Anulare decizie impunere. stabilire impozit pe cladiri.

SECTIA A II – A CIVILA, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV SI FISCAL.

Materie: RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV. ANULARE DECIZIE IMPUNERE. STABILIRE IMPOZIT PE CLADIRI.

-Art. 22 alin. 6 si 397 alin. 1 Cod de procedura civila

-Art. 488 alin. 1 pct. 5 si 6 Cod de procedura civila

-Art. 21 din O.G. nr. 92/ 2003

-Art. 250 alin. 1 pct. 19 din Codul fiscal

-Art. 253 alin. 1 si 2 si art. 253 alin. 6 lit. a) Cod fiscal

-Art. 52 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin H.G. nr.  44/ 2004

În ceea ce priveste motivul de recurs referitor la încalcarea principiilor fundamentale ale procedurii civile - disponibilitatea si rolul activ al judecatorului -, în opinia instantei de recurs, nu au fost încalcate de catre judecatorul fondului dispozitiile art. 22 alin. 6 si ale art. 397 alin. 1 Cod procedura civila.

Instanta de fond a retinut ca Decizia nr. 396 /04.03.2013 prin care s-a respins cererea reclamantei de anulare a celor doua decizii de impunere nu îndeplineste conditiile de validitate ale unei decizii de solutionare a unei contestatii administrativ fiscale, dar a considerat ca aceasta împrejurare nu are consecinta asupra validitatii celor doua decizii de impunere , apararea respectiva putând fi valorificata doar daca s-ar fi invocat vreo exceptie privind procedura prealabila .

Desi aceasta apreciere a judecatorului fondului este gresita, motivele de casare prevazute de art. 488 alin. 1 punctele 5 si 6 Cod procedura civila, invocate de recurenta, nu sunt incidente în cauza, din moment ce pârâtul a  analizat legalitatea obligatiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantei, în Decizia nr. 396/04.03.2013 fiind aratate motivele de fapt si de drept care au format convingerea organului de solutionare a contestatiei ca nu se impune anularea deciziei de impunere.

Instanta a constatat si ca textul art. 211 din O.G. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, care reglementeaza forma si continutul deciziei de solutionare a contestatiei, nu prevede o sanctiune expresa pentru nerespectarea de catre organul de solutionare a contestatiei a acestor dispozitii iar, pe de alta parte, ca reclamantei recurente nu i s-a produs nicio vatamare, din moment ce a avut posibilitatea sa formuleze contestatie împotriva deciziilor de impunere invocând în drept prevederile art. 211-218 Cod procedura fiscala si art. 250 alin. 1 din acelasi cod.

Referitor la motivul de recurs prevazut de art. 488 alin. 1 punctul 8 din Codul de procedura civila, instanta de control judiciar apreciaza ca este nefondata afirmatia recurentei în sensul ca solutia primei instante a fost data cu încalcarea si aplicarea gresita a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 250 alin. 1 punctul 19 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În conformitate cu prevederile art. 250 alin. 1 punctul 19 din Codul fiscal, cladirile pentru care nu se datoreaza impozit, prin efectul legii sunt cladirile utilizate pentru activitati social-umanitare de catre asociatii, fundatii si culte, potrivit hotarârii consiliului local.

În speta, contrar sustinerilor recurentei, judecatorul fondului a retinut corect ca aceasta nu a dovedit efectuarea activitatilor social umanitare pentru a beneficia de scutirea prevazuta de art. 250 punctul 19 Cod fiscal, scutirea acordata de pârâta  prin HCL nr. 35/24.04.2012  referindu-se  la perioada 01.05.2012 -31.12.2012 , iar prin HCL nr. 6/30.01.2013 cererea reclamantei de scutire de la plata impozitului pentru anul 2013 a fost respinsa.

