Legea nr. 10/2001. Notificare tardivă. Natura termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001. Consecinţele adoptării Legii nr. 165/2013.

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru prestabilit de legiuitor cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene după a căror expirare, valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.

Termenul în interiorul căruia trebuia formulată notificarea, stabilit iniţial la 6 luni şi prelungit de 2 ori cu câte 3 luni, s-a împlinit la data de 14 februarie 2002, iar reclamanta [...] nu a adresat nicio notificare unităţii deţinătoare – Mun. Medgidia - în interiorul acestui termen de decădere.

Nici după adoptarea Legii nr.165/2013 nu s-a prevăzut un nou termen de depunere a notificărilor la entităţile investite de lege cu soluţionarea acestora, respectiv nu s-a prelungit termenul reglementat de art.22 alin.(5) din Legea 10/2001, ci s-a statuat că în cazul notificărilor depuse în termen legal, notificări ce nu au fost însoţite de toate înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilelor notificate, notificatorii beneficiază de un termen de 120 de zile pentru completarea documentaţiei solicitate de entitatea investită.

Art. 22 din Legea nr. 10/2001

Legea nr. 247/2005

Legea nr. 165/2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanta sub nr.4994/11814.05.2013, reclamanta [...] a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Medgidia, Primarul Municipiului Medgidia şi Primăria Medgidia ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Dispoziţiei nr.380/15.04.2013 de respingere a notificării nr.34/2013 şi obligarea pârâţilor la restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru imobilul  teren în suprafaţă de 5516 mp ce a aparţinut autorului său  [...].

Prin Sentinţa civilă nr.3610/26.09.2013 Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria Municipiului Medgidia şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu această parte ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate  procesuală de folosinţă.

S-a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Municipiul Medgidia, ca nefondată iar pe fond s-a respins ca nefondată acţiunea în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Medgidia şi Primarul Municipiului Medgidia.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat recurs [...] care a criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 Cod procedură civilă coroborat cu art. 3041 Cod procedură civilă sub următoarele aspecte:

Apreciază recurenta că soluţia primei instanţe este nelegală, întrucât aceasta s-a raportat exclusiv la notificarea formulată de reclamantă şi înregistrată sub nr.34/2013 la BEJ [...], fără a fi valorificată notificarea nr.22143/29.11.2005 înregistrată la Primăria Mun. Medgidia, în temeiul legii 247/2005 care a completat Legea nr.10/2001.

Se susţine că notificarea nr.34/2013 reprezintă o completare la notificarea nr.22143/29.11.2005, prin care reclamanta a solicitat după adoptarea Legii 247/2005, restituirea în natură sau prin echivalent a terenului în suprafaţă de 5516 mp situat în intravilanul Municipiului Medgidia, şi care până la data emiterii Dispoziţiei nr.380/15.04.2013 a Primarului Mun. Medgidia nu fusese soluţionată.

Este nelegal, arată recurenta, ca pârâţii notificaţi de două ori pentru acelaşi imobil şi având toate datele necesare soluţionării notificărilor, să le respingă ca fiind tardiv formulate.

În condiţiile în care dreptul de proprietate este un drept fundamental garantat prin Constituţia României, iar acţiunile pentru protejarea acestuia sunt imprescriptibile, proprietarul bunului putând recurge la orice mod procedural sau substanţial pentru redobândirea, conservarea şi apărarea dreptului de proprietate, nu se poate respinge notificarea reclamantei ca tardiv formulată, instanţei de judecată incumbându-i obligaţia de a analiza fondul dreptului dedus judecăţii şi de a dispune retrocedarea imobilului fostului proprietar.

Criticile recurentei reclamante referitoare la greşita aplicare în speţă a dispoziţiilor art.22 alin.(5) din Legea 10/2001 se reţin a fi vădit nefondate  pentru următoarele considerente:

Concepţia legiuitorului român în adoptarea Legii nr.10/2001 a fost aceea de a institui o procedură prealabilă prin care persoana îndreptăţită să se adreseze direct unităţii deţinătoare, urmând ca decizia sau dispoziţia emisă de aceasta să fie supusă controlului judecătoresc; faza judiciară a acestor proceduri începe în situaţia în care persoana îndreptăţită este nemulţumită de actul prin care se finalizează faza administrativă.

