Sancţiune disciplinară pentru faptă care întruneşte în acelaşi timp elementele constitutive ale unei infracţiuni.

Sancţiune disciplinară pentru faptă care întruneşte în acelaşi timp elementele constitutive ale unei infracţiuni.

-Art. 248 lit.f din Codul muncii; art. 28 alin. 1 din Codul de procedură penală; art. 1365 din Noul Cod civil

Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte vinovăţia autorului faptei ilicite; în schimb, este legată în ceea ce priveşte fapta şi vinovăţia autorului în cazul unei hotărâri penale definitive de condamnare.

Nu poate fi reţinută teza adoptată de prima instanţă în sensul că ar exista dubii că intimatul-contestator ar fi autorul abaterii disciplinare descrise în cuprinsul deciziei. Dimpotrivă, respectiva faptă întruneşte în acelaşi timp elementele constitutive ale unor infracţiuni pentru săvârşirea cărora contestatorul a fost condamnat definitiv la pedeapsa închisorii.

Ar fi nerezonabilă şi contradictorie aplicarea unei alte sancţiuni disciplinare decât cea prevăzută de art. 248 lit. f) din Codul Muncii (fost art. 264) în ipoteze precum cea din speţă, în condiţiile în care contestatorul-intimat a fost condamnat penal în mod definitiv, iar sancţiunea penală aplicată a fost şi ea drastică (închisoarea).

Nu poate fi omis faptul că în conformitate cu prevederile art. 8 din Codul Muncii, raporturile de muncă se întemeiază pe principiul bunei credinţe. Or, de bună credinţă trebuie să dea dovadă atât angajatorul cât şi salariatul pe tot timpul derulării acestor raporturi. În măsura în care una dintre părţile contractului individual de muncă îşi încalcă în mod flagrant această obligaţie (cazul contestatorului), relaţiile de muncă nu mai pot fi menţinute, cu toate consecinţele decurgând de aici.

(Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a Civilă şi pentru Cauze privind Conflicte de Muncă, Decizia civilă nr. 4111R din 26.06.2014)

Constată că prin sentinţa civilă nr. xxxx din data de 12 aprilie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr. xxxx/3/LM/2010, s-a admis acţiunea formulată de contestatorul I.F.M..

În consecinţă, s-a dispus anularea deciziei nr. XXXX/30.12.2009 emisă de intimata S.R.R.; reintegrarea contestatorului pe funcţia avută anterior; obligarea intimatei să-i plătească o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, de la data concedierii şi până la efectiva reintegrare. În final, intimata a fost obligată şi la 1000 lei cheltuieli de judecată.

Intimata a declarat recurs, criticând sentinţa suscitată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 30.09.2011, la solicitarea recurentei şi în baza art. 244 alineatul 1 pct. 2 Cod Procedură Civilă, Curtea a dispus suspendarea judecării pricinii până la soluţionarea definitivă a procesului penal pentru care s-a constituit dosarul nr. 2682D/P/2009 al Parchetului de lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT.

Măsura a fost menţinută prin încheierea de şedinţă de la termenul din 11.04.2013.

Ulterior, s-a dispus repunerea cauzei pe rol pentru a se verifica dacă mai este necesară menţinerea măsurii suspendării judecăţii, acordându-se termen la data de 19.06.2014.

În şedinţă de judecată din ziua amintită s-au depus la dosar copii ale unor documente din care rezultă că dosarul penal nr. 2682D/P/2009 al Parchetului de lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT a fost soluţionat prin sentinţa penală nr. 1179/17.12.2013 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. 17179/299/2012, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 547 din 24 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I-a Penală (a se vedea filele 39-44 dosar recurs).

Drept urmare, instanţa de control judiciar a acordat cuvântul părţilor asupra cererii de recurs, părţile în proces punând concluzii de admitere a acesteia (recurenta), respectiv de respingere ca nefondată (intimatul).

În temeiul art. 312 alineatul 1 teza I şi art. 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă, văzând şi prevederile art. 304/1 din acelaşi cod (ce permit examinarea pricinii sub toate aspectele de către instanţa de control judiciar), Curtea va admite recursul şi va modifica sentinţa atacată în sensul menţionat prin dispozitivul prezentei decizii pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Soluţia Tribunalului este greşită, bazându-se pe o incorectă stabilire a situaţiei de fapt ce trebuia reţinută în cauză, dar şi pe o eronată interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale relevante.

După cum rezultă din analiza întregului material probator administrat pe parcursul procesului (înscrisuri, depoziţii de martor, raport de expertiză tehnică judiciară), prin decizia nr. 1327/30.12.2009 emisă de recurenta-intimată, s-a aplicat intimatului-contestator sancţiunea disciplinară a desfacerii contractului individual de muncă în conformitate cu prevederile art. 61 lit. a , 263, 264 lit. f şi 266-268 din Codul Muncii.

