mai arătat că despăgubirea de ordin moral se explica printr-o încercare de a contrabalansa efectele negative multiple ale vătămării produse de arestarea preventiva nelegala, restricţionarea libertăţii de mişcare, inculpare si in final condamnarea sa.

Prin încheierea din 04 februarie 2011 a fost admisă cererea de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, constatându-se că reclamantul este scutit de plata taxei judiciare de timbru pentru capetele de cerere a 1II, a 1IV şi a 2I.

Tribunalul a dispus ataşarea dosarelor penale.

Prin sentinţa civilă nr. 1429 din 7 iulie 2012, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă a respins, ca inadmisibile, capetele de cerere a 1 II, a 1 III, a 1 IV, a 2 I şi capătul de cerere referitor la daunele morale (care nu privesc arestarea) întemeiate pe dispoziţiile  art. 504 şi următoarele Cod de procedură penală; a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamantul V.V. în contradictoriu cu paratul S.R., prin M.F.P.; a obligat  pârâtul la plata către reclamant a sumei de 13.688 lei cu titlu de daune materiale şi a sumei de 140.000 lei cu titlu de daune morale; a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin încheierea din 30 iunie 2010 tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii în ceea ce priveşte capetele de cerere a 1 II, a 1 III, a 1 IV, a 2 I şi capătul de cerere referitor la daunele morale (care nu privesc arestarea) întemeiate pe dispoziţiile  art. 504 şi următoarele Cod de procedură penală şi astfel s-a impus a fi respinse, ca inadmisibile, aceste capete de cerere.

Pe fond, tribunalul a reţinut că prin ordonanţa din 07 mai 1998 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului, fiind emis mandatul de arestare nr. 13 din 07 mai 1998, acesta fiind încarcerat , după cum rezultă din biletul de liberare nr. 106/1998 emis de Inspectoratul General al Poliţiei – Unitatea 0106 în perioada 07 mai 1998 – 13 august 1998, ca urmare a prelungirilor succesive intervenite. 

Prin Ordonanţa din 15 mai 1998 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel s-a dispus aplicarea sechestrului asigurator asupra bunurilor reclamantului, sechestru asigurator ridicat prin ordonanţa din 25 octombrie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, între bunurile  cu privire la care s-a aplicat această măsură numărându-se şi apartamentul  nr. 43 din  str. V. nr. 6, bl. 43, parter, şi autoturismul  marca Warburg cu nr. de înmatriculare 2-B-xxxxx, an fabricaţie 1984.

Prin rechizitoriul nr. 70/P/1998 din 23 iulie 1998 al Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârşirea infracţiunilor  prevăzută de art. 323 alin. 1 Cod penal pentru art. 26 raportat la art. 175 cu referire la art. 179 din Legea nr. 141/1997 cu aplic art. 41 alin. 2 Cod penal.

Prin sentinţa penală nr. 19 din 18 februarie 1999 Tribunalul Militar Bucureşti a dispus condamnarea reclamantului pentru faptele reţinute în rechizitoriu la pedeapsa cea mai grea de şapte ani închisoare şi patru ani interzicerea unor drepturi prevăzute de art. 64 lit. a şi b Cod penal şi de art. 64 lit. c în sensul interzicerii ocupării unei funcţii de natura aceleia de comandat adjunct de aeroport. Totodată s-a luat faţă de reclamant măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea Bucureşti, iar prin decizia nr. 67 din 08 iunie 2000 pronunţată de Curtea Militară de Apel, pedeapsa a fost redusă la şase ani închisoare.

Prin decizia nr. 992 din 26 februarie 2001 Curtea Suprema de Justiţie – Secţia Penală a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel, în cea ce îl priveşte pe reclamant, în vederea completării urmăririi penale.

Prin Ordonanţa nr. 13/P/2004 din 24 noiembrie 2004 Direcţia Naţională Anticorupţie a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de  reclamant pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.  254 Cod penal precum şi declinarea cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel pentru completarea urmăririi penale în sensul celorlalte motive reţinute prin decizia nr. 992 din 26 februarie 2001 pronunţată de Curtea Suprema de Justiţie – Secţia Penală, cauza înregistrându-se la numărul 26/P/2002.

Prin Ordonanţa nr. 26/P/2002 din 09 decembrie 2004 Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel a dispus declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie întrucât la acea dată  reclamantul avea calitatea de deputat.

La data de 17 decembrie 2004 dosarul a fost trimis de către Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cauza fiind înregistrată sub numărul 26/D/P/2005.

Prin Ordonanţa din 20 august 2009 dată în dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală faţă de reclamant, pentru infracţiunile prevăzute la art. 323 alin. 2 Cod penal, art. 26 Cod penal raportat la art. 175, 179 din Legea nr. 141/1997, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 33 Cod penal, întrucât lipseşte un element constitutiv al infracţiunii şi anume vinovăţia făptuitorului.

La data luării măsurii arestării preventive reclamantul ocupa funcţia de comandant adjunct la RA AIBO  potrivit cu decizia CIM nr. 1113 din 01 octombrie 1997.

Prin decizia nr. 136 din 07 iulie 1998 reclamantului i s-a desfăcut contractul de muncă în temeiul  art. 130 alin. 1 lit. j din Codul muncii (în forma anterioară) potrivit cu care contractul de muncă poate fi desfăcut din iniţiativa unităţii, în cazul când cel în cauză este arestat mai mult de 60 de zile.

Prin decizia CIM nr. 1148 din 03 septembrie 1998 reclamantul a fost angajat în funcţia de referent de specialitate în cadrul Serviciului Management, Calitate şi Reglementări – Biroul Reglementări aeronautice, contract suspendat în data de 11 decembrie 2000 în temeiul art. 7 din Legea nr. 4/1990 pe durata exercitării mandatului de deputat.

Potrivit certificatului de radiere autoturismul Warburg cu nr. de înmatriculare 2-B-xxxxx, an fabricaţie 1984, a fost radiat din evidenţele  inspectoratului de poliţie – Serviciul circulaţie ca urmare a radierii Remat, la dosar fiind depus şi certificatul de distrugere.

În drept, tribunalul a avut în vedere  art. 52 alin. 3  din Constituţie şi art. 504-505 Cod de procedură penală, precum şi art. 5 alin.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, a reţinut şi incidenţa art. 998-999 Cod civil.

Având în vedere dispoziţiile de drept de mai sus cât şi situaţia de fapt reţinută, tribunalul a constatat că prin luarea măsurii arestării preventive de către organul de urmărire penală, măsură care nu a fost urmată de condamnarea definitivă a reclamantului, ci de măsurile neînceperii urmăririi penale şi scoaterii de sub urmărirea penală sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de  dispoziţiile  art. 504 şi următoarele Cod de procedură penală în sensul constatării erorii judiciare ceea ce îndreptăţeşte reclamantul la acoperirea prejudiciului material şi moral cauzat prin această măsură.

În ceea ce priveşte întinderea prejudiciu material cauzat de măsura arestării preventive tribunalul a constatat că acesta nu poate consta decât în cuantumul salariilor, indexate şi majorate pentru perioada 07 mai 1998 – 02 septembrie 1998, astfel cum au fost stabilite prin expertiză, dar cu scăderea sumei de reprezintă actualizarea cu inflaţie pe prima lună (cum a solicitat pârâtul). În total această sumă datorată este de 8.426 lei.

În ceea ce priveşte celelalte sume solicitate pentru acoperirea prejudiciului material cauzat potrivit susţinerilor reclamantului de arestarea preventivă tribunalul constată că nu există o legătură de cauzalitate dovedită  între măsura luată şi reducerea veniturilor salariale ale reclamantului.

Susţinerea potrivit cu care angajatorul ar fi refuzat reangajarea pe aceeaşi funcţie pe motiv că reclamantul ar fi fost arestat şi ar exista proces penal împotriva acestuia, în afară de faptul că nu a fost dovedit, nu intră în spera de aplicabilitate a art. 504, atât timp cât angajatorul nu a procedat în această maniere, determinat de o dispoziţie legală (precum cea a art. 130 lit. j din vechiul Cod al muncii). Mai mult, tribunalul a reţinut că, potrivit susţinerilor reclamantului, contractul de muncă a încetat, ulterior, prin acordul părţilor.

 De asemenea, având în vedere că s-a invocat şi răspunderea civilă delictuală tribunalul a reţinut că acest prejudiciul nu intră în sfera prejudiciilor pentru care răspunde pârâtul de faţă, acesta deoarece reclamantul trebuie să adreseze instanţelor de dreptul muncii în cazul în care se considera nedreptăţit prin măsurile luată de angajator, atât în ceea ce priveşte reîncadrarea pe un post inferior, cât şi în ceea ce priveşte încetarea raporturilor de muncă, iar pedeapsa complementară dispusă prin sentinţa penală de condamnare nu a rămas definitivă şi. deci. nu a produs efecte de natura celor în discuţie.

În ceea ce priveşte perioada în care reclamantul a ocupat funcţia de deputat tribunalul a reţinut că reclamantului i-a fost suspendat contractul de muncă, iar salarizarea sa s-a făcut potrivit Legii nr. 53/1991, republicată.

În ceea ce priveşte solicitarea acordării unei rente viagere atât în aplicarea art. 505 alin. 2 Cod de procedură civilă, cât şi prin raportare la dispoziţiile art. 998 şi următoarele Cod civil, tribunalul a constatat că este neîntemeiată, având în vedere că reclamantul nu a dovedit că arestarea cât şi existenţa procesului penal au fost de natură a influenţa în mod direct şi determinant carierea profesională a acestuia.

Astfel, după cum s-a reţinut mai sus, reclamantul nu a dovedit că după data de 3 septembrie 1998 există o legătură de cauzalitate între măsura arestării şi angajarea pe un post inferior şi nici că existenţa procesului penal ar fi influenţat o viitoare angajare pe un post similar celui avut înainte de arestare sau corespunzător pregătirii sale profesionale.

Nu trebuie trecut cu vederea faptul că timp de patru ani reclamantul a avut calitatea de deputat, iar ulterior raporturile de muncă au încetat prin acord, decizia de desfacere a contractului de muncă nefiind contestată. Pe de altă parte, nu s-a dovedit care au fost demersurile întreprinse şi nici că neocuparea unui post corespunzător pregătirii sale profesionale ar fi fost determinată de măsura arestării si de procesul penal derulat împotriva reclamantului.

În ceea ce priveşte daunele materiale provocate  prin măsura instituirii sechestrului asigurator, tribunalul a reţinut că întinderea prejudiciului cauzat reclamantului este de 5.262 lei stabilit potrivit expertizei de specialitate şi constă în valoarea actualizată a autoturismului Warburg.

Tribunalul a avut în vedere că măsura indisponibilizării bunului o perioada îndelungată de timp, în condiţiile în care autoturismul avea deja o vechime de opt ani, reprezintă în realitate o veritabilă lipsire de proprietate, pentru care statul trebuie să răspundă în temeiul dispoziţiilor art. 998 şi următoarele cod civil.

În ceea ce priveşte apartamentul asupra căruia s-a aplicat aceeaşi măsură, reclamantul nu a precizat în ce constă prejudiciul cauzat şi nici a dovedit existenţa şi întinderea unui prejudiciu.

De asemenea, tribunalul a constatat că reclamantului i s-a produs şi un prejudiciu moral ca urmare a arestări nelegale, prejudiciul rezultat din aceea că a fost arestat timp de mai mult de patru luni de zile, că a fost îndepărtat din mediul în care trăia şi a fost nevoit să trăiască în condiţii de detenţie cu toate constrângerile şi neplăcerile pe care le poate presupune. De asemenea, o astfel de modificare radicală a vieţii este de natură să producă inclusiv modificări ale comportamentului persoanei respective, cu consecinţe de lungă durată.

De asemenea, nu se poate nega faptul că arestarea a avut repercusiuni nu numai asupra persoanei reclamantului, ci şi asupra familiei şi asupra relaţiilor cu colegii de muncă, aceste aspecte fiind relevate de declaraţiile martorilor audiaţi.

Pe de altă parte, deşi arestarea şi procesul ce a urmat au fost puternic  mediatizate, trezind ecouri si în momentul de faţă, totuşi tribunalul a constatat că în plat social măsurile luate împotriva reclamantului au avut un impact relativ redus si de scurtă durată din moment ce, în plină desfăşurare a procesului penal, reclamantul a reuşit să ocupe un loc de deputat în urma alegerilor parlamentare desfăşurate în noiembrie 2000.

Pentru stabilirea unui cuantum adecvat a sumei acordate tribunalul a avut în vedere atât durata arestării cât şi persoana reclamantului, pregătirea sa de militar, funcţia ocupată, calităţile şi meritele acestuia anterioare măsurii arestării.

În consecinţă în raport de toate aceste criterii tribunalul a apreciat că suma de 100.000 lei reprezintă o sumă menită să ofere o reparaţie adecvată pentru prejudiciul cauzat prin măsura de privare de libertate.

Consecinţă a arestării a fost şi măsura concedierii dispusă de angajator în temeiul unor dispoziţii legale care prevedeau această posibilitate şi anume art. 130 lit. j din vechiul Cod al muncii, această măsură fiind de natura a afecta pe reclamant nu doar în plan material ci şi moral. În consecinţă, şi acest prejudiciu a fost reparat prin raportare la art. 504 şi urm. Cod de procedură penală, tribunalul apreciind că se impune acordarea sumei de 20.000 lei cu titlu de daune morale.

În ceea ce priveşte acordarea de daune morale pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin luarea măsurii preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea precum şi decurgând din durata procesului penal, tribunalul a constatat că aceste solicitări nu întră în sfera de aplicabilitate a dispoziţiilor art. 504 şi următoarele Cod de procedură penală, temeiul atragerii răspunderii statului neputând fi antrenată decât pe baza dispoziţiilor art. 998  şi următoarele Cod civil, ţinându-se cont şi de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului cu referire la durata rezonabilă a unui proces penal.