Declanşarea fazei administrative este marcată de formularea unei notificări adresată unităţii deţinătoare în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 279/4.04.20, conform art.21 alin.(1) (devenit art.22 alin.(1) după republicarea Legii 10/2001.

Termenul de 6 luni a fost prelungit succesiv prin OUG nr.109/2001 şi OUG nr.145/2001 cu câte 3 luni, astfel încât data finală pentru depunerea notificărilor a fost 14 februarie 2002.

Conform dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001: ”Nerespectarea termenului de 6 luni (1 an după prelungire) prevăzut pentru trimiterea notificării, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.

Termenul de 6 luni, prelungit la 1 an, constituie un termen de decădere.

Recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanei îndreptăţite de a declanşa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare, admisibil pe termen scurt în considerarea finalităţii reparatorii urmărite, dar intolerabil într-un stat de drept, o perioadă îndelungată sau nelimitată.

Curtea Constituţională investită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale a reţinut că instituirea unui termen de decădere nu este de natură a împiedica liberul acces la justiţie, acesta presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie (Decizia nr. 21/27.01.2004 a Curţii Constituţionale a României, Decizia Curţii constituţionale nr. 755/31 oct. 2000).

S-a considerat că legiuitorul are competenţă exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 26 alin.(2) potrivit cărora „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege”.

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru prestabilit de legiuitor cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene după a căror expirare, valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.

Curtea reţine că termenul în interiorul căruia trebuia formulată notificarea, stabilit iniţial la 6 luni şi prelungit de 2 ori cu câte 3 luni, s-a împlinit la data de 14 februarie 2002, iar reclamanta [...] nu a adresat nicio notificare unităţi deţinătoare – Mun. Medgidia în interiorul acestui termen de decădere.

Cele două notificări invocate de reclamantă şi anume notificarea nr. 22143/2005 formulată după adoptarea Legii 247/2005 şi notificarea nr. 34/2013 prin care reclamanta şi-a completat şi precizat pretenţiile menţionate în prima notificare cu privire la terenul în suprafaţă de 5515 mp situat în intravilanul Mun. Medgidia, au fost formulate peste termenul de 1 an reglementat de art. 21 alin.(1) (devenit art.22 alin.(5) după republicarea Legii 10/2001.

Prima instanţă a reţinut în mod judicios că, după intrarea în vigoare a Legii nr.247/2005 nu a intervenit o nouă prelungire a termenului de formulare a notificării, în art.22 din Legea 10/2001 republicată, se reia conţinutul art.21 alin.(1) din Legea 10/2001, cu precizarea că termenul de 6 luni a fost prelungit prin actele normative mai sus invocate, cu câte 3 luni.

De altfel, acolo unde legiuitorul a dorit să prelungească termenul de depunere a cererilor de restituire, a prevăzut în mod expres acest lucru, în acest sens fiind prevederile art.33 alin.(1) din Legea 247/2005 de modificare şi completare a Legii nr.1/2000 prin care s-a stabilit un termen pentru depunerea cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate, termen ce a fost prelungit expres prin OUG nr.127/2005 până la 30.11.2005.

Este real faptul că prevederile Legii nr.10/2001 au un caracter de complinire în raport cu alte acte normative de reparaţiune adoptate anterior anului 2001, inclusiv în raport cu Legea nr.18/1991 şi Legea nr.1/2000 şi în cazul în care acestea din urmă conţin alte măsuri, prevederile legii se aplică cu prioritate în raport cu respectivele măsuri, conform art.1 lit.(f) din HG nr. 250/2007.