Din conţinutul acestei decizii reiese că intimatului-contestator i s-a imputat săvârşirea la data de 05.12.2009 a unei grave abateri disciplinare, constând în încărcarea pe serverul sistemului R. a unui fişier audio alterat, cu conţinut politic, de campanie electorală, în vederea difuzării acestuia în ziua alegerilor prezidenţiale, când este interzisă prin lege difuzarea unor asemenea materiale; fişierul audio a fost difuzat pe postul Radio R. A. la data de 06.12.2009, în cadrul emisiunii „Xy” şi conţine informaţia privitoare la ultima scriere, respectiv 05.12.2009, ora 10:55:02, de pe staţia de lucru cu adresa IP 10.103.60.57 şi numele RMPROD 45; fapta s-a petrecut în timpul serviciului intimatului-contestator şi în condiţiile în care acesta era singura persoană care avea acces, în perioada vizată şi la ora menţionată, în cabina nr. 45, la staţia de lucru cu adresa IP 10.103.60.57 şi numele RMPROD 45.

În decizie s-a mai arătat că sancţiunea disciplinară a fost aplicată pentru deteriorarea informaţiilor aflate în patrimoniul, locaţia şi folosinţa SRR, faptă care a avut ca rezultat introducerea unei secvenţe pirat într-o emisiune difuzată de SRR, pentru care a fost sancţionată cu somaţie publică din partea Consiliului Naţional al Audiovizualului şi care a afectat negativ şi în mod perceptibil activitatea şi imaginea instituţiei, fiind încălcate astfel prevederile art. 70 lit. l), m) şi o) din Regulamentul Intern al SRR.

Prima instanţă a reţinut că decizia în discuţie, ce este contestată în pricina de faţă, respectă condiţiile de formă impuse de art. 268 din Codul Muncii (devenit în prezent art. 252), înlăturând toate afirmaţiile în sens contrar formulate de autorul acţiunii.

Pe de altă parte, pe baza conţinutului raportului de expertiză tehnică întocmit pe parcursul judecării cauzei în fond, s-a reţinut că nu există proba certă pentru susţinerea că emisia suprascrierii (adică încărcarea pe serverul SRR în data de 05.12.2009 a unui fişier alterat) s-a făcut din staţia R. 45, adică din staţia unde lucra contestatorul-intimat; acest dubiu este de natură să profite angajatului; cum din probele administrate nu a rezultat clar că singurul posibil făptuitor al abaterii este contestatorul, Tribunalul a admis acţiunea şi a anulat decizia contestată, cu toate consecinţele decurgând din conţinutul art. 78 din Codul Muncii (art. 80 la momentul actual).

Cu alte cuvinte, instanţa de fond a concluzionat că intimatul-contestator nu este autor al faptei ce i se impută, situaţie în care nu i se poate aplica vreo sancţiune disciplinară.

Însă, această concluzie a Tribunalului este contrazisă de considerentele şi dispozitivul unei hotărâri penale definitive. Este vorba despre sentinţa penală nr. 1179/17.12.2013 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. 17179/299/2012, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 547 din 24 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I-a Penală.

Astfel, prin sentinţa penală amintită s-a reţinut că „fapta  inculpatului I. F. – M., constând in aceea ca, la data de 05.12.2009, a alterat, modificat datele informatice, reprezentând conţinutul real al emisiunii „Xy” si le-a urcat fără drept, prin depăşirea limitelor atribuţiilor de serviciu, pe serverul R., in vederea difuzării la data de 06.12.2009, întruneşte atât sub aspectul laturii obiective cât şi sub aspectul laturii subiective, elementele constitutive ale infracţiunilor prev. de art. 42 alin. 1 şi art. 44 alin. 1 din Legea 161/2003”.

Drept urmare şi în final, intimatului-contestator i s-a aplicat o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea celor două infracţiuni, dispunându-se suspendarea condiţionată a executării acesteia conform art. 81 Cod Penal pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 82 din acelaşi cod. Aceste elemente rezultă din cuprinsul dispozitivului deciziei penale nr. 547 din 24 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I-a Penală, hotărâre judecătorească definitivă.

Altfel spus, prin hotărâre penală definitivă s-a statuat că intimatul-contestator este autorul infracţiunilor pentru săvârşirea cărora a fost trimis în judecată penală şi condamnat definitiv la pedeapsa închisorii, fapte ce constituie în acelaşi timp şi abaterea disciplinară gravă pentru care, prin decizia contestată, i s-a aplicat sancţiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă în conformitate cu prevederile art. 264 lit. f din Codul Muncii (art. 248 lit. e în prezent).

Potrivit art. 28 alin. 1 din Noul Cod de Procedură Penală, „hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o”.

Aceeaşi reglementare exista şi în Vechiul Cod de Procedură Penală în vigoare la data săvârşirii faptei ce i se reproşează contestatorului-intimat (este vorba de dispoziţiile art. 22 alin. 1).

Aceste texte legale trebuie privite în coroborare cu dispoziţiile art. 1365 din Noul Cod Civil, fiind aplicabile şi în materia dreptului muncii în conformitate cu prevederile art. 278 din Codul Muncii, dat fiind rolul lor de drept comun.

Art. 1365 din Noul Cod Civil statuează:

„Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite”.

Din interpretarea gramaticală, logică şi sistematică a tuturor acestor norme juridice se desprinde ideea potrivit căreia instanţa civilă este ţinută de hotărârea penală definitivă de condamnare cu privire la existenţa faptei şi a vinovăţiei persoanei pe care a săvârşit-o. Altfel spus, instanţa civilă nu poate contrazice sub aspectele menţionate cele ce rezultă dintr-o hotărâre penală definitivă de condamnare.

Interpretarea „per a contrario” a art. 1365 din Noul Cod Civil conduce la  aceeaşi concluzie: instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte vinovăţia autorului faptei ilicite; în schimb, este legată în ceea ce priveşte fapta şi vinovăţia autorului în cazul unei hotărâri penale definitive de condamnare. Prevederile art. 28 alin. 1 din Noul Cod de Procedură Penală (art. 22 alineatul 1 din Vechiul CPP) vin să confirme cele de mai sus.

Având în vedere toate aceste elemente de fapt şi de drept, Curtea se vede pusă în situaţia de a reţine că decizia contestată este legală şi temeinică.

Sub aspectul legalităţii, adică al respectării condiţiilor de formă prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 268 din Codul Muncii, devenit între timp art. 252), Tribunalul a reţinut că decizia nr. XXXX/30.12.2009 emisă de intimata-recurentă este la adăpost de orice critică, înlăturând ca neîntemeiate susţinerile contestatorului-intimat din cuprinsul acţiunii. Iar hotărârea primei instanţe nu a fost atacată din acest punct de vedere de către autorul acţiunii (contestatorul), argumentele în acest sens nemaiputând fi schimbate şi intrând în puterea lucrului judecat.

Cât priveşte chestiunea temeiniciei deciziei, după cum s-a arătat anterior, dat fiind conţinutul sentinţei penale nr. 1179/17.12.2013 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. 17179/299/2012, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 547 din 24 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I-a Penală, nu poate fi reţinută teza adoptată de prima instanţă în sensul că ar exista dubii că intimatul-contestator ar fi autorul abaterii disciplinare descrise în cuprinsul deciziei. Dimpotrivă, respectiva faptă întruneşte în acelaşi timp elementele constitutive ale unor infracţiuni pentru săvârşirea cărora contestatorul a fost condamnat definitiv la pedeapsa închisorii.

Prin acţiunea pe care a formulat-o, intimatul-contestator a susţinut, pe lângă aspectele de nelegalitate ale deciziei (înlăturate de Tribunal), împrejurarea că sancţiunea disciplinară ce i-a fost aplicată a fost prea drastică, angajatorul neţinând seama de prevederile art. 266 din Codul Muncii, devenit art. 250 la momentul actual. 

Aceste norme arată că:

„Angajatorul stabileşte sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de salariat, avându-se în vedere următoarele:

a) împrejurările în care fapta a fost săvârşită;

b) gradul de vinovăţie a salariatului;

c) consecinţele abaterii disciplinare;

d) comportarea generală în serviciu a salariatului;

e) eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.”

Şi aceste susţineri vor fi înlăturate întrucât sunt lipsite de fundament.

Dintre criteriile enumerate de art. 250 din Codul Muncii, singurele valorificabile în ce-l priveşte pe autorul cererii de chemare în judecată ar fi cele de la lit. d) şi e). Însă, nici acestea nu pot fi luate în considerare în speţă, câtă vreme fapta imputată constituie şi infracţiune, pentru săvârşirea căreia intimatul-contestator a fost condamnat la pedeapsa închisorii prin hotărâre penală definitivă. Acest ultim element permite a se afirma că fapta comisă de autorul acţiunii a fost extrem de gravă, situaţie în care sancţiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă apare ca fiind cea mai potrivită.

Ar fi nerezonabilă şi contradictorie aplicarea unei alte sancţiuni disciplinare decât cea prevăzută de art. 248 lit. f) din Codul Muncii (fost art. 264) în ipoteze precum cea din speţă, în condiţiile în care contestatorul-intimat a fost condamnat penal în mod definitiv, iar sancţiunea penală aplicată a fost şi ea drastică (închisoarea).

Nu poate fi omis faptul că în conformitate cu prevederile art. 8 din Codul Muncii, raporturile de muncă se întemeiază pe principiul bunei credinţe. Or, de bună credinţă trebuie să dea dovadă atât angajatorul cât şi salariatul pe tot timpul derulării acestor raporturi. În măsura în care una dintre părţile contractului individual de muncă îşi încalcă în mod flagrant această obligaţie (cazul contestatorului), relaţiile de muncă nu mai pot fi menţinute, cu toate consecinţele decurgând de aici.

În raport de toate cele ce preced, este necesară admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, întrucât decizia de sancţionare disciplinară contestată apare ca fiind legală şi temeinică.

Domenii speta

Spete similare