De asemenea, dupa cum a retinut si tribunalul, din înscrisurile anexate cererii de scutire de la plata impozitului pentru anul 2013, respectiv raportul de activitate pe anul 2012 si alte înscrisuri privind situatia financiara a fundatiei (bilant, balanta, c.i.f.) a rezultat ca principala activitate a recurentei a constat în urmarirea evolutiilor licitatiilor de proiecte din tara si strainatate,  fara  obtinerea unei finalitati, la nivel afirmativ proiectele reclamantei fiind respinse pentru lipsa fonduri sau ca neeligibile.  Mai mult, colectarea, donarea unor saci de haine, care nu a fost dovedita, nu  justifica  natura activitatii pretins efectuate. Pentru anul 2013 reclamanta nu a putut sa indice activitatea social umanitara preconizata a fi efectuata în anul 2013  si nici pentru perioada 2009-30.04.2012 pentru care i s-a stabilit obligatia de plata a impozitului,  iar efectuarea proiectelor culturale mentionate în raportul de activitate nu au fost dovedite.

Referitor la afirmatia recurentei în sensul ca a fost în imposibilitatea de a-si desfasura activitatea la parametrii normali ca urmare a abuzurilor intimatului, care ar fi refuzat constant aplicarea dispozitiilor legale, instanta de recurs a apreciat-o ca fiind nedovedita si, totodata, irelevanta fata de prevederile exprese ale art. 250 alin. 1 punctul 19 din Codul fiscal, care conditioneaza scutirea de la plata impozitului pe cladiri de desfasurarea unor activitati social-umanitare de catre asociatii, fundatii si culte, potrivit hotarârii consiliului local.

În ceea ce priveste critica recurentei conform careia instanta de fond a încalcat norma de drept material invocata, prin acceptarea integrala a evaluarii efectuate de ing. evaluator H. M., instanta de recurs a apreciat-o ca fiind, de asemenea, nefondata.

Potrivit prevederilor art. 253 alin. 1 si 2 din Codul fiscal, în cazul persoanelor juridice, impozitul pe cladiri se calculeaza prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a cladirii, care se stabileste prin hotarâre a consiliului local si poate fi cuprinsa între 0,25% si 1,50% inclusiv. Aliniatul 3 al aceluiasi articol prevede: “Valoarea de inventar a cladirii este valoarea de intrare a cladirii în patrimoniu, înregistrata în contabilitatea proprietarului cladirii, conform prevederilor legale în vigoare”.

În conformitate cu prevederile art. 253 alin. 6 lit. a din Codul fiscal : „ În cazul unei cladiri care nu a fost reevaluata, cota impozitului pe cladiri se stabileste de consiliul local/Consiliul General al Municipiului B. între: a) 10% si 20% pentru cladirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinta..”

De asemenea, potrivit  pct. 52 din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin HG 44/2004: „ în sintagma valoarea de inventar a cladirii, în scopul determinarii impozitului pe cladiri, se întelege valoarea de intrare a cladirii în patrimoniu, înregistrata în contabilitatea proprietarului cladirii, si care, dupa caz, poate fi: a) costul de achizitie, pentru cladirile dobândite cu titlu oneros;… e) valoarea rezultata în urma reevaluarii, pentru cladirile reevaluate în baza unei dispozitii legale”.

În speta, instanta de fond a retinut corect ca reclamanta nu s-a conformat solicitarii de a proceda la reevaluarea imobilului , pentru anul 2013, în temeiul HCL 4/2013 , astfel ca  pârâta, în aplicarea prevederilor art. 253 alin. 6 Cod fiscal, a stabilit aplicarea unei cote de impozitare de 20 % la valoarea  stabilita în 2009 de catre ing. evaluator H. M., respectiv  210.000 lei.

Pentru perioada 2009 - 30.04.2012, pârâta, în temeiul prevederilor art. 253 alin. 1 si 2 Cod fiscal, a  aplicat un procent de 1, 5 % la valoarea stabilita potrivit evaluarii facute la solicitarea sa, în 2009, evaluare cu care reclamanta nu este de acord, sustinând ca valoarea de impozitare este de doar 24.000 lei si la aceasta suma trebuie stabilit impozitul .

Instanta de fond, justificat, a constatat ca reclamanta a dobândit imobilul în anul 1992, conform extrasului CF de la fila 82, iar reevaluarea cladirii a facut-o în anul 2007, desi avea obligatia reevaluarii la 3 ani ,  însa  reevaluarea a fost facuta de persoane neautorizate , imobilul fiind mult subevaluat .

Astfel, corect s-a apreciat ca evaluarea facuta de pârâta de 24.000 lei în anul 2007 pentru cladire în regim S+P+E de 24.000 lei , este evident inferioara valorii acestei cladiri, astfel cum rezulta din raportul de evaluare de la filele 55- 86 , prin care s-a stabilit o valoare de circulatie a cladirii în litigiu de 210.000 lei, echivalentul a 50.000 euro si o valoare de înlocuire de 276000 lei echivalentul a 65.000 euro .

Reclamanta nu a efectuat o  expertiza care sa indice o valoare  inferioara celei rezultate din evaluarea facuta de pârâta  si prin urmare,  pârâta a calculat impozitul la valoarea stabilita prin expertiza de evaluare si nu la valoarea declarata în mod subiectiv de reclamanta.

Referitor la invocarea prevederilor art. 1 din HG nr. 1553/2003, avute în vedere de evaluator la efectuarea evaluarii cladirii din aprilie 2009, instanta de recurs a considerat ca mentionarea de catre expert a faptului ca a avut în vedere la întocmirea lucrarii si acest act normativ, care reglementeaza norme contabile aplicabile exclusiv agentilor economici, nu determina neluarea în considerare a acestui raport, întocmit de o persoana autorizata, în situatia în care metodele de evaluare folosite au fost metoda costului si metoda capitalizarii directe (metoda de randament).

Decizia nr. 832/CA/07.04.2014 a Curtii de Apel Oradea - Sectia a II - a civila,  de contencios administrativ si fiscal

Dosar 3960/111/CA/2013

Prin Sentinta nr. 6031/CA/13.11.2013 Tribunalul B. a respins ca neîntemeiata actiunea formulata de reclamanta FUNDATIA P.T. cu sediul în xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx, jud. B.  în contradictoriu cu  pârâtul  ORASUL V. L. M. - PRIN PRIMARUL ORASULUI V. L. M. cu sediul în cu sediul în V. L. M., xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx , jud. B..

Fara cheltuieli de judecata.

Împotriva acestei sentinte a declarat recurs recurenta reclamanta Fundatia P.T.  solicitând admiterea recursului, casarea sentintei atacate, în sensul admiterii plângerii.

Arata ca Sentinta nr. 6031/CA/2013 a Tribunalului Judetean B. a fost data cu încalcarea principiilor fundamentale ale procedurii civile cum sunt disponibilitatea si rolul activ al judecatorului, consacrate de art. 22 alin.(6) si art. 397 alin. (1) Cod procedura civila.

Desi Fundatia a investit în primul rând cu solutionarea acestui petit, în sentinta atacata instanta nu acorda nici o importanta cercetarii acestui capat de cerere, în considerentele sentintei atacate expediind problema nulitatii fara a-i acorda atentie, cu urmatoarea motivare:

„Faptul ca Decizia nr. 396/2013 prin care s-a respins cererea reclamantei de anulare a celor doua decizii de impunere nu îndeplineste conditiile de validitate, nu are însa consecinta asupra validitatii celor doua decizii de impunere, iar aceasta aparare ar putea fi valorificata doar daca s-ar invoca vreo exceptie privind procedura prealabila."

Procedând în acest mod, instanta de fond a reusit sa întemeieze solutia data litigiului pe motive iremediabil contradictorii, fiind astfel incident nu doar motivul de casare prevazut de art. 488 alin.(l) pct. 5, ci si cel prevazut de pct. 6 din Noul cod de procedura civila.