Altfel spus, în măsura în care prejudiciile cauzate foştilor proprietari prin măsurile abuzive de preluare a proprietăţilor în perioada 1945 – 1989 nu au fost reparate în baza acestor legi, persoana îndreptăţită va putea să solicite repararea în natură sau prin echivalent a prejudiciului suferit, conform legii nr.10/2001, dar numai urmând procedura şi respectând termenele reglementate de această lege.

Or, în speţă, aşa cum a reţinut judicios Tribunalul Constanţa, reclamanta [...] a notificat pentru prima oară unitatea administrativ teritorială – Mun. Medgidia – solicitând restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 5516 mp situat în Medgidia, la data de 29.11.2005, cu depăşirea termenului legal de 1 an, termen de decădere care s-a împlinit la 14.02.2002.

Urmare a nerespectării acestui termen de decădere reclamanta a pierdut dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii stabilite conform Legii 10/2001, soluţie regăsită constant şi în jurisprudenţa instanţei supreme (Ex: D.C. nr. 219/17 ianuarie 2008, Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală.

Această situaţie nu s-a modificat nici după adoptarea Legii nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România publicată în Monitorul Oficial al României nr.278/17.05.2013, lege care potrivit dispoziţiilor art.4 este de imediată aplicare.

În acest sens, art.(4) din Legea 165/2013 prevede în mod expres că aceste dispoziţii legale „se aplică cererilor formulate şi depuse în termen legal, la entităţile investite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti”.

Din economia acestor dispoziţii legale rezultă cu claritate faptul că legiuitorul nu a reglementat un nou termen pentru depunerea notificărilor conform Legii 10/2001, ci a subliniat faptul că scopul acestui act normativ a fost acela de accelerare şi respectiv de finalizare a procesului de restituire a imobilelor preluate de stat abuziv şi pentru care persoanele îndreptăţite au urmat procedurile de restituire, în termenele reglementate de legile speciale vizate, cum ar fi Legea 18/1991 sau Legea 10/2001.

În acest sens art.3 pct.2 din Legea 165/2013 defineşte „persoana care se consideră îndreptăţită” să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ ca fiind „persoana care a formulat şi a depus în termenul legal la entităţile investite de lege, cereri din categoria celor prevăzute la pct.1, care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

În vederea urgentării soluţionării cererilor de retrocedare prin Legea 165/2013, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.368/18 decembrie 2013, prin art. 32 s-a prevăzut instituirea unui termen de decădere în procedura administrativă, de 120 zile, în care persoanele care se consideră îndreptăţite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entităţile investite de lege. Acest termen curge de la data la care persoanei i se comunică în scris documentele necesare soluţionării cererii depuse în termenul legal.

Prin urmare, nici după adoptarea Legii nr.165/2013 nu s-a prevăzut un nou termen de depunere a notificărilor la entităţile investite de lege cu soluţionarea acestora, respectiv nu s-a prelungit termenul reglementat de art.22 alin.(5) din Legea 10/2001, ci s-a statuat că în cazul notificărilor depuse în termen legal, notificări ce nu au fost însoţite de toate înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilelor notificate, notificatorii beneficiază de un termen de 120 de zile pentru completarea documentaţiei solicitate de entitatea investită.

Cum în speţă,  reclamanta [...] nu a formulat o notificare în termenul legal de 1 an reglementat de art. 22 al.(5) din Legea 10/2001, în mod judicios Tribunalul Constanţa a respins acţiunea acesteia prin care contestă Dispoziţia nr.380/15.04.2013 emisă de Primarul Mun. Medgidia, notificarea reclamantei fiind tardiv formulată.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei reclamante în sensul că dreptul de proprietate este un drept fundamental protejat prin Constituţia României şi prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – Art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO se impun a fi făcute anumite precizări.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că simpla pretenţie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun „actual” ori a unei „speranţe legitime”, Convenţia vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective” (cauza Păduraru contra României, hot din 2005; cauzele Constandache, Lungoci sau Palmaru contra României).