Faţă de aceste precizări, având în vedere că măsura obligării de a nu părăsi localitatea a adus atingere dreptului la liberă circulaţie pentru o perioadă îndelungată de timp, drept fundamental garantat de dispoziţiile art. 25 din Constituţie, tribunalul a constatat că răspunderea statului este antrenată şi într-o astfel de situaţie pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat reclamantului. Tribunalul a apreciat că suma de 10.000 de lei este de natură a oferi reclamantului o reparaţie justă şi echitabilă.

În ceea ce priveşte durata de soluţionare a procesului penal tribunalul a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces într-un termen rezonabil. Faptul că nu există dispoziţii speciale în dreptul intern în acest domeniu nu reprezintă un impediment pentru instanţă de a da curs solicitării reclamantului, acesta deoarece, pe de o parte, în calitatea sa de prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, judecătorul naţional are obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor Convenţiei, iar pe de altă parte dispoziţiile art. 3 din Codul civil interzic judecătorului să  refuze să judece, sub cuvânt ca legea nu prevede, este neclară sau neîndestulătoare.

În consecinţă, tribunalul a apreciat că dispoziţiile răspunderii civile delictuale mai sus menţionate reprezintă un temei de drept suficient de la care să se plece în analiza de fond a cererii reclamantului referitoare la acordarea de daune morale pentru durata procesului penal.

Verificând dosarele penale tribunalul a apreciat că perioada de timp scursă de la data începerii urmăririi penale şi până la data pronunţării deciziei nr. 992 din 26 februarie 2001 de către Curtea Suprema de Justiţie – Secţia penală, de mai puţin de trei ani nu poate fi catalogată ca o perioadă nerezonabilă în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere complexitatea deosebită a cauzei şi implicaţiile acesteia, cauză care privea şaptesprezece inculpaţi şi a presupus audierea atât în faza de urmărire penală cât şi în faţa instanţei de judecată  nu mai a acestora, ci şi a mai bine de 150 de martori, fără a mai vorbi de celelalte lucrări specifice ce s-au impus a fi efectuate. Totodată nu trebuie omis că în această perioadă s-au derulat atât urmărirea penală cât şi cele trei faze ale procesului în faţa instanţelor de judecată

Nu acelaşi lucru se poate reţine în ceea ce priveşte etapele procesuale derulate după pronunţarea deciziei din recurs, ordonanţele care au dus la soluţionarea cauzei fiind emise la data de 24 noiembrie 2004 şi la data de 20 august 2009, fără ca lucrările efectuate în acest interval de timp să fie de amploarea si complexitatea celor derulate în etapele mai sus menţionate.

Pe de altă parte pârâtul nu a făcut nici un fel de apărări cu privire la aceste aspecte, apărări care să fi putut relevarea existenţa unor cauze obiective care să fi condus la soluţionarea cu întârziere a procesului pornit împotriva reclamantului.

În consecinţă, tribunalul a constatat că şi în această situaţie se impune atragerea răspunderii statului pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat reclamantului şi apreciază că suma de 10.000 de lei este de natură a oferi reclamantului o reparaţie justă şi echitabilă pentru prejudiciul cauzat.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 17 iulie 2012, a declarat apel reclamantul, solicitând să se dispună modificarea în parte a hotărârii anterior menţionate, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii în daune pentru eroare judiciară introdusă de către apelant, aşa cum a fost formulată şi precizată, sau în parte a acesteia (în sensul majorării sumei cu titlul de daune) şi să fie obligat S.R. să acopere integral prejudiciul material (care a fost stabilit de către expertiza contabilă efectuată în cauză ca fiind în cuantum de 638.915 lei/ron la care se adăuga suma de 9.437 lei/RON/lună contravaloarea rentei viagere pe care trebuie să o plătească S.R. recurentului (de la data de 20 august 2009 şi până la decesul acestuia) şi prejudiciul moral care a fost apreciat de către reclamant ca fiind în cuantum de 1.000.000 lei, prejudicii care i-au fost cauzate reclamantului prin arestarea nelegală şi prin întreg procesul penal abuziv care s-a derulat împotriva sa (cu toate implicaţiile, interdicţiile şi consecinţele acestuia), cu cheltuieli de judecată având în vedere consideratele care vor fi expuse.

I. Hotărârea s-a dat cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor ari. 504 şi 505 Cod de procedură penală, art. 998 şi următoarele, art. 1084 şi 1169 Cod civil, art. 5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi art. 52 din Constituţia României.

Instanţa a considerat în mod greşit că doar salariile neîncasate de către reclamant în perioada arestului preventiv perioada 06 mai 1998 – 02 septembrie 1998 şi valoarea autoturismului reclamantului sechestrat în timpul procesului penal şi devenit ulterior inutilizabil constituie singurele consecinţe materiale prejudiciul material ale erorii judiciare a cărei victima a fost acesta, restul capetelor de cerere declarându-ie inadmisibile, încâlcind astfel prevederile art. 504 şi 505 Cod de procedură penală, art. 998 şi următoarele, art. 1084 şu 1169 Cod civil, art. 5, 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 52 din Constituţia României.

Toate daunele materiale pe care le-a solicitat reclamantul (şi care sunt enumerate mai jos) reprezintă o consecinţă directă a arestării preventive şi a procesului penal derulat pe o perioadă de mai bine de zece ani împotriva sa şi prin urmare trebuie să fie acordate integral.

Apelantul-reclamant subliniază că „Instituţia reparaţiunii integrale a prejudiciului, ale cărei principii sunt înscrise în art. 998 şi art. 1084 Cod civil impune ca şi daunele datorate de către stat, în temeiul art. 504 Cod de procedură penală, să reprezinte o justă şi integrală despăgubire, ceea ce înseamnă că trebuie să cuprindă, în genere, pierderea efectivă ca şi beneficiul de care a fost lipsit cel condamnat sau arestat pe nedrept”.

Toate aceste daune materiale alcătuiesc, conform expertizei efectuate în cauza un total de 638.915 lei/ron la care se adăuga suma de 9.437 lei/ron/lună contravaloarea rentei viagere pe care trebuie să o plătească Statul Român reclamantului.

Dintre toate aceste prejudicii materiale cauzate reclamantului de eroarea judiciară, doar cele de la punctele a şi c au fost considerate de instanţa ca reprezentând prejudiciul material suferit de acesta, restul fiind considerate inadmisibile. Apelantul-reclamant invocă art. 504 alin.5 C.proc.pen.

De asemenea, un argument in plus este faptul că s-a stabilit pe calea jurisprudenţei că răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârşite de instituţiile sale nu este una pur obiectivă.

Deci, instanţa a încălcat prevederile acestui articol deoarece nu a ţinut cont de toate consecinţele arestării preventive şi ale procesului penal lung de zece ani derulat împotriva reclamantului, considerând, fără temei nelegal şi ilogic că singurul prejudiciu material al unui arest preventiv şi al unui proces penal desfăşurat împotriva unei persoane este doar perioada în care respectiva persoană a stat în arest şi deci evident a fost privat de salariu (lipsind de la muncă).

În consecinţa, instanţa a ignorat faptul că eroarea judiciară a cărui victimă este reclamantul nu este reprezentată doar de arestul preventiv nelegal ci şi de întreg procesul penal derulat împotriva sa pe o perioadă de aproximativ zece ani care a însemnat şi condamnarea de către două instanţe a reclamantului, interzicerea unor drepturi (de a-şi exercita profesia şi de a ocupa funcţia de comandant adjunct), interdicţia de a părăsi localitatea.

Aşadar, despăgubirile acordate nu se pot limita la perioada strictă a arestării, ci ele se întind şi pe perioada următoare, în care cel în cauză a avut interdicţia de a ocupa şi exercita funcţia pe tot parcursul procesului penal, dar mai ales a avut interdicţia de a părăsi localitatea.

Deci, instanţa nu a luat în calcul că un arest preventiv şi un proces penal de zece ani are mult mai multe consecinţe de ordin material: pierderea locului de muncă, angajarea pe un post inferior, concedierea sau imposibilitatea angajării datorită statutului de fost arestat şi inculpat într-un dosar penal (toate acestea fiind „suferinţe” de către reclamant).

Apelantul-reclamant precizează că se ştie foarte bine că în societatea românească este o reală problemă reinserţia socială a celor care au fost încarceraţi, care au avut statutul de inculpat deoarece sunt priviţi ca nişte paria şi nimeni nu mai vrea să-i angajeze, mai ales că procesul recurentului a fost intens mediatizat la acel moment (aspect dovedit cu prisosinţă).

De asemenea, menţiunea instanţei cu privire la faptul că „susţinerea potrivit cu care angajatorul ar fi refuzat reangajarea pe aceeaşi funcţie pe motiv că reclamantul ar fi fost arestat şi ar exista proces penal împotriva acestuia (...) nu intra în sfera de aplicabilitate a art. 504, atât timp cât angajatorul nu a procedat în această manieră determinat de o dispoziţie legală (precum cea din art. 130 lit. j vechiul Cod al muncii)” este total nelegală deoarece textul legal nu face asemenea precizări, nu impune acordarea de despăgubiri materiale doar în situaţia în care angajatorul ar fi fost determinat în luarea măsurii de o anumită dispoziţie legală.

Este inexplicabil cum a ajuns instanţa la o asemenea concluzie în baza art. 504 C.p.p., deoarece „ubi lex on distinguit nec nos distinguere debemus”.

În plus, mai menţionează apelantul-reclamant că nu se judecă cu angajatorul (AIBO) ca să fie de competenţa instanţelor de dreptul muncii, angajatorul a procedat în acest fel (l-a angajat pe un post inferior după care l-a concediat) datorită erorii judiciare provocată de instituţiile Statului Român. Acest caz nu este o problemă de dreptul muncii, nu vizează raporturi de dreptul muncii.

Există o jurisprudenţă vastă în această materie, mai ales a Curţii Supreme de Justiţie (actuala Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) care susţine faptul că vor fi acordate ca despăgubiri materiale şi drepturile anterioare rezultate din raporturile de dreptul muncii care au încetat sau au suferit modificări ca urmare a erorii judiciare imputabile statului, adică vor fi acordate ca despăgubiri materiale contravaloarea tuturor drepturilor pe care le-ar fi avut, de care ar fi beneficiat victima erorii judiciare dacă nu ar fi existat această eroare judiciară a Statului.

Şi doctrina în materie susţine acelaşi punct de vedere ca şi jurisprudenţa.

Deci, raportat la toate aceste aspecte susţinute de jurisprudenţă, doctrină şi care rezultă şi dintr-o interpretare corectă a legii, înseamnă că instanţa trebuie să acorde reclamantului toate daunele materiale solicitate de acesta (deci inclusiv cele de la punctele b, d şi e) pentru că toate reprezintă consecinţe ale erorii judiciare a cărui victimă a fost acesta.

Astfel, în ceea ce priveşte suma ce constituie diferenţa salarială dintre salariul avut înainte de arestare de către reclamant în calitate de comandat adjunct şi salariul stabilit după reangajare pe postul de referent de specialitate, pentru perioada 3 septembrie 1998 – 11 decembrie 2000.

Reclamantul, în momentul în care a fost arestat preventiv ocupa funcţia de comodant adjunct la RA AIBO. După ce a părăsit arestul preventiv a fost reangajat pe postul de referent de specialitate, post mult inferior pregătirii sale profesionale, experienţei profesionale acumulate şi examenelor susţinute pentru a accede pe postul deţinut înaintea arestării preventive şi de asemenea mult mai prost plătit.

În concluzie, dacă nu ar fi fost arestat preventiv, ar fi continuat să ocupe postul de comandant adjunct şi nu pe cel de referent pe care l-a ocupat în perioada 03 septembrie 1998 ¬– 11 decembrie 2000.

Conform expertizei contabile efectuate această sumă ce constituie diferenţa salarială este în cuantum de 84,974.00 lei/RON.

În legătura cu suma ce constituie salariul de comandant adjunct, pe care reclamantul l-ar fi ocupat în continuare dacă nu ar fi fost arestat, pentru perioada 10 decembrie 2004 – 01 septembrie 2009 menţionează că beneficiul nerealizat rezultă mai întâi din refuzul reangajării reclamantului din partea angajatorului, datorat erorii judiciare (respectiv datorat arestării şi inculpării urmată de trimiterea în judecată), astfel încât, după data de 10 decembrie 2004 contractul de muncă a încetat prin aşa-zisul acord al părţilor deoarece reclamantul a refuzat să continue activitatea într-un post total impropriu raportat la pregătirea sa profesională.

Apoi, beneficiul nerealizat rezultă din refuzul de reangajare pe vechiul post (motivat de procesul în care s-a produs eroarea judiciară), iar în al doilea rând din faptul că reclamantul a deţinut licenţă de controlor de trafic aerian, fiind împiedicat să profeseze cu motivarea din partea angajatorului legată de existenţa dosarului penal.

AIBO avea nevoie de un controlor de trafic instructor pentru a funcţiona legal, calificare pe care doar reclamantul o deţinea la acel moment, iar funcţionarea serviciului trafic-sol era legată indisolubil de desfăşurarea activităţii sale în această funcţie şi evident în zona de operaţiuni aeriene, unde reclamantului i se interzisese accesul, fiind simplu referent. Acestea indică o dată în plus ca acele calificări pe care le deţinea, în condiţii normale, i-ar fi asigurat angajarea de către AIBO cel puţin în calitate de controlor de trafic, numai că datorită arestării, trimiterii în judecată şi condamnării în două rânduri, datorită acestui proces în care s-a produs eroarea judiciară, s-a realizat contrariul, respectiv marginalizarea profesională la acelaşi loc de muncă deţinut anterior.

Deci, reclamantul, dacă nu ar fi fost arestat preventiv şi inculpat în cauză, ar fi continuat să ocupe postul de comandant adjunct şi după momentul 06 mai 1998 (momentul arestării preventive) sau măcar un post de controlor de trafic aerian.

Dar, aşa cu a menţionat, după ce a ieşit din arestul preventiv a fost reangajat pe postul de referent de specialitate, un post mult inferior pregătirii sale.

Ulterior, începând cu data de 11 decembrie 2000, în urma atribuirii unui mandat de deputat, pe listele unui partid politic, ca urmare a alegerilor parlamentare din 26 noiembrie 2000, contractul de muncă i-a fost suspendat până la încetarea exercitării mandatului de parlamentar, la 10 decembrie 2004, iar ulterior acestui moment, contractul a încetat.

Alegerea acestuia s-a datorat popularităţii acelui partid în acea perioadă, reclamantul necandidând ca şi independent.

Cert este faptul că din momentul în care a fost arestat preventiv, reclamantul a pierdut postul de comandant adjunct şi niciodată nu a mai putut să ocupe acest post (deşi pregătirea sa profesională, experienţa acumulată, numeroasele examene pe care le-a dat îl recomandau pentru acest post).

Prin urmare, este evident că refuzul reangajării a fost o consecinţă directă a arestării nelegale şi procesului penal prelungit abuziv şi nerezonabil, iar prejudiciul în forma beneficiului nerealizat este cert, concretizându-se în salariile neîncasate pe perioada 10 decembrie 2004 – septembrie 2009 (momentul stabilirii definitive a nevinovăţiei penale).

Astfel, cuantumul salariilor pe care le-ar fi încasat dacă ar fi fost comandat adjunct şi în perioada 10 decembrie 2004 – 01 septembrie 2009 este de 537,898.00 lei/ron.

În legătura cu suma ce constituie renta viageră pentru perioada ulterioară stabilirii în mod definitiv a nevinovatei penale a reclamantului (20 august 2009) (pct. e) face următoarele menţiuni:

Despăgubirea efectivă, pentru beneficiul nerealizat urmare a arestării preventive şi a îngrădirii drepturilor privind exercitarea profesiei, o va constitui obligarea Statului Român, conform art. 505 alin. 2 Cod de procedură penală şi Ia plata unei rente viagere pentru perioada ulterioară stabilirii în mod definitiv a nevinovăţiei penale a reclamantului, 20 august 2009.

În mod evident, imposibilitatea parcurgerii carierei în domeniul aeronautic, conform aptitudinilor demonstrate şi examenelor susţinute în obţinerea calificărilor enumerate, s-a datorat erorilor judiciare din procesul penal desfăşurat împotriva sa.

Astfel, în primul rând prin arestarea preventivă şi-a pierdut postul de comandant adjunct, după care a fost reangajat pe un post inferior pregătirii şi aptitudinilor sale, ajungând practic până Ia situaţia actuală – de a nu mai avea posibilitatea reangajării în domeniu.

Mai mult, durata excesivă a acestui proces a condus Ia situaţia actuală, constatată şi în cuprinsul Ordonanţei de ridicare a măsurilor de sechestru asigurator din 19 noiembrie 2007 dată în dosarul nr. 26/DIP/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (pagina 5 din ordonanţă) – în sensul de a nu mai avea posibilitatea reangajării în domeniu.

În aceste condiţii, beneficiul nerealizat se constituie şi în veniturile lunare pe care nu le mai poate încasa din cauza erorilor judiciare imputabile Statului Român, acest prejudiciu urmând a fi acoperit prin obligarea statului Ia plata unei rente viagere, care a fost evaluată de către expertul contabil Ia 9,437.00 lei/lună.

Contrar susţinerilor instanţei şi ca o consecinţă firească a tuturor aspectelor prezentate anterior, reclamantul a dovedit faptul că eşecul lui profesional (concretizat în reangajarea pe un post inferior urmată de concedierea efectivă) ulterior arestării s-a datorat exclusiv arestării preventive şi procesului penal împotriva sa, deci a dovedit legătura de cauzalitate dintre eroarea judiciară a cărei victimă a fost (arestul preventiv şi tot procesul penal derulat abuziv împotriva sa) şi angajarea sa pe un post inferior urmată de concedierea sa, realizându-se o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 998 coroborat cu art. 1169 Cod civil şi act. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Raţionamentul instanţei privind lipsa dovezii legăturii de cauzalitate este total greşit şi este contrazis de probele administrate în cauză.

Apelantul-reclamant subliniază faptul că prin sentinţa nr. 19 din 18 februarie 1999 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial reclamantului i-a fost interzisă ocuparea unei funcţii de natura aceleia de comandant adjunct al unui aeroport pe o perioadă de patru ani precum şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b şi c tot pentru o perioadă de patru ani, acestea fiind parţial menţinute prin decizia nr. 67 din 08 iunie 2000 pronunţată de Curtea Militara de Apel. În plus, reclamantul mai subliniază că prin decizia nr. 992 din 26 februarie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală nu i-au fost înlăturate interdicţiile stabilite prin deciziile celorlalte instanţe.

Astfel, deşi deţinea numeroase calificări în domeniul aeronautic, i-a fost refuzată reangajarea conform pregătirii profesionale din cauza dosarului penal în care era cercetat. Acest fapt este menţionat şi în cuprinsul Ordonanţei de ridicare a măsurilor de sechestru asigurator din 19 noiembrie 2007 (dată în dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la pag. 5).

Deci, este inexplicabil cum poate instanţa de fond să susţină faptul că „susţinerea potrivit cu care angajatorul ar fi refuzat reangajarea pe aceeaşi funcţie pe motiv că reclamantul ar fi fost arestat şi ar exista proces penal împotriva acestuia (...) nu a fost dovedită”, când toate aceste probe administrate dovedesc contrariul.

Instanţa a considerat în mod eronat că suma de 140.000 lei poate acoperi complexul prejudiciu moral cauzat reclamantului prin eroarea judiciară, aplicând greşit prevederile art. 505 Cod de procedură penală, art. 998, 1084 Cod civil, art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 52 din Constituţia României.

Apelantul-reclamant a detaliat la judecata în fond şi vrea să evidenţieze din nou faptul că toată această eroare judiciară i-a provocat acestuia un prejudiciu moral de o mare complexitate şi gravitate distrugând toate aspectele vieţii sale şi inclusiv pe el ca individ.

Astfel, raportat la dimensiunile, complexitatea şi gravitatea prejudiciului moral care i-a fost cauzat reclamantului prin eroarea judiciară comisă de S.R. consideră că suma de 1.000.000 lei reprezintă o justă despăgubire morală.

Se arată în acest sens că reclamantul a fost distrus ca şi om – i-a fost lezată onoarea, demnitatea, imaginea – drepturi de o importanţă fundamentală pentru fiinţa umană, din ceea ce era înainte de arestare, un onorabil comandant adjunct al aeroportului Otopeni, o persoană respectabilă a ajuns un om dispreţuit, desconsiderat, fără nicio şansă de a-şi reabilita imaginea şi de a-şi reface viaţa. „Renumele” de infractor este un stigmat pe care va trebui să-l poarte toată viaţa şi care va rămâne în conştiinţa colectivităţii.

Reclamantul a fost distrus din punct de vedere profesional – i-a fost distrusă cariera în domeniul aeronautic, şi-a pierdut postul de comandant adjunct pentru care s-a pregătit toată viaţa, pentru care avea toate calităţile, pregătirea, experienţa necesară datorită acestei erori judiciare, aspect confirmat şi de martorii T.H. şi E.G..

Reclamantul a fost distrus şi pe plan personal, această eroare judiciară afectându-i profund şi familia – aspect confirmat şi de martorii T.H. şi E.G..

Sănătatea i-a fost distrusă – arestarea preventivă i-a produs tulburări psiho-somatice de certă gravitate (actele medicale care dovedesc acest aspect există la dosarul cauzei).

Reclamantul mai susţine că a fost profund afectat şi pe plan financiar, ajungând în prezent la o situaţie financiară deplorabilă, aşa cum afirmă şi cei doi martori sus-menţionaţi şi că a fost distrus din punct de vedere social: a fost supus oprobiului public, a fost marginalizat de societate (datorită mediatizării cazului său), privit ca un paria – martorul E. confirmând acest aspect.

Raportat la toate aceste aspecte este evident că suma acordată de instanţa de fond ca şi prejudiciul moral (140.000 lei, adică 14% din cât a solicitat) este insuficientă pentru o compensare măcar parţială a prejudiciului.

În plus, în legătura cu cuantumul prejudiciului moral solicitat de către reclamant, acesta vrea să sublinieze că acesta nu este exagerat raportat şi alte cauze în care au fost acordate sume foarte mari cu titlu de prejudiciu moral: într-o cauză, fostul procuror Lele a primit 500.000 euro daune morale şi 70.000 lei daune materiale pentru că a fost trimis abuziv în judecată şi suspendat şase ani din funcţie; de asemenea chiar şi în litigii de presă s-au acordat sume mari ca şi prejudiciu moral: ex. suma de 150.000 lei/ron (acordată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 4907 din 14 aprilie 2008), suma de 20.000 euro (acordată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 13682 din 28 octombrie 2008) deci este incomparabil prejudiciul moral suferit prin anumite articole de presă denigratoare cu complexitatea prejudiciului suferit de reclamant care a stat în arest preventiv nelegal, a îndurat un proces abuziv de aproximativ zece ani etc.

Deci dacă în litigii de presă s-au acordat daune morale într-un cuantum ridicat, cu atât mai mult trebuie să se acorde în cazul reclamantului unde este vorba despre un prejudiciu cu mult mai grav şi complex.

Mai mult, din suma solicitată cu titlu de daune morale, urmare a restricţionării libertăţii sale de mişcare pe o perioadă de ani de zile, instanţa i-a acordat reclamantului doar infima sumă de 10.000 lei (deci 2,5% din suma solicitată), în contextul în care recurentul nu a avut voie să părăsească localitatea până nu s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală.

Este o sumă total necorespunzătoare perioadei de ani de zile în care reclamantul a fost forţat să rămână doar în Bucureşti, deşi avea nevoie să părăsească localitatea în nenumărate rânduri şi pentru varii motive, de la necesitaţi profesionale şi sociale, până la petrecerea timpului liber.

Această sumă derizorie nu poate avea nici măcar parţial caracter compensatoriu, adică să fie un echivalent bănesc al frustrării determinate de anii în care nu a avut voie să părăsească Municipiul Bucureşti, sens în care se impune acordarea întregii sume solicitate de reclamant pentru acest efect sau măcar majorarea substanţială a acesteia.

De asemenea, pentru prejudiciul moral determinat de durata exagerat de mare în care s-a soluţionat procesul penal desfăşurat împotriva reclamantului după restituirea cauzei la parchet (adică aproximativ doi ani şi nouă luni pentru prima soluţie a Parchetului şi aproximativ opt ani şi şase luni pentru soluţia finală a celui de-al doilea organ judiciar) instanţa i-a acordat reclamantului tot infima sumă de 10.000 lei (ignorând că timp de aproximativ zece ani reclamantul a suportat stresul generat de faptul că este inculpat pentru săvârşirea unor fapte grave, aspect care putea determina condamnarea, cu consecinţa încarcerării sale.

Această stare de incertitudine în care a trăit reclamantul ani de zile, când dosarul a „zăcut” la Parchet, deşi ancheta putea şi trebuia să fie finalizată într-un termen rezonabil (chiar într-un termen mai scurt decât cel în care s-a dat prima soluţie), nu poate, în mod obiectiv să fie compensată de infima sumă de 10.000 lei, acordată de instanţa de fond, sens în care se impune acordarea întregii sume solicitate de reclamant pentru acest efect sau măcar majorarea substanţială a acesteia.

Apelantul – reclamant arată că instanţa susţine în mod total greşit că el nu a făcut demersuri pentru apărarea drepturilor sale şi implicit pentru ocuparea unei funcţii corespunzătoare pregătirii şi experienţei sale profesionale, încălcând prevederile art. 1169 Cod civil coroborat cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, când, în realitate acesta a efectuat toate demersurile posibile.

Deci, reclamantul a sesizat toate instituţiile cu privire la imensa nedreptate care i s-a făcut şi a încercat în toate felurile să-şi apere drepturile care i-au fost atât de brutal încălcate, dar toate aceste demersuri ale sale au fost inutile, fiind ignorat de autorităţile Statului Român.

II. Hotărârea nu prezintă în cazul anumitor aspecte motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura juridică.

Întreaga motivare a instanţei se sprijină pe faptul că reclamantul nu ar fi dovedit faptul că distrugerea carierei sale profesionale (pierderea funcţiei de comandant adjunct, angajarea pe un post inferior, concedierea) a fost determinată de eroarea judiciară a cărei victimă a fost.

Or, pe de-o parte a explicat pe parcursul motivării că a dovedit pe deplin faptul că toate eşecurile sale profesionale s-au datorat acestei erori judiciare (înscrisuri, martori etc.), iar, pe de altă parte, instanţa nu a adus niciun argument în sprijinul susţinerilor sale.

Aceasta s-a limitat la a afirma că nu s-a dovedit legătura de cauzalitate dar nu a explicat de ce nu ţinut cont de toate probele administrate, de ce aceste probe nu au dovedit existenţa acestei legături de cauzalitate.

În plus, susţinerile sale cu privire la faptul că reclamantul ar fi trebuit să sesizeze instanţele de dreptul muncii nu au nicio legătură cu această cauză care este fundamentată pe art. 504 şi 505 Cod de procedură penală, raportate la prevederile răspunderii civile delictuale, dovedind faptul că nu a înţeles aceste prevederi legale, această instituţie a reparării daunelor cauzate de o eroare judiciară.

De asemenea, menţiunea instanţei cu privire la faptul că „susţinerea potrivit cu care angajatorul ar fi refuzat reangajarea pe aceeaşi funcţie pe motiv că reclamantul ar fi fost arestat şi ar exista proces penal împotriva acestuia (...) nu intră în sfera de aplicabilitate a art. 504, atât timp cât angajatorul nu a procedat în această manieră determinat de o dispoziţie legală (precum cea din art. 130 lit. j vechiul Cod al muncii)” nu are nicio legătura cu textul legal invocat care nu face asemenea precizări, nu impune acordarea de despăgubiri materiale doar în situaţia în care angajatorul ar fi fost determinat în luarea măsurii de o anumită dispoziţie legală. Deci, această concluzie a instanţei este străină de prevederile legale pe care se fundamentează cauza şi deci şi de cauză în sine, neputând constitui un argument serios în susţinerea punctului său de vedere.

În drept, şi-a întemeiat motivarea pe baza dispoziţiilor art. 504 şi 505 Cod de procedură penală, art. 998 şi următoarele, 1084 şi 1169 Cod civil, art. 5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 52 din Constituţia României precum şi celelalte dispoziţii invocate anterior.

La data de 21 septembrie 2012, împotriva aceleiaşi sentinţe, a declarat apel şi M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Apelantul a criticat sentinţa ca netemeinică şi nelegală, susţinând că instanţa a dispus obligarea pârâtului la despăgubiri morale către reclamant într-un cuantum care depăşeşte valorile nepatrimoniale care i-au lezat personalitatea şi viaţa.

La stabilirea cuantumului daunelor morale ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamant.

Prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, apelantul apreciază că întinderea despăgubirilor acordate de instanţa de fond, faţă de perioada arestării nelegale a reclamantului, de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnităţii, suferinţelor fizice şi psihice cauzate persoanei, este excesivă.

Legea sau jurisprudenţa nu oferă criterii clare de cuantificare a daunelor morale, însă în materia daunelor morale, principiul refacerii integrale şi a repunerii părţilor în situaţia anterioară nu poate avea decât un caracter aproximativ, prin stabilirea unei sume care să-i permită victimei să găsească anumite satisfaceri de ordin moral în respectiva sumă, care să înlocuiască valoarea de care a fost privată. Acordarea de daune morale nu se poate transforma într-un mijloc de înavuţire pentru cel care le solicită.

Incidenţa factorului prejudiciabil se limitează la durata arestării deoarece, ulterior punerii în libertate, derularea procesului penal reprezintă o cauză licită pentru care statul nu poate fi ţinut să răspundă.

Astfel, în situaţia în care se dovedeşte pe baza probatoriului administrat în cauză că arestarea preventivă a reclamantului V.V. a fost nelegală, se impune acordarea de despăgubiri reprezentând daune morale, însă într-un cuantum redus faţă de cel acordat de către instanţa de fond, cuantum, care să nu depăşească valorile nepatrimoniale ce i-au lezat personalitatea, viaţa, sănătatea şi integritatea corporală şi care să fie în raport de durata arestării preventive.

Pentru motivele arătate anterior, apelantul solicită instanţei de control judiciar admiterea apelului şi pe fond pronunţarea unei hotărâri de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor morale, ca neîntemeiată.

Împotriva aceleiaşi sentinţe, la data de 28 septembrie 2012, a declarat apel şi pârâtul S.R., prin M.F.P., prin care a solicitat modificarea în parte a sentinţei civile atacate şi reţinând cauza, respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata către reclamantul V.V. a sumei de 13.688 lei cu titlu de daune materiale şi a sumei de 140.000 lei cu titlu de daune morale.

În opinia pârâtului, instanţa de fond, în mod greşit, a admis acţiunea având în vedere că reclamantul a fost achitat de instanţe, prin urmare nu a fost pronunţată împotriva acestuia nicio hotărâre definitivă de condamnare.

Având în vedere circumstanţele de la momentul dispunerii măsurii privative de libertate, apreciază faptul că această măsură a fost legală.

Pârâtul solicită să se observe că în situaţia în care o persoană este acuzată de săvârşirea unei infracţiuni, organele abilitate din sistemul judiciar al unei ţări efectuează cercetarea penală, în cadrul căreia se pot lua anumite măsuri preventive, inclusiv măsura arestării şi a reţinerii. Faptul că ulterior a fost dispusă punerea în libertate, nu schimbă împrejurările cauzei şi nu conduc la ideea că arestarea preventivă a reclamantului din cauză, până la data punerii în libertate, ar fi fost ilegală.

Din motivarea acţiunii rezultă doar aspecte de ordin general şi care conturează nemulţumirea acestuia generată de arestarea sa.

În sprijinul susţinerilor sale, invocă art. 5 alin. 1 lit. c din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Omului, care permite statelor să dispună privarea de libertate a unei persoane suspecte de comiterea unei infracţiuni în cadrul unei proceduri penale.

O astfel de privare de libertate este justificată de necesitatea prezentării suspectului în faţa unei instanţe care să decidă asupra fondului acuzaţiei penale îndreptate împotriva sa.

Aceasta nu înseamnă că orice arestare preventivă trebuie să conducă cu necesitate la un proces penal pe fond îndreptat contra celui arestat pentru a fi compatibilă cu prevederile art. 5 din Convenţie.

În cazul de faţă, apreciază că privarea de libertate a îndeplinit condiţiile stabilite de legea penală, raportat la circumstanţele de la momentul arestării reclamantului.

Faptul că ulterior a fost dispusă punerea în libertate a reclamantului din cauză, nu schimbă împrejurările pentru care iniţial s-a luat măsura privativă de libertate.

Cu privire la daunele morale acordate de instanţa de fond în mod greşit a soluţionat cauza, apelantul-pârât învederând instanţei de control judiciar că, în afara faptului că hotărârea instanţei de fond cuprinde dispoziţii ¬contrare cu privire la cuantumul despăgubirilor, temeiul legal invocat de reclamant în cererea precizatoare formulată la termenul din 12 mai 2010, respectiv art. 998 - 999 Cod civil, nu poate constitui temei pentru antrenarea răspunderii Statului pentru erorile judiciare în prezenta cauză.

Nu sunt întrunite cele patru elemente obligatorii, şi anume: - existenţa unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligaţie, aducându-se atingere unui drept subiectiv; - săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; - existenţa unui prejudiciu; - un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Mai mult, subliniază faptul că în mod unanim a fost apreciat atât de instanţele naţionale, cât şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că o posibilă reparaţie cu titlu de daune morale nu ar putea avea decât un rol de a diminua un prejudiciu psihic.

În literatura de specialitate, unii autori au apreciat că răspunderea statului pentru erorile judiciare reprezintă o ipoteză de răspundere delictuală pentru fapta proprie, deoarece Statul ca şi persoană juridică este obligat să răspundă de consecinţele prejudiciabile ale propriei activităţi juridice, pe care o organizează şi conduce, în conformitate cu prevederile constituţionale şi cele legale.

Aplicarea dispoziţiilor generale ale răspunderii civile delictuale ar conduce la ideea absurdă că Statul va răspunde pentru orice prejudiciu, dacă sunt îndeplinite condiţiile angajării acestei răspunderi.

Însă, în cazul în speţă, nu sunt întrunite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale a statului.

Totodată, subliniază instanţei faptul că, prevederile art. 998 - 999 Cod civil instituie răspunderea persoanei pentru fapta proprie, în cadrul unei astfel de acţiuni fiind necesară îndeplinirea condiţiei cu privire la vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul în mod direct.

În opinia sa, daunele morale sunt destinate să confere o satisfacţie echitabilă, însă nu pot fi stabilite de instanţă într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanţele speţei, pentru a conferi reclamantului un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală.

În concluzie, apreciază că statul în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie nu poate răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse de desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, decât în condiţiile stabilite de prevederile legale speciale menţionate mai sus.

Pârâtul solicită să se observe faptul că solicitarea de acordare a daunelor morale este neîntemeiată, instanţa de fond acordând aceste despăgubiri, neţinând seama de reglementările interne revăzute de art. 504 din Cod de procedură penală, interpretate în acord cu prevederile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, articol ce prevede ipoteza referitoare la o condamnare definitivă care ulterior este anulată. În condiţiile în care în cauză nu se face dovada unei hotărâri definitive.

Pornind de la reglementarea constituţională statuată de art. 20 alin. 2 din Constituţie, pârâtul precizează că în cauză nu există contrarietate cu privire la reglementările din norma juridică internă şi cea internaţională, în privinţa reparării prejudiciului cauzat reclamantului.

Pârâtul solicită să se observe că, atât art. 504 Cod de procedură penală, cât şi art. 3 la Protocolul antemenţionat prevăd faptul că pentru a fi acordate despăgubiri în astfel de cauze este necesar să existe o hotărâre definitivă de condamnare, urmată de o rejudecare a cauzei penale, prin care a fost obţinută achitarea. De asemenea, art. 3 nu se aplică atunci când inculpatul a fost achitat în mod greşit, întrucât nu i s-a provocat niciun prejudiciu prin decizia eronată, iar cel condamnat trebuie să nu aibă vreo culpă în faptul că probele nevinovăţiei nu au fost cunoscute.

Art. 148 alin. 2 din Constituţie instituie un mecanism eficient de rezolvare a conflictelor dintre legea naţională şi legislaţia Uniunii Europene, oferind soluţia de interpretare a reglementărilor comunitare faţă de dreptul intern.

Or, art. 5 din Convenţie impune două condiţii care trebuie realizate cumulativ pentru ca privarea de libertate unei persoane să fie considerată licită: conformitatea măsurii cu dreptul intern şi obligativitatea ca măsura internă să se înscrie într¬-unul din cazurile prevăzute de Convenţie.

Nu înseamnă că orice arestare preventivă trebuie să conducă cu necesitate, la un proces penal pe fond îndreptat contra celui arestat, pentru a fi compatibilă cu prevederile art.5 din Convenţie.

Pârâtul precizează faptul că, în opinia sa concluzia generală care rezultă din ansamblul jurisprudenţei CEDO este aceea că, în privinţa daunelor morale, tocmai datorită lipsei unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral şi de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanţa Curţii europene manifestă prudentă şi rezonabilitate în acordarea lor.

Oricât de subiectiv ar fi prin natura sa, caracterul prejudiciului moral, numai o apreciere echilibrată, ar putea compensa dificultatea cuantificării sale, însă în cazul de faţă însăşi hotărârea instanţei de fond cuprinde dispoziţii contrare cu privire la daunele morale.

În concluzie, pârâtul solicită să se observe că instanţa de judecată nu a apreciat obiectiv acordarea daunelor morale solicitate de reclamant, soluţia acesteia fiind pe deplin criticabilă.

Alături de condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale ale art. 148 Cod de procedură penală care justifică măsura arestării preventive analizate prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, este necesară îndeplinirea condiţiilor prezentate anterior în cuprinsul art. 5 din Convenţie pentru ca privarea de libertate să fie considerată licită precum şi respectarea drepturilor persoanei în cauză, în raport de care se va analiza legalitatea măsurii de privare de libertate.

Este lesne de observat că normele interne prevăd faptul că măsura arestării este supusă automat controlului de legalitate al instanţei şi de asemenea, instituie un termen de aducere a inculpatului în faţa unui magistrat în sensul art. 5 paragraful 3, „rezonabil” în accepţiunea Curţii, respectând principiul celerităţii consacrat de Convenţie.

Raportat la dispoziţiile Codului de procedură penală menţionate, pârâtul apreciază că acestea creează premisele respectării dreptului persoanei împotriva căreia s-a dispus o măsura de privare de libertate de a fi adus de îndată în faţa unui judecător care să se pronunţe asupra legalităţii acesteia, în raport de probele aflate la dosar privitoare la fapta săvârşită şi la toate celelalte circumstanţe ale cazului.

Referitor la dreptul celui arestat de a fi judecat într-un termen rezonabil ori a fi eliberat în cursul procedurii, criteriile utilizate pentru a determina caracterul rezonabil al acestui termen sunt în esenţă următoarele: durata efectivă a detenţiei, durata arestării preventive în raport de natura infracţiunii, cuantumul pedepsei în caz de condamnare şi sistemul legal de imputare a arestării preventive asupra pedepsei, efectele de ordin material, moral sau de altă natură pe care lipsirea de libertate le produce asupra persoanei deţinute, conduita inculpatului.

Această apreciere se realizează pe baza motivărilor încheierilor pronunţate de instanţă cu privire la cererile de eliberare, a motivării căilor de atac promovate împotriva acestor încheieri şi pe motivele indicate de reprezentantul M.P..

De asemenea, raportat la durata termenului rezonabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea pronunţată în cauza AI Akidi împotriva Bulgariei, Curtea a admis faptul că gravitatea faptei comise poate fi unul dintre motivele care să justifice menţinerea unei persoane în stare de arest.

În cauza Reiner şi alţii împotriva României, s-a reţinut de către Curte ca fiind rezonabilă o durată a procedurii de trei ani şi patru luni pentru trei grade de jurisdicţie, fără să existe o perioadă de inactivitate imputabilă autorităţilor judiciare.

Astfel, ca şi dispoziţiile Convenţiei, prevederile Codului de procedură penală asigură cadrul legal pentru respectarea dreptului persoanei supuse unei măsuri privative de libertate de a ataca în faţa unei instanţe decizia prin care se dispune privarea de libertate.

Este cert că nu orice depăşire a termenului stabilit la câteva săptămâni atrage răspunderea statului, în condiţiile în care se poate întâmpla ca prelungirea intervalului de timp să se datoreze persoanei deţinute sau complexităţii litigiului, aspect reţinut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Baranowski împotriva Poloniei.

În privinţa întinderii reparaţiei, în lege se precizează că trebuie să se ţină seama atât de durata privării sau a restrângerii de libertate suportate cât şi de consecinţele produse asupra persoanei sau familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Sarcina probei aparţinând reclamantului, potrivit art. 1169 Cod civil, acesta trebuie ca în baza probatoriului administrat să facă dovada întinderii acestui prejudiciu.

În acest sens, Curtea a decis că art. 5 paragraful 5 este respectat atunci când normele interne permit celui în cauză să ceară o reparaţie ca urmare a unei privări de libertate care a fost dispusă în condiţii contrare dispoziţiilor paragrafelor 1, 2, 3 şi 4. Însăşi constatarea încălcarea dispoziţiilor Convenţiei reprezintă o satisfacţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant. 

În acest sens, regăseşte la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie repere de apreciere a prejudiciului moral, arătând că trebuie respectat criteriul echităţii, ţinându-se cont de criteriul gravităţii prejudiciului moral.

