Drepturile omului. Eroare judiciară. Despăgubiri.

Dosar nr. 1174/83/2006

SENTNŢA CIVILĂ Nr. 1174/D/07 Iulie 2008

Drepturile omului. Eroare judiciară. Despăgubiri.

Prin acţiunea civilă înregistrată în dosar nr. de mai sus, reclamantul X a

solicitat condamnarea Statului Român pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare

încercate de reclamant şi în consecinţă, în calitate de pârât reprezentat prin Ministerul

Economiei şi Finanţelor Publice obligarea acestuia la plata sumei de 3.000.000 lei RON

(30.000.000.000 lei ROL) daune morale şi acordarea sumei de 3.000.000 lei RON

(30.000.000.000 lei ROL)  cu titlu de despăgubiri pentru costul oportunităţilor pierdute

plus acordarea sumei de 140.000 lei RON (1.400.000.000 lei ROL) cu titlu de

despăgubiri materiale.

Ulterior, în urma efectuării expertizei în cauză reclamantul şi-a majorat

cuantumul pretenţiilor materiale la suma de 21.402.568 lei RON

(214.025.680.000 lei ROL) sumă care se compune pe de o parte din : cuantumul

dividendelor pierdute evidenţiate în raportul de expertiză şi cuantificate la suma de

5.802.658 lei RON (58.026.580.000 lei ROL) şi pe de altă parte din : cuantumul părţilor

sociale deţinute de reclamant la societatea Y evaluate în acelaşi raport la suma de 

15.600.000 lei RON (156.000.000.000 lei ROL).

În concluzie, obiectul cererii reclamantului astfel cum a fost precizat se ridică

la suma de 24.402.568 lei RON respectiv 244.025.680.000 lei ROL cu titlu de reparaţie

pentru dauna suferită şi suportată în urma erorii judiciare încercate.

În motivarea cererii, cât şi în concluziile scrise reclamantul solicită aplicarea

directă a Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţii Fundamentale

(denumită în continuare Convenţie), judecata în echitate şi în consecinţă atragerea

răspunderii Statului Român în condiţiile art.43 alin.3 din Constituţia României, art.504,

507 C.pr.pen. coroborat cu prevederile cadru ale art.998, 999 şi 1000 alin.3 C.civ.

Pentru verificarea aplicării dispoziţiilor legale precitate, reclamantul prezintă

împrejurările de fapt care au stat la originea cauzei, respectiv :

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare din

18.12.2001, reclamantul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune

fiscală prevăzută şi pedepsită de art.12 din Legea nr.87/1994 privind evaziunea fiscală.

Prin acelaşi rechizitoriu, relativ la capătul de acuzare privind infracţiunea de

uz de fals, parchetul a dispus încetarea urmăririi penale pentru considerentul că ar fi

intervenit prescripţia răspunderii penale.

Urmărirea penală se întinde pe intervalul 30.11.1995 (dată la care a început

urmărirea penală în primul dosar penal nr.465/P/1995 şi s-a dispus reţinerea

reclamantului pentru 24 de ore prin ordonanţa de reţinere din 30.11.1995 emisă de

I.P.J.Satu Mare) apoi la 12.02.1996 din nou este reţinut 24 de ore prin ordonanţa emisă de

I.P.J.Satu Mare, după care în dosar nr.62/P/1996 la data de 13.02.1996 în baza ordonanţei

emise de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare se dispune arestarea preventivă

a reclamantului pe timp de 5 zile, în intervalul 13.02.1996-17.02.1996.

În motivarea deciziei luate, organul autorităţii judiciare a învederat că potrivit

art.148 lit.h C.pr.pen., „pedeapsa pentru fapta imputată este mai mare de 2 ani, iar lăsarea

în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică”.

La data de 17.02.1996 după ce s-a pus în mişcare acţiunea penală, împotriva

reclamantului în temeiul aceluiaşi articol precitat, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu

Mare emite o nouă ordonanţă prin care dispune arestarea preventivă a reclamantului pe

timp de 25 de zile, respectiv pentru intervalul 17.02.1996-12.03.1996, sens în care se emite

mandat de arestare preventivă, reclamantul fiind deja încarcerat în baza ordonanţei

anterioare.

La expirarea termenului pentru care a fost emis mandatul de arestare

preventivă, organele de anchetă au întocmit referate de prelungire a arestării preventive, iar

Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare a dispus prelungirea arestării, în mod succesiv,

pe timp de 30 de zile, până în data de 11.05.1996 când a fost pus în libertate.

Tribunalul precizează că reclamantul nu a anexat în probaţiune acte în

susţinerea acestei afirmaţii, în sensul că prelungirea arestării preventive a fost dispusă tot de

către Parchet fără intervenţia instanţei de judecată, iar în declaraţia luată în prezenta cauză

(fila 140-142 vol.I) reclamantul susţine că prelungirea arestului l-a dispus instanţa de

judecată şi a fost pus în libertate în urma unei hotărâri pronunţate de tribunal, care a respins

cererea de prelungire formulată de Parchet privind menţinerea stării de arest.

Rechizitoriul emis de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul

Satu Mare, la care s-a conexat dosarul nr.(…) s-a emis la data de 18.12.2001, deci după o

perioadă de circa 6 ani de zile, deşi organele de anchetă având la discreţie totală

instrumentarea cauzei, au administrat un probatoriu lipsit de un suport juridic real, care să

susţină o acuzare în condiţiile legii, susţinere confirmată ulterior prin hotărârea instanţelor

de judecată.

Pornind de la circumstanţele cauzei expuse, reclamantul susţine că în faza

de urmărire penală, arestarea preventivă a acestuia a fost dispusă cu nerespectarea

dispoziţiilor dreptului intern în materie, câtă vreme procurorul s-a rezumat doar să facă

trimitere la art.148 lit.h C.pr.pen., fără să concretizeze motivele care ar fi justificat

restrângerea libertăţii reclamantului, ceea ce atrage încălcarea art.5 §1 din Convenţie „orice

persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu

excepţia”, art.5 §1 lit.c „ … dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa

autorităţii judiciare competente atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o

infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia”.

În acest sens, reclamantul aminteşte jurisprudenţa Curţii (cauza Assenov ,

cauza Pantea c/a României – 2004).

Relativ la violarea § 3 al art.5 din Convenţie „orice persoană arestată sau

deţinută, în condiţiile prevăzute la alin.1 lit.c din prezentul articol, trebuie adusă de îndată

înaintea unui judecător sau a unui alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea

atribuţiilor judiciare (…)”.

Sub acest aspect, reclamantul arată că legislaţia română în vigoare la data

evenimentelor ce au avut grave repercusiuni asupra sa, nu răspundea exigenţilor art.5

alin.3 al Convenţiei, întrucât procurorul ce avea competenţa de a dispune măsura arestării

preventive nu oferea garanţiile pe care noţiunea de magistrat în sensul art.5 alin.3 din

Convenţie le implică.

În acord cu jurisprudenţa Curţii (cauza Aksoy c/a Turciei – 1996, Schiesser

c/a Elveţiei -1979, Huber c/a Elveţiei - 1990, Brincat c/a Italia-1992 şi Vasilescu c/a

României - 1998) reclamantul arată că procurorul care a luat măsura arestării preventive

nu îndeplineşte condiţiile, ce reprezintă, pentru persoana arestată garanţii împotriva

arbitrarului şi a privării nejustificate de libertate, nefiind independent în raport de executiv

şi de părţi, câtă vreme de pe poziţia pe care o are în calitate de organ de urmărire, poate

interveni în procedura penală ulterioară momentului luării măsurii, condiţii în care

imparţialitatea sa este pusă la îndoială.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Vasilescu c/a României din

22.05.1998 a statuat „( …) că în România, procurorii acţionează în calitate de reprezentanţi

ai Ministerului Public, subordonaţi, mai întâi, Procurorului General, apoi Ministrului

Justiţiei, nu îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu putea executivă. Curtea nu

identifică nici un motiv care ar conduce la o concluzie diferită în speţă, de această dată pe

terenul art.5 alin.3 din Convenţie, din moment ce independenţa faţă de executiv este

inclusă printre garanţiile pe care le presupune noţiunea de „magistrat”, în sensul art.5

alin.3 (…)”.

Legalitatea măsurii arestării preventive este supusă de îndată controlului

judecătoresc, promptitudinea unei asemenea procedurii fiind apreciată in concreto, în

raport de circumstanţele cauzei, iar un control judecătoresc rapid constituie pentru

persoana în cauză o garanţie împotriva unor rele tratamente (cauza Aksoy c/a Turciei –

1996).

Cât priveşte violarea § 4 al art.5 „orice persoană lipsită de libertatea sa, prin

arestare sau deţinere, are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca

acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună

eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală”.

Aşadar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit jurisprudenţial la

aplicarea acestui articol că „prin garantarea unei căi de recurs personale arestare sau

deţinute, art.5 alin.4 consacră, de asemenea, dreptul acestora de a obţine, în termen scurt,

o hotărâre judecătorească prin care să se statueze asupra legalităţii măsurii arestării

preventive şi care să pună capăt privării de libertate, dacă aceasta este declarată ilegală”

(cauza Van der Leer c/a Olanda – 1990).

La data arestării sale, reclamantul susţine că a fost violată şi această

garanţie stabilită de Convenţie şi prin art.13, pentru că legislaţia naţională permitea la

vremea respectivă în cel mai fericit caz o plângere la procurorul ierarhic superior pentru

actele întocmite de procurorul de caz, în condiţiile art.278 C.pr.pen., declarat

neconstituţional şi a Deciziei nr486/2.12.1997 a Curţii Constituţionale, în sensul că textul

de lege supus controlului de constituţionalitate este constituţional numai în măsura în care

nu opreşte persoana nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor

efectuate de procuror ori a dispoziţiilor date de acesta să se adreseze justiţiei în temeiul

art.21 din Constituţie ce urmează să se aplice în mod direct.

Concluzionând din perspectiva garanţiilor oferite de art.5 din Convenţie,

reclamantul susţine că dreptul la libertate şi la siguranţă i s-a nesocotit într-un totul de

organele abilitate în perioada arestării preventive care au intreprins măsuri abuzive fără a

avea o acoperire motivată şi pertinentă în realitate, fiind astfel victimă a unei arestări şi

deţineri contrare celor prescrise în art.5 din Convenţie, care evident îi dă dreptul la

reparaţii.

O altă garanţie conferită de Convenţie şi încălcată, susţine reclamantul, este

şi cea prevăzută la art.6 privind dreptul la un proces echitabil, care presupune cu titlu de

garanţii : dreptul de acces liber la justiţie, examinarea cauzei în mod public, echitabil şi

într-un termen rezonabil de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege şi

pronunţarea unei hotărâri în public.

În jurisprudenţa sa arată reclamantul, Curtea a statuat că în materie penală

„termenul rezonabil” prevăzut de art.6 alin.1 începe să curgă de la data de la care o

persoană este acuzată.

„Acuzaţia” a fost definită jurisprudenţial de Curte „ca notificarea oficială,

provenind de la autoritatea competentă, cu privire la reproşul ce i se aduce unei persoane

de a fi săvârşit o infracţiune” (cauza Reinhardt şi Slimane – Kaid c/a Franţa – 1998).

Este ştiut faptul că, rezonabilitatea unei proceduri se apreciază în raport de

circumstanţele cauzei,respectiv complexitatea conjugat cu comportamentul părţilor şi cel al

autorităţilor competente.

Perioada de cca.6 ani cât a durat urmărirea penală şi care cuprinde:

30.11.1995 - reţinerea pentru 24 de ore şi apoi intervalul 12.02.1996 (ordonanţa de reţinere

şi în continuare arestarea preventivă) până la 18.12.2001 (data emiterii rechizitoriului)

depăşeşte ceea ce Convenţia defineşte termen rezonabil.

În consecinţă, conchide reclamantul, eroarea judiciară este evidentă şi

constă într-o cercetare penală abuzivă care încalcă dispoziţiile Convenţiei privind dreptul la

libertate şi la siguranţă cât şi dreptul la un proces echitabil, pentru ca după 10 ani de

anchete, cercetări şi repercusiuni să se constate în cele din urmă nevinovăţia reclamantului

(fapta nu există).

Fiind astfel victima unei erori judiciare, reclamantul a suferit şi suportat un

prejudiciu moral complex ce s-a repercutat şi asupra familiei acestuia, cu consecinţe în

plan fizic şi psihic, expunere la dispreţul şi oprobriul public în calitate de inculpat şi

arestat, pecete care nu s-a şters nici în ziua de azi din percepţia multor conaţionali,

atingerea gravă a onoarei, demnităţii, a creditului moral şi a poziţiei sociale pe care a avut-o

anterior, a prestigiului profesional, coroborat cu sentimentul de frustrare şi dezamăgire.

În raport de disp.art.504 C.pr.pen.aplicabile în speţă, astfel cum au fost

interpretate de Curtea Constituţională şi de disp.art.998, art.999 şi art.1000 alin.3

C.civ.coroborat cu art.48 alin.3 din Constituţia României, la care se alătură garanţiile

conferite de art.5 şi art.6 din Convenţie, pentru valorile sale fundamentale privind existenţa

fizică şi psihică, demnitatea, onoarea, prestigiul profesional ce i-au fost încălcate, prin

diminuarea capacităţii de muncă, defăimare şi stigmatizarea reclamantului ca infractor cu

sechele insurmontabile de a mai desfăşura aceeaşi activitate profesională la aceeaşi

parametrii, afectarea relaţiilor de familie cu copiii, a celor sociale prin pierderea unor relaţii

de prietenie şi amiciţie, Statul Român datorează reclamantului reparaţii pentru pagubele

suferite în plan moral şi material.

Costul oportunităţilor pierdute este la rândul său alături de prejudiciul

moral, un element ce compune paguba (termen folosit în dispoziţiile Codului de procedură

penală) suferită de reclamant, sinonimă cu aceea de prejudiciu folosit de Constituţia

României şi de Codul civil şi sub acest aspect solicită a se avea în vedere, în principal,

raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de comisia de experţi în cadrul acestei

proceduri judiciare.

Tribunalul, precizează că apărările Statului Român nu fac trimitere la

pretenţiile solicitate de reclamant pentru nerespectarea în procedura judiciară penală a

garanţiilor conferite de art.5 şi 6 din Convenţie, invocate ca temei de drept pentru atragerea

răspunderii patrimoniale a Statului Român.