Noţiunea de „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO nu are accepţiunea înţeleasă de recurenta reclamantă, anume obiectul material al raportului litigios – în speţă terenul în suprafaţă de 5516 mp situat în intravilanul Mun.Medgidia – ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantei, anterior intrării în vigoare a Legii 10/200, printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri neexecutate, etc.

În acest sens, CEDO a reţinut în cauza pilot Maria Atanasiu ş.a. contra României, Hotărârea din 12 octombrie 2010 că „existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nicio îndoială, dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în mod expres restituirea bunului” (paragraful 140). În consecinţă CEDO apreciază că „transformarea într-o valoare patrimonială” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării „se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi” (paragraful 142).

În acelaşi sens şi instanţa noastră constituţională a reţinut în mod constant, de exemplu prin Decizia nr.136/21 oct.1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.448 din 24.11.1998 şi Decizia nr.184/27.04.2004 următoarele: „Chiar dacă naţionalizarea sau alte moduri prin care, sub imperiul unor legi anterioare, a luat naştere dreptul de proprietate al statului nu sunt corespunzătoare prevederilor Constituţiei, dreptul subiectiv de proprietate al statului, constituit potrivit reglementărilor legale anterioare actualei legi fundamentale, nu este stins ca efect al intrării în vigoare a acesteia, independent de modificările aduse regimului juridic al proprietăţii”.

Aşa fiind, [….] dreptul fostului proprietar de a i se restitui imobilul se naşte în viitor, prin aplicarea prevederilor legale care reconstituie acest drept. Prevederile privind garantarea şi ocrotirea proprietăţii, potrivit art. 41 din Constituţie, se aplică numai după reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate.”

Prin urmare, în condiţiile în care anterior adoptării Legii nr.10/2001 sau a Legii nr. 247/2005 reclamanta nu era “titulara unui bun” în sensul art.1 Protocolul nr.1 la CEDO cu privire la terenul în suprafaţă de 5516 mp situate în intravilanul Mun. Medgidia, şi nici nu a înţeles să urmeze în termen legal procedura reglementată de Legea nr.10/2001 pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 nu poate solicita protecţia dreptului de proprietate asupra acestui imobil în raport cu dispoziţiile legii fundamentale şi nici ale ale art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO în prezenta procedură declanşată conform Legii 10/2001.

În ceea ce priveşte susţinerile apelantei conform cărora în prezent este discriminată în raport cu foştii proprietari care au formulat notificări în temeiul Legii nr.10/2001 în termen legal şi care nu au fost soluţionate până în prezent, aceştia din urmă fiind îndreptăţiţi să obţină măsuri reparatorii conform legii speciale de reparaţie, Curtea constată că nu pot fi reţinute ca şi fondate.

În jurisprudenţa sa referitoare la modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 16 alin.(1) din Constituţia României, care instituie principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, Curtea Constituţională a stabilit, în acord cu jurisprudenţa CEDO, că acest principiu constituţional nu are semnificaţia uniformităţii, existând posibilitatea instituirii unor unor reglementări juridice diferite pentru situaţii care sunt diferite, în cazul în care acestea se justifică în mod raţional şi obiectiv. (Ex: Dec.nr.437/2003 a Curţii Constituţionale).

Curtea a mai statuat că încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci “când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă sau rezonabilă sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal a mijloacelor folosite.

Or, în speţă, reclamanta, care nu a formulat o notificare în termenul legal prevăzut de art.22 din Legea 10/2001 nu se află într-o situaţie identică cu foştii proprietari ai imobilelor preluate în perioada de referinţă a Legii 10/2001 şi care, urmând procedura reglementată de legea specială, atât sub aspectul respectării termenelor de formulare a notificărilor cât şi sub aspectul condiţiilor de fond referitoare la dovada dreptului de proprietate şi caracterul abuziv al preluării imobilelor de către stat, sunt îndreptăţiţi să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de această lege.

Pentru considerentele expuse, în baza art.312 Cod procedură civilă se va respinge apelul reclamantei ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare