Evaziune fiscală. latură civilă. disjungerea judecării laturii civile de cea penală în cauzele în care stabilirea vinovăţiei inculpatului şi individualizarea pedepsei se raportează la întinderea pagubei produse prin infracţiune.

Domeniu: Evaziune fiscală. Aspecte de drept procesual. Disjungerea acţiunii civile de acţiunea penală.

EVAZIUNE FISCALĂ. LATURĂ CIVILĂ. DISJUNGEREA JUDECĂRII LATURII CIVILE DE CEA PENALĂ ÎN CAUZELE ÎN CARE STABILIREA VINOVĂŢIEI INCULPATULUI ŞI INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI SE RAPORTEAZĂ LA ÎNTINDEREA PAGUBEI PRODUSE PRIN INFRACŢIUNE.

(decizia penală nr. 463/A/15.03.2016 dosar nr. 2974/87/2014)

Prin sentinţa penală nr.97/24.11.2015, Tribunalul Teleorman a condamnat pe inculpatul L.D., la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.9 al. 1 lit. b din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 al. 1 Cod penal, art. 5 Cod penal şi art. 396 al. 10 Cod procedură penală şi a interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie şi pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a, b şi c Cod penal din 1969.

Prin aceeaşi sentinţă, s-a dispus disjungerea cauzei penale privind pe inculpatul S.D. şi latura civilă a cauzei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman nr. 295/P/2011 din data de 7 octombrie 2014 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului S.D. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de dispoziţiile art. 9 al.1 lit. b din Legea nr. 241/2005 şi a inculpatului L.D., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală  prevăzută de art. al.1 lit. b din Legea nr.241/2005 constând în aceea că în anul 2009, în calitate de administratori la SC A. I. 2005 SRL C. şi respectiv, SC C. C. SRL A., inculpaţii L.D. şi respectiv, S.D., nu au înregistrat în evidenţele contabile ale societăţilor comerciale respective cantitatea de 80 tone îngrăşăminte chimice, şi veniturile realizate din vânzarea acesteia, sustrăgându-se de la plata obligaţiilor fiscale datorate bugetului consolidat al statului cu suma de 40.012 lei, din care TVA în sumă de 21.721 lei şi impozit pe profit de 18.291 lei – inculpatul L.D., şi cu suma de 27.745 lei, din care TVA în sumă de 21.721 lei şi impozit pe profit de 6.024 lei – inculpatul S.D..

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman şi inculpatul L.D..

Parchetul a criticat sentinţa instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie, apreciind că în mod greşit s-a reţinut starea de recidivă mare postexecutorie faţă de inculpat, aspect care rezultă din sentinţele penale ataşate la dosarul cauzei.Parchetul a arătat că, conform dispoziţiilor noii legi, termenul de reabilitare de 4 ani este împlinit, neavând relevanţă dacă între timp au mai fost sau nu săvârşite infracţiuni.

A mai apreciat că un motiv de nelegalitate a sentinţei atacate îl reprezintă aplicarea în sarcina inculpatului a unei pedepsei complementare prevăzute de art.65 Vechiul Cod penal, constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a, b şi c Vechiul Cod penal, instanţa de fond nestabilind durata aplicării acestei pedepse.

 Un alt motiv de nelegalitate a hotărârii instanţei de fond constă în aceea că inculpatul nu a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în solidar cu partea responsabilă civilmente în conformitate cu dispoziţiile art.274 alin.3 Cod procedură penală.

Apelantul – inculpat L:D., prin apărătorul său ales, a solicitat admiterea apelului şi trimiterea cauzei la prima instanţă pentru rejudecarea fondului, deoarece nu s-a realizat o contopire a pedepselor ce i-au fost aplicate.

A arătat că, deşi prima instanţă la termenul din 20.10.2015 a solicitat copii de pe sentinţele penale în baza cărora se executau pedepsele de el, această probă a fost administrată după ce instanţa a rămas în pronunţare, ceea ce este nelegal, iar în căile de atac nu se pot efectua contopiri, astfel cum s-a stabilit şi prin Decizia RIL nr. 70/2007 a ÎCCJ.

În subsidiar, inculpatul a solicitat reindividualizarea pedepsei aplicate, apreciind că se impune a se constata ca lege penală mai favorabilă legea veche, cu stabilirea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege, cu reţinerea art. 74 alin. 1 lit. a şi c rap. la art. 76 lit. d C. pen..

Analizând sentinţa penală atacată, prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în limitele devoluate, Curtea apreciază apelul ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:

Se impune a fi analizată cu precădere critica vizând modalitatea nelegală în care instanţa de fond a dispus ataşarea copiilor de pe hotărârile prin care s-a dispus condamnarea inculpatului, fără a pune în discuţie şi fără a soluţiona situaţia juridică a inculpatului din punct de vedere al pluralităţii de infracţiuni, critica inculpatului şi a parchetului în această privinţă fiind fondată.

Curtea remarcă faptul că prin decizia nr. 70/2007 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii  s-a stabilit că ”Instanţele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost dispusă de către prima instanţă.”