Alături de probele depuse de reclamant în susţinerea cererii, prin mijlocirea

instanţei, s-a efectuat o expertiză de specialitate în domeniul contabil întocmit de o comisie

formată din experţii : Sabău Ioan, Todosiciuc Ioan şi Aciu Florica, conform obiectivelor

stabilite prin încheierea de şedinţă din 9.04.2007 (fila 192-193), totodată

lichidatorul SC Y SRL Satu Mare prin încheierea din 20.04.2000 a Tribunalului Satu Mare, ,

la solicitarea instanţei, a comunicat raportul de audit întocmit de auditorii Donca Vasile şi

Derecskei Ştefan din aprilie 1996, cu precizarea că raportul privind descărcarea de gestiune

la data schimbării din funcţie a reclamantului nu a fost găsit în arhiva societăţii, în acest

sens fiind şi răspunsul comunicat de PRICEWATER HOUSE COOPERS cu adresa de la fila

239 vol.I.

Tribunalul reţine că în raportul de expertiză sunt cuprinse informaţiile din

exerciţiul financiar-contabil pentru perioada septembrie 1993-iunie 1995, stabilind că în

cele 6 luni din anul 1995 nivelul cifrei de afaceri a crescut de 28,8 ori faţă de media lunilor

anilor 1993 şi de 3,4 ori mai are decât în anul 1994, sens în care profitul (beneficiul net) s-a

majorat de 59 ori faţă de media lunilor anului 1993 şi de 10 ori faţă de media lunilor anului

anterior 1994.

Rata rentabilităţii economice pentru aceeaşi perioadă, experţii au stabilit-o

la 205%, considerând că acest indicator oferă o imagine mult mai concludentă asupra

activităţii şi evoluţiei în timp a societăţii administrată în această perioadă de directorului

general X, însă ţinând seama de influenţa inflaţiei ulterioare anului 1995, creşterea

concurenţei, cu limitarea posibilităţilor de extindere corelat cu scăderea accentuată a

inflaţiei după anul 1998 şi întărirea monedei naţionale comparativ cu Euro şi USA, i-au în

calcul o creştere de 60% a profitului realizat în anul 1995.

Din această creştere au calculat dividendele de repartizat într-un procent de

22,45% cât s-a realizat efectiv în anul 1994 sens în care experţii au simulat o evoluţie a

profitului cuantificând valoarea părţilor sociale deţinute de reclamant şi care reprezintă

24% din capitalul social subscris, pentru perioada 1995 până în 2006, în total 5.802.568 lei

RON (58.025.679.000 lei ROL).

Pe lângă valoarea dividendelor experţii au stabilit şi valoarea părţii sociale

subscrisă ce ar fi revenit reclamantului în cazul retragerii din societate şi care în opinia

experţilor ar reprezenta 15.600.000 lei RON (156.000.000.000 lei ROL).

Aceste simulări şi determinări valorice, experţii au considerat să le

evidenţieze ca răspuns la obiectivul nr.6 din expertiză şi care în esenţă viza tendinţa de

dezvoltare şi creştere economică a societăţii raport la structura operaţională de care a

dispus pentru perioada 1993-1995.

Se concluzionează de către comisia de experţi că în perioada septembrie

1993-iunie 1995 societatea condusă de reclamant a înregistrat o creştere economică

semnificativă prin organizarea unui management operaţional, constând în dezvoltarea

reţelei de distribuţie în nord-vestul şi centrul ţării, cu posibilitatea comercializării şi a altor

produse având toate condiţiile create pentru realizarea acestor obiective şi în scurt timp să

devină un leader de piaţă apreciind că aportul administratorului la obţinerea rezultatelor

prezentate a fost unul determinant.

Asupra raportului de expertiză participanţii în cauză au avut poziţii diferite,

în sensul că reclamantul acceptă întrutotul constatările experţilor care au realizat o

prognoză în dezvoltarea economică a societăţii, luând în considerare creşterea evidenţiată de

actele contabile ale societăţii, bilanţurile societăţii începând cu anul 1993 până în 1995, dar

şi capacităţile manageriale deosebite ale directorului general care a coordonat societatea în

perioada respectivă, solicitând înlăturarea criticilor vehemente ridicate de către părţile

adverse împotriva raportului de expertiză.

În opoziţie, cu cele susţinute de reclamant, Statul Român prin Ministerul

Economiei şi Finanţelor – Direcţie de Reglementări Contabile cât şi  D.G.F.P. Satu Mare, 

precum şi Ministerul Public  a criticat constatările din raport, considerând că, creşterea

spectaculoasă a societăţii prognozată de experţi nu poate fi susţinută câtă vreme societatea

a înregistrat pierderi semnificative încă în perioada în care reclamantul era la conducerea

societăţii, iar acele documente „găsite întâmplător” de experţi cu ocazia efectuării lucrării,

sunt insuficiente pentru a stabili modalitatea în care a fost condusă societatea, în perioada

septembrie 1993 – iunie 1995 în aşa fel încât să contureze o contribuţie efectivă şi

indispensabilă a reclamantului la desfăşurarea activităţii societăţii unde avea calitatea de

asociat şi respectiv administrator.

Nota întocmită de Direcţia Reglementări Contabile (fila 322-326 vol.II)

precizează că experţii au supradimensionat profitul societăţii cu atât mai mult cu cât

bilanţul contabil pe anul 1994 relevă în mod nereal un profit de 188.995 mi lei deşi

societatea avea înregistrate diferenţe de conversie activ în sumă de 90.629 mi lei pentru

care conform reglementărilor contabile în vigoare societatea trebuie să înregistreze

provizioane pentru pierderi de curs valutar, pe seama cheltuielilor. Prin urmare, profitul

real corectat pentru 1994  este de 98.366 mi lei.

Cât priveşte anul 1995 societatea are înregistrate pierderi în sumă de

723.965 mi lei, aşa cum rezultă şi din raportul de audit întocmit, caz în care nu poate fi

vorba de o activitate eficientă, gestionarea defectuoasă este relevată inclusiv de acest raport

care conchide că profitul calculat pentru anul 1995 nu este real, nefiind efectuate

inventarierea imobilizărilor corporale fapt ce pune sub semnul întrebării realitatea sumelor

consemnate în bilanţ (menţiunea auditorului), apoi societatea tot în anul 1995 a înregistrat

cheltuieli excepţionale în sumă 361.812 mi lei, datorită depăşirii termenului de garanţie a

produselor, inclusiv contravaloarea berii aflată în stoc la 31.12.1995 (vezi acord de audit),

toate acestea pun la îndoială corectitudinea datelor din bilanţul contabil la 31.12.1995.

Apreciind că experţii au dat dovadă de superficialitate în tratarea unei lucrări

extrem de complexe, Statul Român prin reprezentant legal a făcut dovada depunerii unei

sesizării disciplinare (fila 378-384 vol.II) împotriva experţilor care au întocmit lucrarea în

prezenta cauză.

Iniţial, la solicitarea Direcţiei, instanţa a încuviinţat efectuarea unei noi

expertize, probă la care s-a renunţat ulterior conform cererii depusă în şedinţa publică din

13 iunie 2008 de reprezentanta pârâtului.

Pornind de la pretenţiile concrete ale reclamantului sub aspectul pierderii

unor oportunităţi economice, pentru perioada a 10 ani de zile, începând cu anul 1995 şi

până în 2006 (când s-a pronunţat şi a rămas definitivă hotărârea de achitare) instanţa a

pus în discuţia părţilor (încheierea din 30.01.2008) în ce măsură prejudiciu reclamat poate

cuprinde şi perioada 2000-2006 adică temeinicia pretenţiilor după ce societatea a intrat în

procedura falimentului.

Prin notele de apărare, reclamantul  susţine că declanşarea procedurii

falimentului societăţii comerciale are aceeaşi geneză şi se găseşte în acelaşi comportament

abuziv şi discreţionar al autorităţilor statului prin declanşarea procesului penal împotriva

asociatului, fost administrator al societăţii.

Profitul net de la jumătatea anului 1995 de 1.030.464.000 lei (când paritatea

leu/dolar era în jur de 2000 lei) constituia un indicator de performanţă care în lipsa

intervenţiei abuzive a autorităţilor statului împotriva asociatului administrator ar fi putut

păstra aceiaşi parametrii de dezvoltare şi nicidecum intrarea în faliment, în concluzie şi

iniţierea acestei procedurii în temeiul Legii 64/1995 constituie un rezultat al declanşării

abuzive a procesului penal împotriva reclamantului.

Reprezentanta Statului a considerat privitor la această chestiune că iniţierea

procedurii falimentului nu prezintă relevanţă în prezenta cauză, renunţând la atragerea

răspunderii administratorului ca urmare a pronunţării deciziei de achitare.

Tribunalul, analizând apărarea de fond invocată de Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, respectiv incidenţa în cauză a disp.art.96

alin.5 din Legea 303/2004, în conformitate cu care : „nu este îndreptăţită la repararea

pagubei persoana care în cursul procesului a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii

judiciare de către judecător sau procuror” apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse

de textul de lege precitat, câtă vreme independent de atitudinea reclamantului (învinuit-

inculpat în faza de urmărire penală) existenţa faptei penale, respectiv săvârşirea infracţiunii

de evaziune fiscală depindea în mare măsură de interpretarea dispoziţiilor legale (art.VII din

Acordul GATT, ratificat prin Decretul 183/1980) şi întemeiat pe acestea instanţa de

judecată a dispus achitarea inculpatului de sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii prev.şi

ped.de art.12 din Legea 87/1994, luând în considerare concluziile cuprinse în raportul de

expertiză întocmit de expert Grădinaru Rodica (filele 132-139 dosar nr.818/2003).

În considerentele sentinţei penale nr.1106/2003 cât şi în sentinţa penală

nr.859/2004 pronunţată în rejudecare de Judecătoria Satu Mare, se concluzionează că „(…)

articolele de reclamă, marketing şi management nu erau în măsură să mărească preţul

produsului importat, nu erau supuse taxării separate”.

În consecinţă, conduita avută de reclamant în perioada urmăririi penale de a

lua legătura cu martorii audiaţi în această fază, cum ar fi de exemplu cu martorul V (fila 54

– 56 vol.I - dosar 465/P/1995) şi de a discuta asupra ceea ce urma să declare în faţa

organelor de anchetă, nu este suficientă pentru a da eficienţă dispoziţiilor art.96 alin.5 din

Legea 303/2004 şi de a respinge pretenţiile formulate întemeiat pe efectul normei de drept

precitate.

Independent de depoziţiile martorilor audiaţi în faza de urmărire penală,

rechizitoriul a fost emis în sarcina reclamantului (inculpat) ţinând seama de modul în care

s-a realizat facturarea contravalorii produsului (bere), respectiv divizarea preţului berii făcut

în scopul diminuării valorii în vamă şi implicit a obligaţiilor fiscale către Stat, ceea ce în

opinia Parchetului a conturat existenţa faptei penale, respectiv a infracţiunii de evaziune

fiscală prev.şi ped.de art.12 din Legea 87/1994.

În consecinţă, nu poate fi reţinută contribuţia reclamantului la zădărnicirea

anchetei penale sau a cercetării judecătoreşti, cea din urmă având drept rezultat

pronunţarea unei hotărâri de achitare pentru fapta penală imputată.

Întemeiat pe aceste considerente, tribunalul a respins incidenţa în cauză a

dispoziţiilor art.96 alin.5 din Legea 303/2004.

Pe fondul cauzei, tribunalul analizând acţiunea ce formează obiectul cauzei,

în raport de dispoziţiile legale în materie şi a probelor administrate, apreciază ca întemeiat

demersul juridic exercitat de reclamant, întemeiat pe următoarele considerente :

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare din

18.12.2001 reclamantul în calitate de inculpat a fost trimis în judecată pentru săvârşirea

infracţiunii de evaziune fiscală prev.şi ped.de art.12 din Legea 87/1994.

Prin acelaşi rechizitoriu şi faţă de aceeaşi persoană, Parchetul de pe lângă

Tribunalul Satu Mare a dispus scoaterea de sub urmărirea penală pentru infracţiunile

prev.şi ped.de art.194 pct.5 din Legea 31/1990 şi pentru infracţiunea prev.şi ped.de art.12

din Legea 87/1994, iar în baza art.243 şi art.10 lit.g C.pr.pen.a dispus încetarea urmăririi

penale efectuate pentru infracţiunea prev.şi ped.de art.291 C.pen. reţinând intervenţia

prescripţiei răspunderii penale.

Iniţial, faţă de reclamant (învinuit pentru săvârşirea infracţiunilor prev.şi

ped.de art.12 din Legea 87/1994, folosirea bunurilor societăţii cu rea credinţă în scop

contrar intereselor acesteia, prev.de art.194 pct.5 din Legea 31/1990, fals în evidenţe

contabile prev.şi ped.de art.40 din Legea 82/1990 rap.la art.289 alin.1 C.pen.) s-a luat

măsura reţinerii pentru 24 ore prin Ordonanţa emisă de I.P.J.Satu Mare la 30.11.1995 în

dosar nr.., înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea emisă de procuror prin

Ordonanţa din 1.12.1995 de M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare în dosar

nr.465/P/1995.

Ulterior, la 12.02.1996 acelaşi organ de cercetare penală I.P.J.Satu Mare

dispune din  nou reţinerea reclamantului prin ordonanţă, după care Parchetul de pe lângă

Tribunalul Satu Mare la 13.02.1996 dispune arestarea preventivă pe timp de 5 zile cu

începere din 13.02.1996 până la 17.02.1996, conform mandatului de arestare preventivă

nr., iar la 17.02.1996 după punerea în mişcare a acţiunii penale prin ordonanţa din aceiaşi

dată emite pentru 25 de zile mandat de  arestare preventivă până la data de 12.03.1996.

Luarea măsurii de arestare preventivă se întemeiază conform datelor

cuprinse în ordonanţă şi mandat pe împrejurarea că pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracţiunea de evaziune fiscală este mai mare de 2 ani şi lăsarea sa în libertate ar prezenta

pericol public, conform art.148 lit.h C.pr.pen.

Prin încheierea nr.543/13.03.1996 Judecătoria Satu Mare la sesizarea

Parchetului a prelungit durata arestării preventive cu 30 de zile începând cu data de

13.03.1996 până la 11.04.1996 inclusiv, iar cu încheierea nr.826/11.04.1006 din nou se

admite sesizarea Parchetului şi Instanţa prelungeşte cu încă 30 de zile durata arestării

preventive începând cu data de 12.04.1996 până la data de 11.05.1996.

Prin încheierea nr. pronunţată în dosar nr., Judecătoria Satu Mare respinge

sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare pentru prelungirea duratei arestării

preventive a inculpatului X, precizând că motivele invocate de Parchet în ultima sesizare

(cea din 11.04.1996) au fost solicitate şi anterior, iar persoana inculpatului oferă suficiente

garanţii că nu se va sustrage urmăririi penale în cazul în care va fi cercetat în stare de

libertate.

Încheierea pronunţată în cauză a fost menţinută prin decizia penală a

Tribunalului Satu Mare, sens în care a dispus respingerea  recursului ca nefondat declarat

în cauză de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

Aşa cum s-a arătat anterior, rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul

Satu Mare în privinţa reclamantului s-a emis la 18.12.2001 pentru faptele arătate, iar

instanţa de judecată pronunţă prima hotărâre în cauză la data de 30.05.2003, prin care în

baza art.11 pct.2 lit.a rap.la art.10 lit.a C.pr.pen. dispune achitarea inculpatului de sub

acuzaţia săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prev. şi ped. de art.12 din Legea 87/1994

şi cum la data de 11.02.2002 instanţa a încuviinţat în baza art.13 alin.1 C.pen. continuarea

judecării procesului şi pentru infracţiunea de uz de fals reţinută la pct.2 din rechizitoriu,

dar pentru care a intervenit prescripţia răspunderii penale, la finalizarea cercetării

judecătoreşti prin aceeaşi hotărâre, instanţa în baza aceloraşi texte de lege, dispune

achitarea inculpatului şi de sub acuzaţia săvârşirii acestei din urmă infracţiuni.

Se constată că inculpatul a executat în stare de arest perioada din

12.02.1996 până la 11.05.1006.

Ca urmare a apelurilor exercitate în cauză împotriva acestor hotărâri,

tribunalul desfiinţează sentinţa şi trimite cauze spre rejudecare la aceiaşi instanţă.

În rejudecare, din nou instanţa admite cererea formulată în baza art.13

alin.2 C.pr.pen.şi dispune continuarea procesului penal, pronunţând pe fond soluţii de

achitare pentru ambele infracţiuni,conform sentinţei penale menţinută în apel şi modificată

în parte prin dec.pen. a Curţii de Apel Oradea.

Ulterior, în urma exercitării contestaţiei în anulare, această din urmă

hotărâre a fost desfiinţată şi rejudecând recursul declarat de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Satu Mare, Curtea de Apel Oradea a admis calea de atac exercitată de Parchet şi

a înlăturat din încheierea de şedinţă din 18.03.2004 a Judecătoriei Satu Mare dispoziţia de

continuare a cercetărilor faţă de inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals prev.şi

ped.de art.289 C.pen.şi art.40 din Legea 82/1991 rap.la art.289 C.pen, precum şi dispoziţia

de achitare a inculpatului luată în baza art.11 pct.2 lit.a rap.la art.10 lit.a C.pr.pen.de sub

învinuirea comiteri infracţiunii de uz de fals prev.şi ped.de art.291 C.pen.luată prin sent.

pen. a aceleiaşi instanţe, conform dec. pen. din 2005.

După rămânerea definitivă a acestei sentinţe penale reclamantul a promovat

prezenta acţiune, având ca obiect pretenţii izvorâte din încălcarea unor drepturi

recunoscute de Convenţie şi Constituţia României, pe parcursul celor 10 ani  cât a durat

procesul penal, începând cu 30 noiembrie 1995 până la 20 octombrie 2005.

Natura juridică a acestor pretenţii sunt fundamentate în principal pe

dispoziţiile art.5 şi 6 din Convenţie, respectiv pe violarea dreptului la libertate şi siguranţă a

persoanei  cât şi a celui de a obţine finalizarea procedurii într-un termen optim şi rezonabil

şi a efectelor produse în plan moral şi material.

În urma ratificării Convenţiei, prin Legea 30/1994 drepturile conferite şi

garantate de aceasta obligă autorităţile, ca în raport de conţinutul concret al garanţiei, să 

pună la dispoziţia oricărei persoane un mijloc de corectare a unei situaţii contrare

Convenţiei, ca obligaţie pozitivă ce revine Statului în raport cu cetăţeanul, respectiv dreptul

la un remediu intern în sensul prevăzut de art.13 din Convenţie şi care reprezintă

posibilitatea oricărei persoane care se pretinde victimă de a sesiza o autoritate de stat cu o

acţiune prin care să solicite constatarea acestei violări, încetarea sa şi repararea

prejudiciului produs.

Incorporarea Convenţiei în dreptul intern naţional român, conform art.11 din

Constituţie are drept efect aplicarea directă a Convenţiei de către  instanţele naţionale, atât

în privinţa apărării drepturilor fundamentale ale cetăţenilor prin garanţiile conferite de

Convenţie cât şi prin repararea unor prejudicii pentru violările produse, sub formă de

despăgubiri, instanţele naţionale fiind astfel competente a se pronunţa în cauză, ţinând

seama de jurisprudenţa Curţii recunoscută fără rezerve şi obligatorie, conform art. 3 din

Legii nr. 30/1994. Deciziile Curţii Europene de Justiţie se bucură de autoritatea de lucru

interpretat, fiind opozabile tuturor statelor care au recunoscut Convenţia.

Totuşi, atunci când reglementările interne conţin prevederi mai favorabile

comparativ cu cele internaţionale,  prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei s-a

stabilit principiul subsidiarităţii normei internaţionale în materia drepturilor omului faţă de

normele din sistemul juridic naţional, formulat în mod expres prin art. 20 din Constituţie,

în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 60 din Convenţie.

La data la care reclamantul a  fost privat de libertate, începând cu 30

noiembrie 1995, era în vigoare Constituţia din 1991 care în materia drepturilor omului a

instituit o prioritate absolută a reglementărilor internaţionale în materie faţă de dreptul

intern iar România ratificase deja  Convenţia prin Legea 30/18 mai 1994.

Atât norma europeană prin art.5 cât şi cea constituţională încă din 1991

apără şi garantează libertatea individuală şi siguranţa persoanei, declarate inviolabile art.

23 din Constituţie.

Dreptul la libertate fizică al persoanei nu este unul absolut, fiind susceptibil

de limitări serioase, dar pentru ca privarea de libertate a unei persoane să fie considerată

licită trebuie să îndeplinească cumulativ două condiţii – conformitatea măsurii cu dreptul

intern şi obligativitatea ca măsura internă să se înscrie într-unul dintre cazurile prevăzute

în convenţie, măsuri instituite în scopul evitării deţinerii arbitrare a unei persoane.

Fundamentul juridic al unei astfel de măsuri îl reprezintă suspiciunea că

persoana în cauză ar fi comis o infracţiune, iar statul prin autorităţile sale trebuie să

probeze faptul că actele materiale care i se reproşează persoanei reţinute întrunesc

conţinutul constitutiv al unei infracţiuni determinate -  cauza Lukanov c/a Bulgariei 1997.

În speţă, autorităţile statului la data luării măsurii arestării preventive a

reclamantului aveau obligaţia să verifice dacă acţiunea privind divizarea preţului la

produsul de import realizată de reclamant reprezintă latura obiectivă a infracţiunii de

evaziune fiscală prin diminuarea preţului în mod intenţionat şi în scop de a obţine taxe

vamale mult mai mici, cu prejudicii în acest sens, evident pentru Stat, rezultate din

nerespectarea tarifului vamal de import şi export de mărfuri.

Aşa cum rezultă din art.5 § 1 lit.c din Convenţie pentru a se dispune

arestarea preventivă a unei persoane este necesar să existe motive verosimile de a crede că

aceasta a comis o infracţiune, iar autorităţile să producă probele care să susţină acuzaţia

penală îndreptată împotriva celui arestat (cauza Murray c.Maria Britanie – 1996), ori în

speţă suspiciunea întemeiată obiectiv emisă de autorităţile statului privind săvârşirea unei

fapte penale de către reclamant, a depins de interpretarea dată a prevederilor art.VII din

Acordul GATT (OG 26/1993 privind tariful vamal de import al României).

Direcţia Generală a Vămilor la solicitarea Inspectoratului Judeţean de Poliţie

Satu Mare în privinţa acestei interpretări a transmis cu adresa nr.119/15.02.1996 că

valoare în vamă ca bază de calcul a taxelor vamale şi a celorlalte drepturi datorate bugetului

este valoare tranzacţională sau preţul efectiv plătit sau de plătit al mărfurilor pe care

cumpărătorul trebuie să-l achite furnizorului pentru mărfurile importate, la care se adaugă,

în măsura în care au fost efectuate dar nu au fost incluse în preţ elementele prevăzute de

art.VIII din Acordul GATT (cheltuieli de transport pe parcurs extern, cheltuieli de

încărcare/descărcare, manipulare pe parcurs extern, cheltuieli de asigurare pe parcurs

extern). Prin aceste elemente precizează Direcţia Generală a Vămilor Bucureşti, nu intră

cheltuielile de reclamă sau marketing, în acelaşi sens opinând şi Direcţia Generală a

Impozitelor Indirecte din cadrul Ministerului Finanţelor conform adresei

272445/30.05.1996 (fila 263-266 vol.I dosar 465/P/1995 şi fila 230 vol.II din acelaşi

dosar).

În faza cercetării judecătoreşti, instanţa a luat în considerare aceeaşi

interpretare confirmată şi de poziţia expertului, condiţii în care probele prezentate de

acuzare nu au fost de natură să conducă la condamnarea reclamantului şi mai mult

instanţa a constatat că fapta nu există, adică nu s-a produs nici o tulburare a ordinii

juridice sociale şi nu a fost necesară intervenţia statului prin declanşarea acţiunii penale.

În aceste condiţii la data arestării se poate conchide că a fost violat dreptul la

libertate şi siguranţă a persoanei garantat de Constituţie şi Convenţie, iar limitarea permisă

nu satisface cerinţa impusă de art.5 § 1 lit.c pentru a putea fi reţinut caracterul ilicit al

privării de libertate, fiind încălcată şi prezumţia de nevinovăţie.

Cât priveşte garanţia oferită de § 3 al art.5 din Convenţie, acesta consacră

două garanţii speciale pentru persoanele lipsite de libertate în baza art.5 § 1 lit.c şi anume  :

dreptul de a fi adus de îndată în faţa unui judecător pe de o parte şi dreptul de a fi judecat

într-un termen rezonabil pe de altă parte şi implicit obligaţii pentru autorităţi  de îndeplinire

a acestor obligaţii.

Referitor la prima garanţie, pornind de la autoritatea de lucru interpretat sub

acest aspect, prin decizia pronunţată de Curte în cauza Vasilescu c/a României – 1998 sau

Pantea c/a României – 2003 (ce pot fi considerate hotărâri pilot care au condus la

modificarea substanţială a Codului de procedură penală prin Legea 281/2003 şi inclusiv a

revizuirii Constituţiei prin Legea 429/2003 sub aspectul luării măsurii arestării preventive

de către judecător), s-a statuat că procurorul nu oferă garanţiile de independenţă şi

imparţialitate pe care le presupune noţiunea de magistrat (§ 236-238 cauza Pantea), fiind

subordonaţi mai întâi Procurorului General apoi Ministrului Justiţiei, astfel că nu

îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu executivul, dar nici faţă de părţi (cauza

Huber c. Elveţia).

Împotriva reclamantului, măsura arestării preventive a fost emisă de

procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, conform ordonanţelor

din 13.02.1996, 17.02.1996 şi respectiv a mandatelor de arestare preventivă, aşa cum

prevedeau dispoziţiile codului de procedură penală, în vigoare la vremea respectivă.

Legat de cea de a doua garanţie, art.5 § 3 din Convenţie impune intervenţia

de îndată a controlului judecătoresc asupra legalităţii măsurii arestării preventive,

promptitudinea unei asemenea proceduri fiind apreciată in concreto, în raport de

circumstanţele cauzei, fără ca în interpretarea şi aplicarea noţiunii de promptitudine şă

poată fi aplicat principiul flexibilităţii decât într-o foarte mică măsură, întrucât un control

judecătoresc rapid constituie pentru persoana în cauză o garanţie împotriva unor rele

tratamente (§ 240 – cauza Pantea precum şi cauza Aksoy c/a Turciei – 1996).

În hotărârea Brogan  susmenţionată, Curtea a statuat că o perioadă de 4 luni

şi 6 ore de la data la care mandatul de arestare a fost pus în executare până la data la care

legalitatea măsurii a fost supusă  controlului judecătoresc, depăşeşte limitele temporare

stricte fixate de art.5 § 3 din Convenţie, chiar dacă arestarea era necesară în scopul

protejării colectivităţii în ansamblul său împotriva terorismului (§ 242 cauza Pantea).

Potrivit dispoziţiilor legale în materia procedurii penale de la data la care a

avut loc arestarea reclamantului, măsura reţinerii putea fi luată de organul de cercetare

penală iar arestarea preventivă precum şi obligarea de a nu părăsi localitatea, puteau fi

luate numai de procuror sau de instanţa de instanţă conform art.136 C.pr.pen.

Împotriva ordonanţei de arestare preventivă emisă de procuror, era prevăzută

cale de atac sub forma plângerii la instanţa căreia iar fi revenit competenţa să judece cauza

pe fond – art.1401 C.pr.pen.astfel cum a fost introdus prin Legea 32/1990 cu completările

ulterioare şi în tot cursul procesului penal disp.art.1601 C.pr.pen.permiteau inculpatului

arestat preventiv să ceară punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe

cauţiune, competenţa de rezolvare a cererii revenind, în cursul urmăririi penale

procurorului conform art.1606 alin.5 C.pr.pen., iar împotriva ordonanţei de respinse la fel se

putea face plângere la instanţa căreia ar fi revenit competenţa să judece cauza în fond

inclusiv, încheierea instanţei era supusă recursului conform art.1609 C.pr.pen.

Din datele cuprinse în dosarul de urmărire penală, rezultă că reclamantul în

calitate de învinuit-inculpat arestat la data de 17.02.1996 a fost  prezentat judecătorului

pentru soluţionarea plângerii formulată împotriva ordonanţei de respingere a cererii de

punere în libertate sub control judiciar din data de 19.02.1996 din dosar nr. a Parchetului

de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

Judecătoria Satu Mare cu încheierea nr. a admis cererea de punere în

libertate provizorie sub control judiciar, soluţie care ulterior a fost modificată de instanţa de

control judiciar, câtă vreme după această dată parchetul a cerut prelungirea duratei

arestării preventive, ultima sesizare a parchetului fiind însă respinsă de instanţa de

judecată cu încheierea nr., menţinută de Tribunalul Satu Mare.

Esenţial este însă pentru a se stabili dacă a avut loc o încălcare a garanţiei

conferită de Convenţie prin  prisma § 3 al art.5, dacă legalitatea măsurii arestării preventive

a fost supusă controlului judecătoresc, ori din datele prezentate rezultă inclusiv

posibilitatea legală aflată la dispoziţia persoanei arestare de a contesta ordonanţa de

arestare preventivă emisă de procuror şi de a fi adus în faţa judecătorului. Promptitudinea

prin care reclamantul a fost prezentat în faţa judecătorului rezultă din data pronunţării

încheierii nr…. /22.02.1996, apreciată în raport cu data de 17.02.1996 ca fiind rezonabilă

şi de acceptat, cu atât mai mult cu cât existau dispoziţii legale în dreptul intern care

permiteau contestarea în instanţă a ordonanţei de arestare preventivă emisă de procuror.

Prin urmare, singura garanţie încălcată din acest paragraf (§ 3 al art.5) apare

ca fiind în legătură cu emiterea mandatului de arestare de către procuror, unde în raport de

reperele stabilite de Curte prin deciziile ce se bucură de autoritate de lucru interpretat,

tribunalul a constatat încălcarea acestei garanţii, doar sub acest aspect.

Prin considerentele de mai sus, tribunalul apreciază că aceleaşi argumente

pot fi folosite şi pentru ceea ce garantează § 4 al art.5 din Convenţie sub forma dreptului la

recurs contra privării de libertate, încheierile şi hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauză

aparţin instanţelor de judecată competente, despre care reclamantul a fost înştiinţat şi

prezentat în faţa judecătorului pentru susţinerea cauzei în prezenţa avocatului, condiţii în

care tribunalul a apreciat că nu poate fi reţinută vreo îngrădire a acestui drept.

Concluzionând, din perspectiva acestor garanţii tribunalul a reţinut că în

cursul procesului penal (urmărire penală) reclamantul a fost victima unei arestări nelegale,

limitarea dreptului la libertate şi siguranţă nu a avut un caracter licit prin faptul că

motivele verosimile prezentate de autorităţile statului nu au condus la pronunţarea unei

hotărâri de condamnare, iar instanţa a constatat definitiv că fapta nu există.

Cât priveşte pretinsa încălcare a articolului 6 alin. 1 din Convenţie, judecarea

cauzei in timp rezonabil sau mai nou denumit termen optim şi previzibil, ridicat la rang de

drept fundamental prin cuprinderea sa in Constituţie, art. 21 alin.3 tribunalul a apreciat că

perioada celor 10 ani de zile, descrisă pe larg, mai sus nu respectă exigenţele de celeritate,

fiind înregistrate şi perioade de inactivitate a autorităţilor,de nerespectare a unor dispoziţii

legale de citarea ceea ce a condus la dilatarea procedurii prin rejudecare,  iar complexitatea

cauzei poate fi considerată de tip mediu, motive pentru care tribunalul a luat în considerare

şi această încălcare.

Remediul intern pentru a obţine repararea pagubei, sub aspectele

sesizate mai sus a fost creat prin legiferarea expresă în acest sens a condiţiilor în care

intervine răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, conform

principiului înscris în Legea fundamentată prin art.52 alin.3, fiind însă vorba de o eroare

comisă într-un proces penal, repararea pagubei materiale sau a daunelor  morale în cazul

condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, se

realizează în condiţiile art.504 alin.1 şi 2 C.pr.pen., raportat la art.998, art.999 C.civ.,

corelate cu art. 5 şi 6 din Convenţie.

Reţinând că, reclamantul nu a fost condamnat definitiv şi în urma rejudecării

cauzei să se fi pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, remediul intern în repararea

prejudiciului suferit se întemeiază pe dispoziţiile art.504 alin.2 C.pr.pen.în conformitate cu

care „are dreptul la repararea pagubei şi persona care, în cursul procesului penal a fost

privată de libertate ori căruia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”,din acest punct de

vedere fiind justificată obiecţiunea Statului Român privind stabilirea temeiului de drept care

asigură repararea prejudiciului suferit de către reclamant.

Răspunderea patrimonială a Statului pentru erorile judiciare se

fundamentează pe principiile răspunderii civile delictuale, sens în care se abordează din

perspectiva celor patru condiţii clasice în materie : existenţa prejudiciului, fapta ilicită,

vinovăţia şi legătura de cauzalitate.

În cazul în care, eroarea judiciară a produs un prejudiciu, persoana vătămată

poate cere repararea acestuia, fie că este vorba de prejudiciu moral sau material. Prejudiciul

reprezintă rezultatul încălcării unui drept şi în speţă acesta reprezintă dreptul la libertatea

şi inviolabilitatea persoanei, care odată produs dă dreptul la reparaţie, pentru a se acoperii

pierderea suferită.

În condiţiile răspunderii civile delictuale pentru a se putea obţine  repararea

prejudiciului se cere ca acesta să fie cert şi să nu fi fost reparat încă. Caracterul cert al

prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privinţa existenţei cât şi în privinţa de

evaluare.

Pentru repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale legiuitorul prin

art.505 C.pr.pen.a prevăzut criteriile pentru stabilirea întinderii reparaţiei în funcţie de

durata privării de libertate, de consecinţele produse asupra persoanei, iar ca modalitate

reparaţia constă şi în plata unei sume de bani, ţinând seama de condiţiile celui îndreptăţit

la repararea pagubei şi de natura daunei produse.

Dacă fapta ilicită se identifică cu însăşi eroarea judiciară comisă, raportul de

cauzalitate evident că trebuie să existe între aceasta din urmă şi prejudiciul produs.

Prin cuantificarea pretenţiilor, reclamantul a considerat că suma de

24.402.568 lei RON respectiv 244.025.680.000 lei ROL răspunde cerinţei de a obţine

repararea prejudiciului material suferit alături de cel moral pretins la suma de 3.000.000 lei

RON (30.000.000.000 lei ROL).

Raţionamentul folosit de reclamant pentru justificarea pretenţiilor materiale

în suma totală de mai sus, a fost găsit de tribunal ca nefondat întrucât :

Proiecţia de dezvoltare a societăţii comerciale cuprinsă în expertiza contabilă

întocmită de o comisie de experţi şi descrisă anterior la capitolul probaţiune, observăm că

foloseşte o metodă lineară, aplicând creşterea de 60% prognozată până în anul 2006, fără a

demonstra ipoteze plauzibile, certe de menţinere a valabilităţii creşterii economice în acest

procent pe parcursul a 10 ani, in raport cu ceilalţi factori macroeconomici determinanţi, în

perioada în care la nivel naţional, creşterea economiei era de aprox. 4 – 5 %, pentru

perioada de până în anul 2000, iar pe piaţă au pătruns deja marile brenduri de bere

naţionale şi internaţionale. 

Dezvoltarea spectaculoasă a societăţii din punct de vedere economic şi

managerial susţinută de experţi apare totuşi ca fiind infirmată de starea de faliment

declanşată încă din anul 1998, când lipsa disponibilităţilor băneşti din cont a condus la

iniţierea acestei proceduri de insolvenţă din partea creditorilor, finalizată prin încheierea

pronunţată de Tribunalul Satu Mare în anul 2000.

Pierderea poziţiei de administrator al societăţii ca urmare a hotărârii

Adunării Generale a Asociaţilor din 1995, nu poate fi pusă exclusiv pe seama declanşării

acţiunii penale împotriva reclamantului, deşi martorul audiat în această procedură a

atribuit o legătură exclusiv de cauzalitate între cele două evenimente ca de altfel şi

reclamantul. Acesta a fost reţinut pentru prima dată 24 ore la 30.11.1995 în baza unei

ordonanţe emise de organul de cercetare penală, eveniment situat după data eliberării din

funcţia de director, fiind  foarte apropiate în timp cele două evenimente, nu este exclusă

legătura dintre ele.

Conform prevederilor art.9 din contractul de societate, Adunarea Generală a

Asociaţilor avea dreptul să aleagă cu o majoritate de 75% din voturi pe o perioadă de 2 ani

directorul care va administra societatea, prelungirea mandatului fiind hotărâtă de acelaşi

organ de conducere şi cu aceiaşi majoritate (fila 146 vol.I), ori în acord cu prevederile

statutare la data precitată asociaţii au aprobat eliberarea din funcţia de director a societăţii

a reclamantului al cărui mandat a expirat la data de 1 octombrie 1995 şi a numit în funcţia

de director pe noul administrator.

Motivele pentru care Adunarea Generală  a Asociaţilor nu a înţeles să

prelungească mandatul de director în persoana reclamantului, nu pot fi puse exclusiv pe

seama declanşării acţiunii penale, dar nici excluse în totalitate, ceea ce evident că este în

beneficiul acestuia la stabilirea cuantumului prejudiciului.

Exercitarea unui alt tip de management  de către noul administrator, dar

care din poziţia de 24% din capitalul social deţinut, reclamantul nu avea posibilitatea

statutară de a schimba forma de organizarea, atribut aflat în competenţa asociatului

majoritar, a fost mereu imputat de reclamant şi considerat cauza principală a declinului

economic al societăţii, aşa cum rezultă în mod constant din apărările susţinute în

procedura de faliment, până la data renunţării la cererea de atragere a răspunderii

administratorului.

Prin urmare, pierderea bunului de care se plânge reclamantul, ca rezultat al

declanşării acţiunii penale împotriva sa, nu poate fi privit ca fiind rezultatul exclusiv al

acestui eveniment, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu nu este unul

direct, ci conex  conjugat cu alte împrejurări.

Situaţia economică a societăţii la data arestării reclamantului şi a declanşării

procesului penal, nu poate fi prezumată că ar fi putut  subzista la acelaşi nivel, motive

pentru care Statul nu poate fi obligat  la plata dividendelor cuantificate de comisia de

experţi, la suma arătată, astfel că în lipsa unei certitudini, a transformării eventualităţii în

probabilitate, s-a apelat la judecata in echitate, şi pentru repararea prejudiciului material.

In raţionamentul făcut de instanţă sub acest aspect, nu au fost luate în

considerare, sub nici o formă pretinsa valoare a părţilor sociale, evaluată de experţi, la

suma arătată mai sus, întemeiat pe faptul că o astfel de obligaţie nu cade în sarcina

Statului, nu rezultă dintr-un raport juridic obligaţional de natură contractuală sau legală,

priveşte raporturile dintre asociaţi; şi în prezent reclamantul a rămas asociat, cel puţin aşa

rezultă din actele statutare, depuse la dosar.

Factorul prejudiciabil se limitează la durata arestării, a depăşirii termenului

rezonabil şi a încălcării garanţiei prevăzută de paragraful 3 al art. 5 din Convenţie.

Prin aceste argumente, nu este înlăturată calitatea de victimă a

reclamantului, ci dimpotrivă s-a păstrat dreptul subiectiv în limitele legii, a rezonabilităţii şi

a  echităţii, fiind înlăturată orice formă de exercitare abuzivă sau speculativă, aspecte care

constituie o preocupare constantă şi a Curţii Europene care a oferit de multe ori satisfacţii

doar prin constatarea încălcării dreptului, fără compensare materială iar atunci când

acordă astfel de compensări valoarea este rezonabilă ( în cauza Pantea s-a acordat 40.000

EUR, sau 10.000 EUR  în cauza Bursuc, victime ale torturii ).

Aşadar, judecând în echitate, prejudiciul moral suferit de reclamant a fost

apreciat la suma de 20.000 lei RON (2.000.000.000.lei ROL) ţinând seama de consecinţele

negative suferite personal cât şi de familie, în urma arestării,de intensitatea cu care a

perceput şi trăit evenimentele, măsura în care i-a fost afectată viaţa personală şi

profesională, relaţiile sociale  şi nu în ultimul rând faptul deosebit de grav că a fost

vătămată o valoare socială de prim rang, care este libertatea individuală, declarată de

Constituţie inviolabilă.

Statutul profesional al reclamantului de profesie economist, cu reale

aptitudini manageriale (a se vedea noile societăţi înfiinţate cu actele de bilanţ  în anexă,

reţinute mai sus), a suferit modificări, prin lipsa de acordare a unui credit moral,a

recunoaşterii calităţilor in relaţiile de afaceri care au fost reluate la câţiva ani după ce opinia

publică nu a mai reacţionat, presa nu a mai considerat subiectul de actualitate, fiind astfel

ştirbit prestigiul şi reputaţia persoanei, valori care definesc personalitatea umană.

Vătămarea acestor drepturi nepatrimoniale acordă celui lezat dreptul la

despăgubiri echitabile, compensatorii şi proporţional cu dimensiunea suferinţelor sale,

criterii care au stat şi la baza compensării prejudiciului material, stabilit de tribunal la

suma de 80.000 lei Ron (8.000.000.000 lei Rol), folosind aceeaşi statuare în echitate, dar şi

ceea ce pare mai aproape de realitate, prezumat cu mai multă certitudine şi  dincolo de

orice îndoială rezonabilă. 

In considerarea celor arătate mai sus, Tribunalul in baza art. 5, art. 6 din

Convenţie, art. 52 alin 3 din Constituţie, art. 504 alin 2, art. 505, art. 506 C.pr.pen.,art.

998 c.civ. a admis în parte acţiunea reclamantului conform dispozitivului prezentei

hotărâri, cu obligarea Statului la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamant,

constând în onorarii experţi, conform chitanţelor de la dosar (filele 248 vol.I şi a încheierii

din 9 noiembrie 2007, în sumă de 16.000 lei).

11

Domenii speta

Spete similare