Nu în ultimul rând, referitor la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiul prin art. 41 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudenţa sa constantă, în raport de circumstanţele cauzei, a adoptat o poziţie moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie morală. Deosebit de elocventă în aprecierea prejudiciului moral este hotărârea din 02 martie 2010, pronunţată în cauza Cenoiu şi alţii împotriva României,, apreciind că pretenţiile reclamanţilor care se ridicau la suma de 12,5 milioane euro cu titlu prejudiciu moral sunt excesive şi pronunţându-se în echitate i-a acordat suma de 1.200 euro cu acest titlu. S-a mai constat că nu s-a adus nicio atingere drepturile şi libertăţilor garantate de articolele Convenţiei şi, pe cale de consecinţă, cererea privind daunele materiale solicitate ca urmare a privării de libertate este vădit nefondată.

Aceste aspecte care au fost reţinute şi într-o altă hotărâre pronunţată de Curte în cauza Nicuţ-Tănăsescu împotriva României.

Pe de altă parte, în practica Curţii Europene se recunoaşte statelor (deci legiuitorului naţional) o marjă de apreciere în ceea ce priveşte anumite limitări, fără a aduce atingere drepturilor persoanei care reclamă o anumită conduită din partea statului.

Mai mult, pârâtul doreşte să arate instanţei de recurs că este criticabilă hotărârea instanţei de fond cu privire la ceea ce a reţinut această instanţă la pagina 9 a hotărârii, referitor la acordarea daunelor morale considerând că „temeiul a tragerii răspunderii statului neputând fi antrenată decât pe baza dispoziţiilor art. 998 şi următoarele Cod civil (...)”.

Pe de altă parte, actele procedurale săvârşite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria „erorilor judiciare”, pe toată perioada cercetării penale individul beneficiind de prezumţia de nevinovatei, care, în speţă, s-a şi concretizat prin dispoziţiile hotărârii definitive care a vizat achitarea reclamantului, pentru fapta în legătura cu care s-a dispus trimiterea în judecată”.

Aşadar, în sprijinul susţinerilor sale există practică judiciară favorabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din care rezultă faptul că nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 998 - 999 Cod civil, atunci când există reglementare legală în Codul de procedură penală.

Cu privire la despăgubirile materiale, se arată că instituţia pârâtă a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză contabilă, obiecţiuni depuse la termenul din data de 27 iunie 2012.

Văzând raportul de expertiză contabilă, S.R., prin M.F.P., a solicitat refacerea acestuia, arătând instanţei de fond cinci motive, obiective în opinia sa, însă acestea nu au fost reţinute în totalitate la pronunţarea hotărârii.

Pârâtul solicită să se observaţi că recurentul a arătat la pct. 1 din obiecţiuni faptul că momentul de la care entitatea economică angajatoare la care şi-a desfăşurat activitatea intimatul-reclamant datorează plata drepturilor salariale, ia naştere începând cu 01 iunie 1998, în funcţie de data stabilită prin act normativ ca fiind data plătii salariale la această entitate economică.

Însă, tribunalul a constatat ca prejudiciul material cauzat de măsura arestării preventive este format din cuantumul salariilor, indexate si majorate, pentru perioada 7 mai 1998 - 2 septembrie 1998, astfel cum au fost stabilite de expertiză, dar cu scăderea sumei ce reprezintă actualizarea cu indicele de inflaţie pe prima lună.

Referitor la obiectivul nr. 10 al expertizei, cu privire la actualizarea valorii autoturismului,pârâtul subliniază faptul ca instanţa în mod incorect a apreciat că Statul trebuie să răspundă în temeiul dispoziţiilor art. 998 Cod civil.

Pârâtul solicită instanţei de recurs să observe că instanţa de fond în mod incorect nu a ţinut seama de faptul că autoturismul este un mijloc fix care în timp îşi pierde din valoare şi are o durată normală de utilizare de 4 - 6 ani, conform HG nr. 2139/2004 pentru aprobarea catalogului privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe, cu modificările şi completările ulterioare. Mai mult, aşa cum a arătat şi în obiecţiuni, în anul 2007, la momentul ridicării sechestrului, autoturismul se afla în stare de funcţionare, iar reclamantul l-a valorificat la REMAT în conformitate cu OUG nr. 4/2007.

În concluzie, în opinia pârâtului, acordarea despăgubirilor materiale acordate de instanţa de fond sunt neîntemeiate, raportat la cauza dedusă judecăţii, instituţia răspunderii civile delictuale neputându-se transforma într¬-un izvor de îmbogăţire fără just temei.

În consecinţă, faţă de cele mai sus arătate, pârâtul solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei civile nr. 1429 din 04 iulie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 8230/3/2010 şi respingerea capătului de cerere privind obligarea instituţiei recurente la plata către V.V. a sumei de 13.688 lei cu titlu de daune materiale şi a sumei de 140.000 lei cu titlu de daune morale ca fiind netemeinic şi nelegal.

În drept, invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, precum şi toate normele legale invocate în cuprinsul prezentului recurs.

La data de 27 ianuarie 2013 reclamantul a depus la dosarul cauzei întâmpinare faţă de apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de M.F.P., solicitând să se dispună respingerea acestora ca neîntemeiate, cu cheltuieli de judecată.

Se arată că, contrar susţinerilor apelantelor, sunt îndeplinite condiţiile legale pentru acordarea de daune materiale şi morale cauzate de eroarea judiciară a cărei victima este reclamantul.

Referitor la susţinerile pârâtului nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală pentru repararea pagubei materiale şi a daunei morale cauzate de eroarea juridică (arestarea nelegală şi procesul penal desfăşurat împotriva reclamantului) a cărei victimă este, se arată, în esenţă, că atâta timp cât pretenţia intimatului s-a întemeiat pe prevederile alin. 2 şi 3 al art. 504 Cod de procedură penală, care vorbesc despre dreptul la repararea pagubei a persoanei care, în cursul procesului penal a fost privata de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, iar aceasta nelegalitate a fost stabilită printr-o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală, nu poate fi primită critica recurenţilor conform căreia împotriva reclamantului nu a fost pronunţată o hotărâre definitivă de condamnare.

În concluzie, procesul penal în sine şi toate măsurile privative sau restrictive de libertate, dar şi simpla trimitere în judecată şi condamnarea în două instanţe a reclamantului deşi acesta era nevinovat, necesită obligarea Statului să suporte prin plata de daune efectele profund negative resimţite de acesta în urma conduitei organelor sale.

Referitor la susţinerile apelantului că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea de despăgubiri pentru eroare judiciară, din perspectiva prevederilor art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se arată că în această situaţie prevederile Codului de procedură penală se aplică cu prioritate faţă de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind legea mai favorabilă, aspect sesizat foarte bine şi de către Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie în mai multe decizii pronunţate.

CEDO cuprinde doar minime le garanţii ce trebuie acordate în acest domeniu, dar nimic nu împiedică statele membre ale Convenţiei să acorde un grad de protecţie mai mare victimelor erorilor judiciare, iar Constituţia României prevede astfel o protecţie sporita prin art. 52 alin. 3 care este materializat prin prevederile art.  504¬ - 507 Cod de procedură penală.

Un alt aspect care vrea să îl aducă în discuţie şi care contrazice susţinerile recurentului cu privire la faptul ca arestarea reclamantului s-a făcut respectând prevederile CEDO este împrejurarea că arestarea intimatului s-a realizat în condiţiile vechilor prevederi ale Codului de procedură penală care permiteau procurorului să dispună arestarea preventiva a unui învinuit/inculpat – aspect sancţionat ulterior de mai multe ori de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Pantea împotriva României, hotărârea din 03 iunie 2003).

Din punctul de vedere al dreptului intern, nu trebuie să dovedească că arestarea reclamantului a fost nelegală deoarece simpla existenţă a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală conduce la concluzia că arestarea a fost nelegală.

Referitor la susţinerile cu privire la faptul că în speţă nu sunt aplicabile prevederile răspunderii civile delictuale prevăzute de Codul civil, se arată că prevederile răspunderii civile delictuale din Codul civil reprezintă dreptul comun ce reglementează condiţiile răspunderii pentru fapta ce produce prejudiciu şi se coroborează cu prevederile art. 504 - 507 Cod de procedură penală.

Prevederile speciale de la art. 504 - 507 Cod de procedură penală doar simplifica procedura privind probarea condiţiilor pentru angajarea răspunderii Statului Român pentru eroare judiciară, fapta ilicită fiind reglementata în mod precis şi restrictiv şi în plus, reclamantul nu trebuie să mai probeze culpa autorului ci doar că se încadrează în textele legale ce reglementează această chestiune (art. 504 - 507 Cod de procedură penală).

Reclamantul subliniază ca a demonstrat şi faptul că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale: în privinţa faptei ilicite a S.R., nu există niciun dubiu cu privire la săvârşirea acesteia, a demonstrat pe parcursul acestui proces faptul că al a fost arestat nelegal şi că a suportat un proces penal abuziv timp de zece ani deşi era nevinovat, nevinovatei stabilită printr-o Ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală (aşa cum cer prevederile Codului de procedură penală).

În ceea ce priveşte vinovăţia S.R., este scutit de această probă deoarece se prezumă faptul că, atâta timp cât s-a dovedit (prin Ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală) că reclamantul a fost arestat nelegal şi că a indurat un proces, deşi era nevinovat, Statul este vinovat firesc pentru această faptă, deoarece el este responsabil pentru felul în care se administrează justiţia.

Contrar susţinerilor recurenţilor, daunele morale acordate reclamantului nu sunt într-un cuantum exagerat faţă de complexitatea prejudiciului suferit de acesta. O instanţă judecă în echitate şi nu conform unor criterii prestabilite atunci când acorda despăgubiri victimei unei erori judiciare.

În cazul reclamantului se vorbeşte despre o arestare preventivă nelegală, de un proces abuziv desfăşurat împotriva sa timp de aproximativ zece ani, de condamnarea sa de către două instanţe, interzicerea de către aceste instanţe de a-şi exercita profesia şi de a ocupa funcţia de comandant adjunct al unui aeroport şi de a părăsi localitatea.

Este evident vorba despre un prejudiciu complex, care l-a afectat din multiple puncte de vedere şi pe multiple planuri pe intimat şi care îşi are cauza în arestarea sa nelegală şi tot procesul penal desfăşurat împotriva sa (cu toate restricţiile şi interdicţiile aferente).

Despăgubirile acordate reclamantului nu se pot limita doar la perioada  concretă a arestului preventiv, aşa cum susţin apelanţii ci trebuie sa acopere toate urmările şi consecinţele produse de acest arest preventiv.

Daunele morale solicitate de intimat sunt indisolubil legate de arestarea preventivă, de restricţionarea libertăţii de mişcare (prin măsura interdicţiei de a păraşi localitatea), de inculpare şi condamnarea reclamantului de către două instanţe, de interdicţia de a-şi exercita profesia şi de a ocupa postul de comandant adjunct, de tot procesul abuziv pe care l-a indurat timp de aproximativ zece ani.

În consecinţă, eroarea judiciară a cărui victimă este intimatul nu e reprezentată doar de arestul preventiv nelegal ci şi de întreg procesul penal derulat împotriva sa pe o perioada de aproximativ zece ani care a însemnat şi condamnarea de către două instanţe a reclamantului, interzicerea unor drepturi (de a-şi exercita profesia şi de a ocupa funcţia de comandant adjunct), interdicţia de a părăsi localitatea. Precizează şi faptul că nu i s-a comunicat acestuia vreo ridicare a interdicţiei de a părăsi localitatea şi ca atare, faptic nu a părăsit-o până la soluţia de scoatere de sub urmărire penală.

Prin încheierea de şedinţă din data de 17.01.2013 Curtea a calificat căile de atac exercitate în prezenta cauză ca fiind apeluri, pentru considerentele ample prezentate în cuprinsul acestei încheieri.

Curtea a încuviinţat pentru apelantul-reclamant proba cu înscrisuri.

Examinând sentinţa apelată şi actele dosarului în raport de motivele de apel invocate în cauză şi de prevederile legale incidente, Curtea constată următoarele:

In prealabil, Curtea reţine că apelantul-pârât a criticat prin apelul său admisibilitatea demersului judiciar de faţă prin raportare la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 504 din Codul de procedură penală şi a art. 998-999 din Codul civil, dispoziţii legale pe care tribunalul le-a apreciat ca fiind incidente în cauza dedusă judecăţii – astfel încât instanţa de apel constată că este necesară, cu prioritate, analiza acestei critici de nelegalitate, analiză în cadrul căreia Curtea va examina şi celelalte aspecte legate de stabilirea corectă a cadrului procesual obiectiv în speţă. 

Astfel cum s-a reţinut şi de către prima instanţă, reclamantul a fost arestat preventiv, prin ordonanţa din 7 mai 1998 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel, măsură prelungită succesiv ulterior – fiind  încarcerat în perioada 7 mai 1998 - 13 august 1998. 

Ca urmare a trimiterii sale în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor  prevăzută de art. 323 alin. 1 Cod penal pentru art. 26 raportat la art. 175 cu referire la art. 179 din Legea nr. 141/1997 cu aplic art. 41 alin. 2 Cod penal, prin sentinţa penală nr. 19 din 18 februarie 1999 Tribunalul Militar Bucureşti a dispus condamnarea reclamantului pentru faptele reţinute în rechizitoriu la pedeapsa cea mai grea de şapte ani închisoare şi patru ani interzicerea unor drepturi prevăzute de art. 64 lit. a şi b Cod penal şi de art. 64 lit. c în sensul interzicerii ocupării unei funcţii de natura aceleia de comandat adjunct de aeroport. Totodată s-a luat faţă de reclamant măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea Bucureşti, iar prin decizia nr. 67/08.06.2000 pronunţată de Curtea Militară de Apel, pedeapsa a fost redusă la şase ani închisoare.

Prin decizia nr. 992 din 26 februarie 2001 Curtea Suprema de Justiţie – Secţia Penală a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, în vederea completării urmăririi penale (reţinându-se existenţa unor declaraţii contradictorii referitoare la faptele acuzate, situaţie ce impunea completarea probatoriului) – fără a se dispune asupra măsurii preventive restrictive de libertate luată anterior în cauză.

