În drept, în ce priveşte procedura aplicabilă prezentei cereri, instanţa reţine aplicabilitatea Codului de procedură civilă 2010 – Legea nr. 134/2010, publicată în M.Of. nr. 545 din 03.08.2012, republicată în temeiul art. 80 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010, publicată în M.Of. din 30.05.2012 – intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013.
Cauza de faţă a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 15.04.2015 prin urmare procedura se va desfăşura conform Codului de procedură civilă intrat în vigoare la 15 februarie 2013.
Instanţa reţine că la data de 01.10.2011 a intrat în vigoare Codul civil 2009 – Legea nr. 287/2009, publicată în M. Of. nr. 505/15.07.2011, republicată în temeiul art. 218 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil (publicată în M.Of. nr. 409 din 10 iunie 2011).
Potrivit art. 6 din Codul civil 2009 raportat la art. 102 din Legea nr. 71/2011, „contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa”.
Ţinând cont că poliţa CASCO nr. 20202898 a fost încheiată în data de 17.01.2014 după intrarea în vigoare a Codului civil 2009, instanţa reţine că aplicabil în cauza de faţă va fi Codul civil 2009.
Instanţa reţine că situaţia faptică nu este contestată de niciuna din părţile implicate în litigiul de faţă, nefiind contestat nici aspectul că a fost încheiată poliţia de asigurare CASCO, nici evenimentul furtului autovehiculului şi nici aspectul că furtul a avut loc în timpul derulării contractului de CASCO.
Pe cale de consecinţă instanţa va analiza dacă părţile şi-au executat în conformitate cu contractul şi cu normele legale incidente îndatoririle contractuale.
Pârâta a invocat în apărarea sa că nu a achitat respectivul debit datorită faptului că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia instituită de Contract prin dispoziţiile capitolului X art. 10.10 lit. g din condiţiile generale de asigurare facultativă a autovehiculelor ”-”, dispoziţii care reglementează în mod expres capitolul Excluderi specifice pentru secţiunea ”Furt” potrivit cărora "asiguratorul nu acordă despăgubiri în caz de furt nici în următoarele cazuri: dacă asiguratul nu depune la asigurator sau la organele de poliţie odată cu avizarea furtului total al autovehiculului originalul certificatului de înmatriculare şi al cărţii de identitate, precum şi toate rândurile de chei şi telecomenzi (după caz) declarate în cererea-chestionar de asigurare, în termen de două zile lucrătoare de la observarea dispariţiei autovehiculului”.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit art. 4 alin. 1, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
De asemenea, potrivit alin. 2 al art. 4, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate.
De asemenea, punctul 1, lit. i) din anexa legii, indică, cu titlu de exemplu, ca fiind o clauză abuzivă, obligarea consumatorului la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanţa o apreciază îndeplinită în cauză.
Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora.
În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanţa naţională să poată verifica chiar şi din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv.
Curtea a statuat că „În ce priveşte problema dacă o instanţă învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecţie introdus prin directivă porneşte de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual şi al forţei de a negocia, într-o poziţie dezavantajoasă faţă de comerciant şi deţine un nivel mai scăzut de cunoştinţe faţă de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora”.
Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte faţă de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înşişi caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocaţiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abţină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înşişi în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neştiinţă, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecţie eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaşte posibilitatea instanţei naţionale de a verifica, chiar şi din oficiu, o asemenea clauză” (cauza Murciano Quintero, C – 240/98, considerentele 25 şi 26). În consecinţă, instanţa urmează a înlătura susţinerile pârâtei legate de inadmisibilitatea capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei menţionate.
În cauză, opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu asigurătorul-pârât nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care doreşte să beneficieze de servicii de asigurări pe o piaţă dominată de câţiva operatori ce practică în esenţă condiţii generale similare, trebuie să accepte în bloc condiţiile prestabilite de acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.
De aceea, semnarea contractului de către debitor nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.
Instanţa, punând în echilibru obligaţiile celor două părţi ale contractului şi ţinând cont de disproporţia evidentă dintre poziţiile consumatorului şi ale profesionistului (asigurătorul) reţine că se poate stabili fără chip de tăgadă caracterul abuziv al respectivei clauze contractuale.
Astfel, consumatorul are obligaţia ca în termen deosebit de scurt – 2 zile – fără a exista cauze de întrerupere sau de suspendare a termenului de faţă, să depună în original certificatul de înmatriculare, cartea de identitate a autovehicului dar şi toate cheile/cardurile şi toate telecomenzile funcţionale pe care le-a avut vehiculul la achiziţionarea acestuia.
Aceasta este o obligaţie deosebit de împovărătoare în condiţiile în care evenimentul asigurat este un furt total al autovehiculului, eveniment care este de aşteptat să pună în dificultate consumatorul mediu în special în situaţii precum cea de faţă în care nu se află în apropierea locuinţei sale şi nici măcar pe teritoriul României, trebuind astfel să-şi asigure deplasarea necesară atât pentru a reveni la domiciliul său dar şi pentru a se asigura că declară în cel mai scurt timpul furtul pentru a avea şanse reale de a-şi recupera bunul prin intermediul organelor de poliţie şi de cercetare penală.
În acest context deosebit de neplăcut pentru consumator, obligaţia de a declara în termen de două zile lucrătoare incidentul şi de a depune toate cheile/telecomenzile autovehiculului, alături de înscrisurile enumerate apare drept disproporţionată şi nerezonabilă.
Mai mult decât atât, instanţa apreciază că o obligaţie corelativă în sarcina asigurătorului nu există stipulată în contract, acesta beneficiind de pe urma unor termene extinse în care să evalueze paguba şi să realizeze propriile cercetări înainte de a-l despăgubi pe asiguratul său.
De altfel acest aspect se confirmă de adresa înaintată de pârâtă reclamantei care la 12.02.2015, la peste 4 luni de la producerea incidentului, i-a avizat respingerea pretenţiilor.
Instanţa constată că, într-adevăr, există raţiunea învederată de pârâtă prin această clauză contractuală – evitarea ”situaţiilor potrivit cărora proprietarul maşinii înscenează furtul acesteia pentru încasarea despăgubirilor”.
Însă această stare nu poate justifica în nicio ipostază inserarea unor clauze abuzive în contractul cu consumatorul şi impunerea în sarcina acestuia a unor condiţii contractuale dincolo de rezonabilitatea ce trebuie să domine dreptul consumatorului.
Instanţa mai învederează că şi în ipoteza în care nu s-ar considera că respectivele clauze sunt abuzive, potrivit art. 1.170 C.civ ”Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura această obligaţie”.
Or, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi netăgăduite de părţi rezultă că respectivele chei şi certificatul de înmatriculare au fost predate asiguratorului pentru a se efectua investigaţiile necesare, nefiind remisă şi cartea de identitate, cu privire la care reclamantul a declarat că nu a fost găsită, împrejurare care nu este aptă, prin ea însăşi, să facă dovada că respectivul înscris ar fi fost lăsat în autovehiculul furat, cu încălcarea dispoziţiilor contractului de asigurare.
Totodată se reţine şi aspectul că reclamantul a fost diligent în declararea incidentului adresându-se organelor de poliţie din Belgrad la data de 02.10.2014, a doua zi după constatarea producerii furtului auto, iar la data de 08.10.2014 s-a prezentat la asigurător pentru a preda cheile şi înscrisurile solicitate. În continuare, reclamantul a efectuat demersuri şi a urmărit desfăşurarea anchetei cu privire la dosarul de furt înregistrat pe rolul autorităţilor sârbe, transmiţând şi asiguratorului toate datele obţinute privind stadiul cercetărilor penale.
Pe cale de consecinţă, prin pretinderea acestor documente şi a cheilor autovehiculului instanţa apreciază că pârâta a demonstrat rea-credinţă în executarea prevederilor contractuale căci a pretins cocontractantului său să execute o obligaţie care îl punea în imposibilitatea de a-şi executa o obligaţie legală, aceea de a răspunde solicitărilor organelor de cercetare penală şi de a colabora cu acestea pentru buna soluţionare a cauzei penale.
Instanţa pe cale de consecinţă va constata caracterul abuziv al dispoziţiilor capitolului X art. 10.10 lit. g din condiţiile generale de asigurare facultativă a autovehiculelor ”-”, va admite cererea reclamantului şi va obliga pârâta să achite reclamantului prima de asigurare în calitate de despăgubire convenţională în cuantum de 14.647,2 Euro, echivalent în lei la data plăţii (suma asigurată minus 20%).
Cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, instanţa urmează a îl admite în parte, respectiv pentru perioada cuprinsă între data de 03.12.2014 şi data achitării debitului principal.
Pentru a decide astfel, instanţa reţine că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1523 alin. 2 lit. d C.civ., pârâta fiind de drept în întârziere de la data scadenţei (data la care s-au împlinit cele 60 zile prevăzute în contract pentru efectuarea de verificări cu privire la incidentul asigurat, termenul fiind calculat în raport cu data la care asiguratul a înştiinţat asiguratorul cu privire la producerea riscului asigurat, respectiv furtul autovehiculului.
Judecătoria Sectorul 1 București
Contestaţie la executare . Repunerea în termenul de formulare a contestației la executare. Excepția tardivității . ( Dosar nr. 14000/301/2019; SENTINŢA CIVILĂ NR. 3053/17.06.2020).
Tribunalul Galați
Insolvenţă. Contestaţia debitorului prin administratorul special împotriva tabelului preliminar al creanţelor debitoarei modificat de administratorul judiciar din oficiu.
Judecătoria Sectorul 1 București
1.Reprezentativitate sindicat. Excepţia necompetentei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Tribunalul Prahova
ACŢIUNE ÎN ANULARE
Tribunalul Teleorman
Cererea de anulare act administrativ . Hotărâre a Consiliului local. Piaţa agroalimentară în vecinătatea unui teren concesionat şi amenajat în acelaşi scop. Legalitatea hotărârii . Lipsa concurenţei neloaiale