Cum considerentele avute în vedere de instanţa supremă sunt de actualitate, dispoziţiile pe care se întemeiază nu au fost modificate deşi a intrat în vigoare un nou cod de procedură penală, decizia data în interpretarea obligatorie a instanţei supreme îşi păstrează valabilitatea în considerarea art. 474 indice 1 Cod procedură penală. Astfel, instanţa supremă şi-a fundamentat soluţia pe limitele  efectului devolutiv, în sensul că instanţa de control judiciar, în cadrul exercitării prerogativei de rejudecare a cauzei, este abilitată să analizeze şi să dea o nouă apreciere chestiunilor de fapt şi de drept numai în măsura în care ele au format obiectul unei judecăţi anterioare, pe fond, pentru că altfel s-ar încălca dreptul părţilor interesate şi al procurorului la folosirea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, instituit prin art. 129 din Constituţia României. De altfel, soluţia se impune pentru a garanta respectarea dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală garantat de art. 2, Protocol 7 CEDO, în contextul în care lipsa cercetării judecătoreşti echivalează cu lipsa judecăţii în primă instanţă, iar efectuarea acesteia pentru prima oară în apel privează partea de calea de atac, instanţa de apel având obligaţia de a se asigura că drepturile garantate de Convenţie „să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii”. Este adevărat că apelul, în dreptul procesual penal român, constituie o cale de atac devolutivă, instanţa de apel având plenitudine de jurisdicţie, putând reaprecia şi statua asupra vinovăţiei, însă această caracteristică nu echivalează cu a statua în primă şi ultimă instanţă asupra situaţiei de fapt, apelul fiind în principal o cale de atac şi, prin urmare, presupune în mod necesar realizarea controlului judiciar, control judiciar ce nu poate fi realizat în concret în lipsa unei judecăţi efective în primă instanţă.

Mai mult, Curtea din oficiu constată că prima instanţă deşi a dispus disjungerea laturii penale în raport de coinculpatul S.D., a prezentat în sentinţă situaţia de fapt reţinută pe baza analizei probatoriului administrat în raport de ambii inculpaţi trimişi în judecată ceea ce aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie de care beneficiază inculpatul S.D.. De altfel, se remarcă faptul că prima instanţă a dispus şi disjungerea laturii civile în integralitatea sa, deşi a reţinut cuantumul prejudiciului cauzat, judecarea acţiunii penale fiind de altfel, indisolubil legată de soluţionarea acţiunii civile în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală.

Astfel, în cadrul soluţionării unitare a cauzei penale, stabilirea întinderii prejudiciului produs prin fapta de evaziune fiscală constituie un element esenţial ce se reflectă în încadrarea juridică a faptei, dar şi în planul tragerii la răspundere penală, în procesul individualizării pedepsei, ţinând seama de gravitatea consecinţelor păgubitoare.

Curtea subliniază că dispoziţiile ce reglementează procedura în cazul recunoaşterii învinuirii – art. 374 al. 4 Cod procedură penală, art. 375 Cod procedură penală şi art. 377 Cod procedură penală nu au preluat dispoziţiile art. 320 indice 1 al. 5 din Codul de procedură penală din 1968 care acordau posibilitatea instanţei de a soluţiona separat acţiunea civilă în cazul în care se proceda la judecată potrivit procedurii simplificate. De altfel, din dispoziţiile legale în vigoare incidente, reiese caracterul de excepţie al unei astfel de măsuri, art. 46 al. 1 Cod procedură penală statuând în sensul că instanţa poate dispune disjungerea „pentru motive temeinice”, art. 25 al. 1 Cod procedură penală stabileşte expres că „Instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii civile.”, iar art. 26 Cod procedură penală prevede expres că disjungerea acţiunii civile poate fi dispusă atunci „când soluţionarea acesteia determină depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a acţiunii penale”. Curtea remarcă faptul că prima instanţă nu a motivat care a fost raţiunea pentru care a considerat justificată măsura disjungerii, raţiune care a prevalat justei soluţionări a cauzei, în contextul în care faţă de complexitatea cauzei şi comportamentul autorităţilor, durata procesului penal apare ca fiind una rezonabilă.

Curtea apreciază că din raţiuni ce ţin de principiul aflării adevărului şi unei juste soluţionări a cauzei nu poate fi justificată disjungerea judecării laturii civile de cea penală în cauzele în care stabilirea vinovăţiei inculpatului şi individualizarea pedepsei se raportează la întinderea pagubei produse prin infracţiune. De altfel, această orientare constantă a jurisprudenţei instanţei supreme este în prezent consacrată şi legislativ prin dispoziţiile ce reglementează disjungerea la care am făcut referire în precedent, dar şi specific în cazul procedurii simplificate, art. 377 al. 5 Cod procedură penală menţionând expres că „Dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum şi dacă, după schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea altor probe, instanţa, luând concluziile procurorului şi ale părţilor, dispune efectuarea cercetării judecătoreşti, dispoziţiile art. 374 al. 5-10 aplicându-se în mod corespunzător”.

 Aşa fiind, Curtea va admite apelurile, va desfiinţa sentinţa penală apelată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă - Tribunalul Teleorman în vederea reunirii la cauza cu nr. 3979/87/2015 şi soluţionării laturii penale concomitent cu latura civilă, cu termen la 26.04.2015.

Domenii speta

Spete similare