Prin Ordonanţa nr. 13/P/2004 din 24 noiembrie 2004 Direcţia Naţională Anticorupţie a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de reclamant pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.  254 Cod penal precum şi declinarea cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel pentru completarea urmăririi penale în sensul celorlalte motive reţinute prin decizia nr. 992 din 26 februarie 2001 pronunţată de Curtea Suprema de Justiţie – Secţia Penală, cauza înregistrându-se la numărul 26/P/2002.

Prin Ordonanţa din 20 august 2009 dată în dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală faţă de reclamant, pentru infracţiunile prevăzute la art. 323 alin. 2 Cod penal, art. 26 Cod penal raportat la art. 175, 179 din Legea nr. 141/1997, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 33 Cod penal, întrucât lipseşte un element constitutiv al infracţiunii şi anume vinovăţia făptuitorului.

Faţă de cele reţinute anterior, în mod corect Tribunalul în aplicarea dispoziţiilor art. 504 C.proc.pen., a constatat că reclamantul are dreptul la repararea pagubei întrucât, în cursul procesului penal, a fost privat de libertate, privarea ilicită de libertate fiind stabilită în speţă printr-o ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală (conform art. 504 alin.3 C.proc.pen.).

Mai mult, contrar celor reţinute de tribunal, Curtea constată că dispoziţiile art. 504 C.proc.pen. constituie temei al răspunderii statului şi în ipoteza în care unei persoane i s-a restrâns libertatea în mod nelegal în cursul procesului penal, în aceleaşi condiţii mai sus-arătate – o astfel de măsură care a dus la restrângerea libertăţii reclamantului fiind obligarea reclamantului de a nu părăsi localitatea, măsură preventivă dispusă în cursul aceluiaşi proces penal, conform celor reţinute anterior.

Curtea apreciază deci ca fiind vădit neîntemeiată critica apelantului-pârât în sensul că in sensul că nu ar rezulta care ar fi normele de drept intern şi internaţional încălcate şi care ar conferi măsurii arestării preventive un caracter de ilegalitate.

Apelantul-pârât ignoră prin aceste susţineri chiar raţiunea instituirii acestei răspunderi a statului, o răspundere cu un evident caracter obiectiv, exclusiv pentru săvârşirea unor erori judiciare, lato sensu.

De altfel, printr-o jurisprudenţă constantă a Curţii Constituţionale (care a determinat şi adoptarea Legii nr. 281/2003, act normativ care a pus în concordanţă aceste dispoziţii legale din Codul de procedură penală cu deciziile adoptate anterior) s-a statuat, ţinându-se seama şi de art. 5 pct.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (prin prisma art. 20 din Constituţie), asupra neconstituţionalităţii oricăror limitări aduse de legiuitor a ipotezelor în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.

Pe de altă parte, prin aceleaşi decizii s-a apreciat că prevederile art. 504 C.proc.pen. erau neconstituţionale numai sub raportul sferei lor de aplicare, nu şi sub acela al condiţiilor reparării pagubelor pricinuite prin erorile judiciare, întrucât art. 48 alin.3 din Constituţie lasă la opţiunea legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale în care dreptul la reparaţii poate fi exercitat.

Condiţia sus-menţionată – aceea a luării unei măsuri de privare sau restrângere de libertate în mod nelegal – a fost însă apreciată constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, ca, de altfel, şi în cazul altor cerinţe impuse de lege pentru exercitarea dreptului la acces liber la justiţie, ca fiind în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 21 şi art. 126 alin.2,  reţinându-se în plus, faţă de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că acest drept nu este absolut şi poate fi ca atare subiectul unor limitări sau condiţionări atâta timp cât nu este atinsă însăşi substanţa sa.

Această condiţie este însă întrunită in prezenta cauză, cum deja s-a menţionat.

In ceea ce priveşte susţinerile formulate de apelantul-pârât vizând întrunirea în cauză a condiţiilor prevăzute de art. 5 par. 1 lit. c din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru privarea de liberate a unei persoane suspectate de comiterea unei infracţiuni, chiar dacă s-ar admite că acestea ar fi întemeiate, instanţa internă trebuie să aplice prevederile art. 504 şi urm. din Codul de procedură penală, deoarece acestea – potrivit art. 20 alin. 2 din Constituţia României – au prioritate în aplicare faţă de cele ale art. 5 par. 1 lit. c, par. 2-4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că  norma internă este, prin prisma stabilirii nelegalităţii măsurii arestării preventive prin simplul fapt că s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare sau o ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală, mai favorabilă decât normele Convenţiei în această materie a acordării de despăgubiri victimelor unei erori judiciare.

Revenind la celălalt aspect pus în discuţie  prin critica apelantului-pârât legat de posibilitatea aplicării în speţă a dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, Curtea constată că dispoziţiile art. 504 C.proc.pen., reglementând obligaţia de plată a daunelor de către Stat în cazul erorilor judiciare, au în vedere reparaţia integrală a prejudiciului cauzat persoanei care a fost condamnată sau arestată pe nedrept, sau împotriva căreia s-a luat o altă măsură restrictivă de libertate,  potrivit principiilor ce rezultă din prevederile art. 998 şi art. 999 C.civ. privind răspunderea civilă delictuală – ce constituie dreptul comun în materie.

Or, din această perspectivă, împrejurarea că tribunalul a ţinut seama în stabilirea despăgubirilor cuvenite pentru eroare judiciară pretinsă de reclamant şi de aceste ultime prevederi legale nu constituie o aplicare eronată a legii în raportul juridic dedus judecăţii, aşa cum susţine apelantul-pârât.

 In plus, Curtea trebuie să ţină seama şi de împrejurarea că, prin aceeaşi acţiune în pretenţii, reclamantul a înţeles să invoce ca temei pentru solicitarea sa de dezdăunare şi prejudiciul cauzat acestuia prin durata nerezonabilă a procesului penal pornit împotriva sa – aspect esenţial în stabilirea corectă a cadrului procesual care va fi examinat prin considerentele ce succed.

Faţă de cele statuate de Curtea Europeană în Hotărârea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Kudla contra Poloniei la 26 octombrie 2000 privind dreptul persoanelor de a beneficia de o cale internă de atac în materia duratei rezonabile a procedurilor şi obligaţia corelativă a statelor de a efectua toate demersurile necesare în vederea creării în sistemele juridice naţionale a unor căi procedurale, concrete şi efective pe care justiţiabilii să le poată utiliza pentru invocarea unei nesocotiri a obligaţiei impuse de art. 6 par. 1, instanţa de apel constată că Statul Român nu şi-a respectat până în prezent obligaţia de a institui pe cale legislativă o procedură specială de valorificare a  dreptului justiţiabililor de a se plânge de durata excesivă a procedurilor judiciare, cu toate că dreptul părţilor la soluţionarea cauzei  într-un termen rezonabil este consacrat legislativ, atât prin Constituţia României (art.21), cât şi prin alte acte normative cu putere de lege (de ex., art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară) – situaţie care a fost constatată deja de Curtea Europeană prin Hotărârea pronunţată la 24 februarie 2009 în cauza Abramiuc contra României.

Astfel, în această ultimă cauză, s-a reţinut inexistenţa unei legislaţii care să dea conţinut prevederi legale sus-enunţate, care ar fi permis justiţiabililor să conteste în mod efectiv durata excesivă de soluţionare a cauzelor în care aceştia sunt parte.

De asemenea, prin hotărârea pronunţată la 7 aprilie 2009 în cauza Parohia Greco-Catolică Sfântul Vasile Polonă contra României instanţa europeană a reţinut că, deşi  dispoziţiile art. 13 din Convenţie garantează în dreptul intern exercitarea unei acţiuni care să permită prevalarea de drepturile şi libertăţile din Convenţie, nu s-a dovedit că reclamanta dispunea de un recurs efectiv care i-ar fi permis introducerea unei plângeri bazate pe durata procedurii pentru a obţine accelerarea examinării cauzei sau a acordării de daune-interese pentru o întârziere deja survenită (par. 94, 106), reţinându-se astfel, încălcarea art. 13.

Prin urmare, în lipsa acţiunii legiuitorului român şi până la momentul  consacrării pe cale legislativă a unui remediu efectiv necesar asigurării dreptului prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţie, în mod corect tribunalul a reţinut – având în vedere obligaţiile asumate de Statul Român prin aderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa CEDO relevantă în această materie – că instanţei de judecată îi revine rolul de a aprecia asupra pretenţiilor reclamantului şi, în plus, în opinia instanţei de apel, de a stabili asupra procedurilor şi modalităţilor de soluţionare a unor astfel de cereri.

Întrucât Curtea nu identifică în dreptul intern nicio procedură specială pe calea căreia reclamantul să solicite acordarea de daune-interese pentru nerespectarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6 par.1 din Convenţie,  Curtea constată, pentru considerentele de mai sus, că se poate reţine admisibilitatea unui demers judiciar cu o astfel de finalitate, care, din raţiuni similare, pe fondul acestei lacune legislative, nu poate fi îndreptat decât împotriva Statului Român din perspectiva obligaţiei ce îi revine acestuia pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate de Convenţie, participând nemijlocit la raportul juridic dedus judecăţii, indiferent dacă vătămarea acuzată de reclamant ar putea fi determinată de fapta ilicită şi culpabilă a altor subiecte de drept.

Ţinând seama şi de efectul obligatoriu al jurisprudenţei CEDO pentru instanţele naţionale prin raportare la aceste hotărâri, se constată că judecătorul naţional are obligaţia – prin prisma art. 13 din Convenţie şi a jurisprudenţei create în baza acestuia – a analizării pe fond a cererii prin care se invocă nerespectarea termenului rezonabil în care se soluţionează sau, ca în speţă, s-a soluţionat deja cauza. Curtea Europeană a statuat deja că un sistem bazat pe supremaţia Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente asupra legislaţiilor naţionale poate asigura, cel mai bine buna funcţionarea mecanismului de protecţie creat de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale (Hotărârea din 26 aprilie 2007 pronunţată în cauza Dumitru Popescu contra României, par.103).

Prin urmare, în lipsa acţiunii legiuitorului român şi până la momentul  consacrării pe cale legislativă a unui remediu efectiv necesar asigurării dreptului prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţie, instanţei de judecată îi revine rolul de a aprecia şi a stabili asupra procedurilor şi modalităţilor de soluţionare a unor astfel de cereri.

Contrar apărărilor formulate de reclamant, Curtea constată că durata întregului proces penal care l-a vizat nu putea fi avută în vedere de tribunal ca un criteriu de apreciere a prejudiciului cauzat victimei erorii judiciare în speţă, în condiţiile în care eroarea judiciară acuzată se raportează exclusiv la luarea unor măsuri preventive cu caracter privativ ori, după caz, doar restrictiv de libertate,  măsuri cu o durată limitată în cursul procesului, pretenţiile reclamantului la despăgubiri, formulate în acest context, depăşind în mod evident limitele cadrului procesual decurgând din incidenţa dispoziţiilor art. 504 C.proc.pen..

Din această perspectivă, Curtea constată că tribunalul a analizat în mod corect această cerere de acordare a despăgubirilor pentru durata nerezonabilă a procesului penal prin raportare la dispoziţiile art. 998-999 C.civ., ţinând seama chiar de  statuările CEDO referitoare la legislaţia noastră internă .

Răspunzând celorlalte susţineri ale apelantului-pârât privind imposibilitatea antrenării unei răspunderi civile delictuale a Statului Român, conform art. 998-999 C.civ., Curtea constată că, pentru ca acest demers judiciar îndreptat direct împotriva statului să poată fi primit în dreptul intern, în acord cu jurisprudenţa CEDO, instanţele trebuie să plece de la premisa că, deşi o răspundere decurgând din săvârşirea unui delict civil este, în principiu, o răspundere subiectivă, statul va răspunde obiectiv pentru prejudiciile cauzate justiţiabililor ca urmare a defectuoasei organizări şi derulări a procedurilor judiciare – o răspundere întemeiată pe obligaţia pozitivă a statului de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor persoanelor. Altfel spus, legitimarea procesuală a statului se justifică prin faptul că acesta trebuie să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea  activităţilor specifice organelor judiciare ori a altor autorităţi administrative a căror activitate se derulează în cadrul unor proceduri care intră în aria de aplicabilitate a art. 6 CEDO, indiferent de orice culpă, pe temei obiectiv, în calitate de garant al legalităţii actului de justiţie.

Dincolo de caracterul răspunderii care ar putea fi asumată de stat, aspect esenţial pentru admisibilitatea unei asemenea petit, Curtea nu poate reţine, în lipsa unor reglementări interne – că acţiunea dedusă judecăţii ar fi o acţiune civilă distinctă de calea dreptului comun, mai precis că reclamantul ar avea la îndemână un mijloc procedural special de valorificare a acestor pretenţii. Nu trebuie uitat că funcţia judecătorului în orice stat de drept este să aplice legea şi nu să o creeze, acesta tranşând litigiile prin aplicarea normei de drept incidente, nefiindu-i permis să statueze pe cale de norme generale şi reglementare (art. 4 C.civ.), pentru că ar însemna să ia locul puterii legiuitoare.

In consecinţă, instanţa trebuie să apeleze la celelalte principii prevăzute în materia răspunderii civile delictuale privitoare la existenţa faptei ilicite, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate, existenţa acestor elemente urmând însă a se stabili şi prin raportare la criteriile reţinute de către Curtea Europeană, respectiv, natura şi complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi comportamentul autorităţilor implicate în proces.

Curtea constată că ceea ce este necesar a fi analizat în continuare în exercitarea controlului judiciar specific acestei faze procesuale este doar aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului, aspect ce a format obiectul criticilor de apel formulate de toţi apelanţii împotriva sentinţei primei instanţe – critici cărora li se va răspunde în continuare prin considerente comune.

In ceea ce priveşte cuantumul daunelor materiale acordate de tribunal, apelantul-reclamant critică sentinţa solicitând o acoperire integrală a prejudiciul material stabilit prin expertiza contabilă efectuată în cauză ca fiind în cuantum de 638.915 lei/RON, solicitând totodată o sumă de 9.437 lei/RON/lună cu titlu de rentă viageră, iar apelantul-pârât susţine că în mod greşit s-ar fi acordat daune pentru bunurile sechestrate şi, respectiv, că tribunalul nu trebuia să ţină seama de concluziile expertizei contabile, fiind ignorate de către prima instanţă motivele pentru care s-a solicitat refacerea acestei probe, ajungându-se astfel la o îmbogăţire fără just temei a reclamantului.

Ţinând seama de principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin eroare judiciară, Curtea reţine că în examinarea diferenţelor salariale solicitate prin acţiune şi a celorlalte sume cu caracter remunerator pretinse în considerarea funcţiei deţinute anterior arestării de apelantul-reclamant, aceea de  comandant adjunct la RA AIBO, tribunalul a avut în vedere că prin decizia nr. 136 din 07 iulie 1998 acestuia i s-a desfăcut contractul de muncă în temeiul  art. 130 alin. 1 lit. j din Codul muncii (în forma anterioară, potrivit cu care contractul de muncă poate fi desfăcut din iniţiativa unităţii, în cazul când cel în cauză este arestat mai mult de 60 de zile), iar prin decizia CIM nr. 1148 din 03 septembrie 1998 reclamantul a fost angajat în funcţia de referent de specialitate în cadrul Serviciului Management, Calitate şi Reglementări - Biroul Reglementări aeronautice, raportând întinderea prejudiciului material la perioada cuprinsă între 7 mai 1998, data arestării preventive, şi 3 septembrie 1998, data reangajării efective.

 Curtea constată că aplicarea prevederilor art. 504 C.proc.pen. impun instanţei acoperirea prin plata unor despăgubiri băneşti a prejudiciului care este cert, sub ambele aspecte, al existenţei şi al întinderii sale, luându-se în considerare şi beneficiul nerealizat de reclamant din cauza erorii judiciare a cărei victimă a fost.

 Or, un asemenea beneficiu îl constituie şi suma neîncasată reprezentând diferenţa salarială dintre remuneraţia avută înainte de arestare, în calitate de comandant adjunct, şi salariul stabilit după reangajarea pe un post de referent de specialitate.

Înscrisurile referitoare la pregătirea sa profesională şi cele privind condiţiile cerute pentru ocuparea celor două funcţii în discuţie, coroborate cu depoziţiile martorilor audiaţi în faţa tribunalului (în acest sens fiind declaraţia martorului T.H. privind „retrogradarea” reclamantului şi implicaţiile procesului penal în exercitarea sarcinilor de serviciu) au confirmat în mare măsură teza susţinută de reclamant referitoare la împrejurarea că reangajarea intr-o funcţie inferioară pregătirii sale profesionale a fost o consecinţă directă a desfacerii contractului de muncă în temeiul art. 130 alin. 1 lit. j din Codul muncii, respectiv a faptului că reclamantul era în continuare acuzat în cadrul unui proces penal important pentru fapte în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu în cadrul R.A. A.I.B.O..

Curtea constată, prin urmare, că este îndreptăţită solicitarea apelantului-reclamant de obligare a pârâtului şi la plata sumei de 84.974 lei (cuprinzând şi actualizarea cu inflaţia, conform raportului de expertiză judiciară), reprezentând diferenţa salarială dintre salariul avut înainte de arestare, în calitate de comandant adjunct, şi salariul stabilit după reangajarea sa pe postul de referent de specialitate, pentru perioada 3.09.1998-11.12.2000.

Curtea reţine însă ca fiind corectă statuarea primei instanţe în sensul inexistenţei legăturii de cauzalitate între măsura arestării şi lipsa unor venituri similare funcţiei de comandant adjunct (ori a celei de controlor de trafic aerian) în perioada ulterioară datei de 11.12.2000.

De asemenea, aceeaşi situaţie trebuie reţinută şi în ceea ce priveşte măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, după cum se va arăta în continuare.

Astfel, alegerea apelantului într-o funcţie de demnitate publică, aceea de deputat, a determinat suspendarea contractului de muncă din data de 11 decembrie 2000 în temeiul art. 7 din Legea nr. 4/1990, acesta fiind remunerat corespunzător noii funcţii pe care a ocupat-o până în anul 2004.

După expirarea mandatului de deputat vechiul contract de muncă a încetat prin acordul părţilor, la data de 10.12.2004, temei legal care nu poate fi pus în discuţie de apelantul-reclamant în actualul litigiu, în condiţiile în care nu a înţeles vreodată să declanşeze un litigiu de muncă în care să conteste decizia de încetare a contractului său.

Implicarea sa în activitatea politică şi exprimarea acordului pentru a candida ca deputat, precum şi a acordului pentru încetarea raporturilor de muncă cu fostul angajator exclude aspectul „concedierii” invocate de reclamant în susţinerea pretenţiilor sale la despăgubiri echivalente cu salariile neîncasate  până la momentul stabilirii nevinovăţiei sale în procesul penal (septembrie 2009), imprimând un caracter eventual prejudiciului material pretins, împrejurare ce nu permite acoperirea sa prin plata unor sume de bani cu acest titlu. 

Nici împrejurarea că ar fi întreprins mai multe demersuri pentru ocuparea unei funcţii corespunzătoare pregătirii şi experienţei sale personale, demersuri „ignorate de autorităţile statului român” nu poate determina legătura de cauzalitate între pierderile de ordin material acuzate şi eroarea judiciară analizată în prezenta cauză, neputându-se oricum afirma cu certitudine că apelantul, în lipsa procesului penal, ar mai fi putut ocupa funcţii remunerate similar cu veniturile obţinute de la fosta unitate unde a fost angajat.

Curtea va respinge şi alegaţia apelantului-reclamant privitoare la consecinţele negative pe care le-ar fi avut pentru exercitarea în toată această perioadă a unei funcţii corespunzătoare pregătirii sale luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea.

Trebuie remarcat că, în pofida faptului că apelantul a ocupat şi o funcţie de demnitate publică care presupunea, fără îndoială o anumită înţelegere a modului în care sunt reglementate şi funcţionează instituţiile statului, Curtea nu reţine că între demersurile apelantului către autorităţi, enumerate în cuprinsul cererii de apel, să se fi aflat şi unele legate de luarea măsurii preventive arătate ori de punerea ei efectivă în practică.

Astfel, după pronunţarea deciziei instanţei de restituire a cauzei în care era inculpat la Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel, în dosarul de urmărire penală nu se regăseşte nicio cerere a apelantului-reclamant adresată procurorului cu privire la menţinerea sau punerea în practică a măsurii de a nu părăsi localitatea. Practic, organele de urmărire penală nu s-au mai sesizat şi nu au fost sesizate în ceea ce priveşte prelungirea ori revocarea măsurii, fiind deci incidente dispoziţiile art. 140 C.proc.pen. care reglementează încetarea de drept a măsurilor preventive la expirarea termenelor prevăzute de lege (indiferent că momentul încetării este constatat sau nu printr-un act procedural distinct, durata măsurii în cursul urmăririi penale fiind de 30 de zile) aceasta fiind, probabil, şi motivul pentru care prin Ordonanţa din 20 august 2009 dată în dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, prin s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală faţă de reclamant, nu s-a menţionat nimic despre încetarea măsurii preventive dispuse anterior în cauză penală (deşi măsura scoaterii de sub urmărirea penală reprezenta un caz distinct de încetarea de drept a măsurii respective). 

In plus, Curtea reţine că apelantul-reclamant nu a probat existenţa vreunui împrejurări concrete în care măsura preventivă dispusă să fi afectat, prin efectul său – limitat – de restrângere a libertăţii de deplasare ocuparea şi exercitarea vreunei funcţii remunerate corespunzător, respectiv imposibilitatea obţinerii unor venituri de ordin salarial similare celor avute anterior încetării raporturilor de muncă.

Nu este întemeiată, din această perspectivă, nici pretenţia reclamantului la acordarea unei rente viagere, neputându-se specula asupra unui anumit cuantum al veniturilor pe care reclamantul le-ar fi putut obţine după încetarea raporturilor de muncă în lipsa erorii judiciare concretizate în luarea măsurii arestării, respectiv, luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, cu atât mai mult cu cât nu s-a probat că eroarea judiciară ar fi cauzat o imposibilitate obiectivă de a mai exercita activităţi remunerate ori o modificare în sensul reducerii/pierderii capacităţii de muncă a victimei care să influenţeze decisiv o angajare pe un post similar celui avut înainte de arestare sau alt post corespunzător pregătirii sale profesionale.

 De altfel, aceste aspecte au fost avute în vedere, indirect, şi de legiuitor în reglementarea felului şi întinderii reparaţiei cuvenite, conform art. 505 alin.2 C.proc.pen., textul legal arătând că „reparaţia constă în plata unei sume de bani sau, ţinându-se seama de condiţiile celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui instituit de asistenţă socială şi medicală” (s.n.).

Este corectă statuarea tribunalului în sensul că reclamantului i se cuvin şi despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin sechestrarea autoturismului personal  (indisponibilizarea fiind dispusă în perioada arestării preventive) în condiţiile în care acesta nu a mai putut fi folosit după ridicarea sechestrului, un aspect necontestat de pârât – principiul reparării integrale a daunelor cauzate prin eroare judiciară fiind incident şi în această situaţie.

Astfel, autoturismul  marca Warburg cu nr. de înmatriculare 2-B-xxxxx, an fabricaţie 1984, a fost indisponibilizat prin ordonanţa din 15 mai 1998 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel de instituire a sechestrului asigurator, măsura fiind ridicată prin ordonanţa din 25 octombrie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Autoturismul a fost apoi radiat din evidenţele  inspectoratului de poliţie - Serviciul circulaţie, la dosar fiind depus certificatul de distrugere.

Susţinerile apelantului-pârât referitoare la starea de funcţionare a  autoturismului la momentul ridicării şi reţinerea greşită de către tribunal a valorii acestuia, pe baza concluziilor expertizei întocmite în cauză, nu pot fi primite în condiţiile în care aceste susţineri nu au fost probate în dosarul de fond, iar în faza apelului apelantul-pârât nu a înţeles să solicite instanţei de control judiciar refacerea sau completarea probatoriului pe acest aspect.

In ceea ce priveşte celelalte pretenţii băneşti ale apelantului-reclamant, reprezentând daunele morale solicitate în cadrul acţiunii de faţă, Curtea urmează să examineze în continuare atât criticile formulate de reclamant şi pârât prin apelurile declarate în cauză, cât şi criticile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, care vizează exclusiv acest aspect.

Văzând prevederile art. 504 C.proc.pen. care instituie o răspundere a statului pentru arestarea pe nedrept a unei persoane, respectiv, pentru restrângerea libertăţii acesteia, fără a face distincţie între prejudiciul material şi cel moral, Curtea constată că existenţa şi întinderea acestui ultim tip de prejudiciu pot fi deduse în speţă chiar din natura faptei ilicite reţinute şi ansamblul împrejurărilor producerii acesteia, având în vedere că o altă probă directă este aproape imposibilă, iar în jurisprudenţă s-a stabilit în mod constant că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă.

Chiar dacă în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există în principiu criterii precise pentru determinarea lor, atingerile aduse victimei unei erori judiciare în planul analizat îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească cuantumul sumei de bani potrivit pentru a repara prejudiciul moral produs.

Nu pot fi ignorate însă criteriile legale ce se regăsesc în dispoziţiile art. 505 alin.1 C.proc.pen., care au constituit fundamentul cererii de chemare în judecată şi care au în vedere durata privării de libertate, consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, elemente de care instanţele trebuie deci să ţină seama, cu respectarea însă a principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Prin urmare, pentru stabilirea despăgubirilor echivalente daunelor morale, instanţa trebuia să aibă în vedere consecinţele negative suferite de reclamant pe plan fizic şi psihic, importanţa şi gradul de atingere a valorilor morale lezate, intensitatea perceperii consecinţelor vătămării, gradul de afectare a situaţiei profesionale şi sociale a celui păgubit.

Plecând chiar de la textul legal, Curtea apreciază că în speţă trebuie, în principal, să se facă o raportare a sumei solicitate de reclamant la durata privării de libertate (în speţă, mai mult de patru luni de zile), precum şi la natura măsurii ce a determinat privarea de libertate – fiind evident că o condamnare definitivă ca urmare a unei erori judiciare are consecinţe mult mai însemnate asupra victimei respectivei erori, inclusiv prin prisma imaginii acesteia în societate, decât măsura arestării preventive în procesul penal, în cursul căruia cel arestat se bucură totuşi de prezumţia de nevinovăţie şi se poate apăra în acest sens.

Totodată, tribunalul trebuia să ţină seama şi de restrângerea libertăţii dispusă ulterior în acelaşi proces penal, prin instituirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, Curtea constatând că în mod eronat prima instanţă a considerat că această măsură ar excede sfera ipotezelor reglementate de art. 504 C.proc.pen..

Nu pot fi primite aşadar nici criticile M.P. în sensul că în aprecierea cuantumului daunelor morale instanţa ar fi trebuit să se raporteze numai la durata arestării reclamantului.

Având în vedere toate aceste elemente care conturează efectele produse de eroarea judiciară reclamată, Curtea consideră că era necesar ca prima instanţă să aprecieze asupra unei sume unice cu titlu de daune morale corespunzătoare prejudiciului moral suferit ca urmare a măsurilor privative/restrictive de libertate luate faţă de reclamant în cursul procesului penal finalizat ulterior printr-o soluţie de scoatere de sub urmărire penală.

Pe de altă parte, împrejurarea că tribunalul a considerat că anumite componente ale pretenţiilor solicitate cu titlu de despăgubiri (atât de ordin material cât şi de ordin moral) în cadrul acţiunii de faţă ar fi „inadmisibile”, nu poate constitui un impediment pentru instanţa de control judiciar să evalueze în faza devolutivă a apelului temeinicia acestora, în cadrul stabilirii sumelor globale datorate pentru prejudiciul material şi prejudiciul moral, prejudicii care au fost dovedite în speţă.

Prin urmare, Curtea constată că în mod corect tribunalul a apreciat că reclamantului i s-a produs şi un prejudiciu moral, criteriile de apreciere a acestuia fiind corespunzătoare. Astfel, onoarea, creditul moral, eventuala poziţie socială sunt criterii care definesc persoana umană şi care, analizate şi evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamant.

Tribunalul a reţinut în acest context durata măsurii arestării şi repercusiunile inerente avute de aceasta asupra persoanei reclamantului, asupra familiei ori asupra relaţiilor cu colegii de muncă, inclusiv asupra încetării raporturilor de muncă în cadrul cărora reclamantul ocupa o funcţie importantă, ţinându-se seama şi de pregătirea sa de militar, calităţile şi meritele acestuia anterioare măsurii privative de libertate.

In plus, ar fi trebuit să se aibă in vedere şi împrejurarea că ulterior arestării, cel puţin în faza judiciară a procesului penal declanşat împotriva reclamantului, acestuia i-a fost restrânsă şi libertatea, prin măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, măsură cu posibile consecinţe asupra activităţilor pe care le-ar fi putut desfăşura conform pregătirii sale profesionale.

Nu vor fi însă reţinute susţinerile apelantului-reclamant referitoare la efectele îndelungate ale măsurii preventive de mai sus asupra carierei sale pentru considerentele deja expuse în cadrul analizei temeiniciei daunelor materiale solicitate, Curtea remarcând în acest context că tribunalul a reţinut în mod corect că, în plan social, măsurile luate împotriva reclamantului au avut un impact relativ redus si de scurtă durată din moment ce, în plină desfăşurare a procesului penal, acesta a reuşit să ocupe un loc de deputat în urma alegerilor parlamentare desfăşurate în noiembrie 2000.

Chiar dacă orice arestare şi inculpare pe nedrept produce celui în cauză suferinţe pe plan moral, social şi profesional, lezându-i demnitatea şi onoarea, prejudiciul moral nu poate fi determinat prin simple aprecieri privind eventuale oportunităţi de a desfăşura activităţi care erau în curs la momentul lipsirii de libertate, activităţi care ar fi putut schimba, substanţial, şi situaţia financiară prezentă a reclamantului. 

Susţinerile reclamantului privind daunele morale datorate din mediatizarea excesivă ori denigrarea sa în presă – având în vedere inexistenţa unei legături directe de cauzalitate cu faptul ilicit al arestării nelegale, precum şi impactul deosebit pe care l-a avut fapta de care a fost acuzat în societate, aspect ce nu putea să nu fie reflectat ca atare de presă – sunt neîntemeiate, astfel încât criticile acestuia privitoare la ignorarea acestor aspecte ca un criteriu de stabilire a despăgubirilor nu pot fi primite.

Curtea va respinge şi criticile apelantului-reclamant referitoare la neluarea în considerare de către tribunal a consecinţelor produse asupra sănătăţii sale şi a altor membri ai familiei, actele medicale ce atestă existenţa unor afecţiuni fiind irelevante în ceea ce priveşte dovada legăturii de cauzalitate cu faptul ilicit.

Chiar dacă o cuantificare exactă a prejudiciului moral suferit de reclamant este imposibilă, apreciind totuşi că despăgubirile ce se acordă trebuie să fie proporţionale cu prejudiciul ce se impune a fi reparat, Curtea, prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiilor evocate, apreciază că tribunalul trebuia să acorde o sumă mai mare cu acest titlu, prin evaluarea, în ansamblu, a tuturor aspectelor prezentate anterior.

Curtea consideră astfel că prin stabilirea unor despăgubiri de 250.000 lei se va realiza o compensare bănească echitabilă a daunelor inerente suportate de apelantul-reclamant.

Referitor la pretenţiile de dezdăunare legate de cealaltă faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, care ar consta în încălcarea dreptului de a beneficia de soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, Curtea constată că suma stabilită de tribunal, de 10.000 lei, constituie o reparaţie justă şi echitabilă, potrivit argumentelor care vor fi prezentate în continuare, argumente care complinesc în parte considerentele avute în vedere de prima instanţă.

În raport cu jurisprudenţa Curţi Europene a Drepturilor Omului, în materie penală „termenul rezonabil” prevăzut de art. 6 din Convenţie începe să curgă de la data la care o persoană este „pusă sub acuzare”, idee care corespunde şi noţiunii de „consecinţe importante asupra situaţiei persoanei suspecte” (cauza Reinhard şi Slimane-Kaid contra Franţei, Hotărârea din 31 martie 1998).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în toate cazurile de acest tip că rezonabilitatea duratei procedurilor judiciare nu poate fi apreciată in abstracto, ci trebuie realizată în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale concrete (de ex. în Hotărârea din 29.09.2005 pronunţată în cauza Tudorache contra României), analiza termenului de desfăşurare a procedurilor judiciare urmând să se facă prin raportare la criteriile consacrate de jurisprudenţa sa.

Plecând de la aceste criterii, instanţa de apel apreciază că se impune în faza devolutivă a apelului reanalizarea în detaliu a aspectelor ce pot determina reţinerea duratei nerezonabile a procesului penal pornit împotriva apelantului-reclamant.

In ceea ce priveşte natura cauzei, întrucât aceasta a fost una penală, în care reclamantul a avut poziţia procesuală de inculpat, Curtea, ca instanţă civilă, reţine că se găseşte în situaţia de a reflecta, în lipsa unei legislaţii speciale privitoare la competenţa şi procedura ce ar trebui urmată într-un asemenea caz, exclusiv pe baza unor criterii generale asupra unor aspecte ale unui tip de proces care excede competenţa sa de soluţionare, fiind evident că o examinare şi o evaluare corectă a termenului de soluţionare a unei proceduri judiciare penale, indiferent că aceasta se află în faza de urmărire penală, în faza de judecată sau că se are în vedere o procedură finalizată, presupune o cunoaştere profundă a modului de funcţionare a acesteia, a tuturor aspectelor pe care le implică, precum şi a ritmului ei normal de desfăşurare, prin raportare şi la stabilirea împrejurării (esenţiale, de altfel) dacă s-au depus toate diligenţe necesare de către organele judiciare penale pentru soluţionarea ei cu celeritate.

Fără a relua aici prezentarea cursului întregului proces penal, făcută deja de prima instanţă, trebuie observat în acest context că procesul penal a parcurs toate fazele specifice, cauza ajungând în faza recursului, după apel, şi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Penală, instanţa supremă pronunţând o soluţie de restituire a dosarului la Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel, pentru completarea probatoriului – reţinându-se contradicţiile rezultate din declaraţiile celor audiaţi în cauză şi apreciindu-se că acestea trebuie lămurite prin noi probe.

Având în vedere infracţiunile de care a fost acuzat reclamantul, probele administrate ori celelalte aspecte procedurale reţinute prin hotărârile pronunţate de instanţele penale de control judiciar, Curtea apreciază că nu se poate reţine o lipsă de complexitate a cauzei. Instanţa de apel, ca instanţă civilă, nu poate însă aprecia pe deplin asupra gradului de complexitate a procesului,  neputându-se pronunţa asupra probelor necesare ori asupra investigaţiilor care se desfăşoară în general în situaţia acestui tip de infracţiuni şi, cu atât mai mult, din perspectiva  circumstanţelor concrete ale faptelor imputate reclamantului.

 Referitor la comportamentul reclamantului în cursul procesului penal, Curtea va avea în vedere că, fiind în poziţia celui inculpat, dovada faptului că a depus toate diligenţele necesare în vederea derulării normale a procedurilor trebuie apreciată în speţă prin prisma rolului organelor judiciare într-un asemenea tip de proces.

Curtea nu identifică acţiuni ale acestuia care să fi fost determinante pentru întârzierea soluţionării pricinii aflate pe rolul organelor de urmărire ori a instanţelor penale şi, prin urmare, faţă de cele reţinute, pentru aprecierea duratei rezonabile a procesului este relevant în primul rând comportamentul autorităţilor, sub acest aspect urmând a se verifica în principiu şi dacă în cursul soluţionării cauzei au existat momente lungi de inacţiune din partea organelor judiciare.

De altfel, stabilind faptul că statul este responsabil pentru activitatea ansamblului serviciilor sale, nu numai pentru cea a organelor judiciare, instanţa europeană subliniază faptul că numai întârzierile imputabile autorităţilor judiciare competente pot conduce la o eventuală constatare a depăşirii unui termen rezonabil în care trebuie să fie soluţionată orice cauză, permiţând astfel să se conchidă că nu a fost respectată cerinţa prevăzută de art. 6 par.1 din Convenţie.

Din această perspectivă, Curtea constată că în mod corect tribunalul a reţinut că, dacă perioada de timp scursă de la punerea în mişcare a acţiunii penale până la data pronunţării deciziei nr. 992 din 26 februarie 2001 de către Curtea Suprema de Justiţie - Secţia penală, de mai puţin de trei ani nu poate fi catalogată ca o perioadă nerezonabilă în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere complexitatea deosebită a cauzei şi implicaţiile acesteia, în ceea ce priveşte etapele procesuale derulate după pronunţarea deciziei instanţei supreme se constată existenţa unei perioade de inactivitate nejustificată obiectiv în vreun mod.

In cadrul acestei ultime perioade, prin Ordonanţa nr. 26/P/2002 din 09 decembrie 2004 Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel a dispus declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie întrucât la acea dată  reclamantul avea calitatea de deputat.

La data de 17 decembrie 2004 dosarul a fost trimis de către Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cauza fiind înregistrată sub numărul 26/D/P/2005.

Prin Ordonanţa din 20 august 2009 dată în dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală faţă de reclamant

Potrivit dispoziţiilor procesuale penale, procesul penal are ca scop constatarea la timp si în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoana care a săvârşit o infracţiune sa fie pedepsită, potrivit vinovăţiei sale si nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Reţinând că lucrările efectuate în acest ultim interval de timp s-au limitat la reaudieri a celor implicaţi, Curtea, deşi, ca instanţă civilă, nu poate aprecia care erau măsurile care mai puteau fi luate de organele de urmărire în vederea eficientizării cursului procesului penal, fără a se abate de la atingerea finalităţii acestuia, constată că tribunalul a reţinut judicios inexistenţa unor lucrări de amploarea si complexitatea celor derulate în etapele mai sus menţionate ale procesului.

Or, potrivit jurisprudenţei CEDO, aprecierea duratei rezonabile trebuie să ia în calcul „justul echilibru” ce trebuie menţinut între exigenţa celerităţii procedurilor organelor judiciare (sau de urmărire) şi principiul general al unei bune administrări a justiţiei, în egală măsură consacrat de art. 6 din Convenţie.

Acest just echilibru nu se regăseşte în cauza de faţă, ceea ce justifică statuarea primei instanţe privind durata nerezonabilă a procesului penal.

Criticile apelantului-reclamant referitoare la cuantumul modic al daunelor morale acordate în acest context nu pot fi însă primite.

Este adevărat că, în lipsa unei proceduri speciale care să indice eventual şi criteriile de stabilirea a întinderii prejudiciului suferit de cel vătămat prin durata nerezonabilă a unui proces, instanţa de fond nu putea decât să apeleze la soluţiile propuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere în acest caz şi principiile stabilite de către instanţa europeană în jurisprudenţa creată pe tărâmul art. 41 privitor la reparaţia echitabilă.

Astfel, pe temeiul propriei hotărâri adoptate asupra fondului cauzei, Curtea Europeană, în măsura în care prin aceasta se constată încălcare de către statul pârât a unui drept pe care Convenţia îl garantează, poate acorda victimei respectivei încălcări o satisfacţie echitabilă – o prerogativă a instanţei europene caracterizată în literatura de specialitate ca fiind discreţionară, Curtea fiind suverană în a aprecia dacă se impune acordarea satisfacţiei echitabile, precum şi asupra conţinutului concret al acestei reparaţii, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze.

Curtea Europeană arată că o satisfacţie echitabilă trebuie să acopere atât prejudiciul material, constând în pierderi de ordin patrimonial, generate direct sau chiar indirect de încălcarea constatată, dar şi pe cel de ordin moral, ce presupune repararea stărilor de nelinişte, de disconfort şi de incertitudine ce rezultă din acea încălcare.

În ceea ce priveşte despăgubirile acordate pentru nerespectarea garanţiilor procesuale instituite de art. 6 din Convenţie, stabilind că vătămările decurgând din depăşirea „termenului rezonabil” nu se pretează decât la acordarea unei satisfacţii echitabile pentru repararea prejudiciului moral suferit, instanţa europeană învederează că natura intrinsecă a încălcării acestui drept nu permite repunerea părţilor în situaţia anterioară, iar prejudiciul material într-o asemenea situaţie este mai greu de dovedit.

Raportându-se şi la aceste criterii, Curtea apreciază ca fiind echitabilă suma acordată de tribunal reclamantului cu titlu de daune morale exclusiv pentru durata nerezonabilă a procesului penal, această sumă fiind de natură să compenseze suferinţele cauzate de starea de incertitudine şi stresul la care victima a fost supusă, decurgând din durata îndelungată a anchetei penale – ţinându-se seama de perioada de referinţă, respectiv intervalul de timp luat în considerare în stabilirea încălcării aduse art.6 par.1 CEDO, dar şi de împrejurarea că celelalte suferinţe decurgând din restrângerea libertăţii persoanei au fost evaluate şi compensate corespunzător în cadrul daunelor acordate pentru eroarea judiciară privită ca fapt ilicit cauzator de prejudicii.

In privinţa criticii apelantului-reclamant vizând lipsa motivării hotărârii atacate, Curtea constată că sentinţa tribunalului răspunde exigenţelor art. 261 alin.1 pct.5 Cod de procedură civilă, reţinerea unei alte situaţii de fapt decât cea dorită de apelant neputând duce la constatarea existenţei unor motive străine de natura pricinii, cum, eronat, se susţine prin apel.

In consecinţă, Curtea, în temeiul art. 296 Cod de procedură civilă, va admite apelul declarat de reclamant şi va respinge celelalte apeluri declarate în cauză, schimbând sentinţa în parte şi obligând pârâtul S.R., prin M.F.P., la plata de despăgubiri către reclamant, în cuantumurile menţionate mai sus.

Domenii speta

Spete similare