In plus, argumentul invocat este fals, în primul rând pentru ca nu este vorba de vreo „aparare" ci de o acuzatie, în al doilea rând pentru ca în litigiul de fata nu poate fi vorba de vreo „procedura prealabila" si în al treilea rând pentru ca nu exista nici un temei pentru ca invocarea nulitatii absolute a actului administrativ sa fie posibila doar si exclusiv pe cale unei exceptii si nu pe cea a unei actiuni, cum face Fundatia noastra în prezentul caz.

Împrejurarea ca instanta a inclus în considerentele sentintei o serie de afirmatii referitoare la primul capat de cerere, acordând mare atentie preluarii cuvânt cu cuvânt a apararii intimatului, nu poate masca faptul ca în ceea ce priveste tocmai fondul cererii principale -nulitatea actelor administrative în cauza - instanta de fond a omis sa cerceteze cauza, adica a încalcat principiile disponibilitatii si al rolului activ, prescrise imperativ, sub sanctiunea nulitatii de dispozitiile Noului cod de procedura civila.

Sentinta nr. 6031/CA/2013 a Tribunalului B. a fost data atât cu încalcarea cât si cu aplicarea gresita a normelor de drept material, impunându-se casarea ei conform dispozitiilor art. 488 alin. (l) pct. 8 din Noul cod de procedura civila.

În cei patru ani de când intimatul refuza sa aplice dispozitiile legale, niciodata nu a solicitat vreo dovada a caracterului activitatii desfasurate în cladirea fundatiei, cunoscând foarte bine faptul notoriu ca activitatea noastra este doar si exclusiv social-umanitara. Cu toate acestea, fundatia noastra a facut dovada caracterului social umanitar al activitatii sale desfasurate atât cu Statutul fundatiei cât si cu rapoartele de activitate anuale anexate documentatiilor depuse la intimat.

Orasul V. L. M. nu are nici o competenta în cenzurarea activitatii organizatiilor neguvernamentale , iar organele competente în acest sens - în speta cele fiscale - nu au sesizat nici o abatere de la prevederile legale sau statutare în ceea ce priveste activitatea fundatiei.

In aceste conditii este o evidenta aplicare gresita a legii conditionarea recunoasterii unui beneficiu acordat de lege - cum este scutirea de plata impozitului pe cladire - de prezentarea unei dovezi, mai ales unui organ administrativ care cunoaste perfect caracterul social-umanitar al activitatii fundatiei, al carui beneficiar a fost de mai multe ori si intimatul.

Împrejurarea ca „Pentru anul 2013 reclamanta nu a putut sa indice nici macar la nivel afirmativ activitatea social-umanitara preconizata ..." se datoreaza abuzului repetat al intimatului, care prin refuzul constant al aplicarii dispozitiilor legale a pus fundatia în imposibilitatea de a-si desfasura activitatea la parametrii normali.

Invocarea acestei împrejurari generate de actele administrative ilegale ale intimatului pentru a legitima tocmai aceste acte administrative ilegale constituie o clara aplicare gresita a normelor de drept material, în speta a dispozitiilor art. 250 pct. 19 cod fiscal.

Instanta de fond a comis încalcarea normei de drept material invocate prin acceptarea integrala a evaluarii efectuate la comanda intimatului de ing. Evaluator H. M., ignorând total cele aratate de noi cu privire la ilegalitatea si inadmisibilitatea acesteia.

Fundatia a efectuat o reevaluare legala a imobilului, dar intimatul a refuzat sa tina cont de aceasta reevaluare, încercând sa ne oblige sa acceptam evaluarea fantezista si total ireala, care stabileste o valoare rupta de orice contact cu situatia reala.

Pentru a putea impune o sarcina fiscala cât mai exagerata, intimatul a trasat angajatei sale care a întocmit evaluarea sarcina de a efectua lucrarea pe un temei legal strain de activitatea fundatiilor fara scop patrimonial, concret pe baza H.G. 1553/2003, care are aplicabilitate exclusiv la domeniul persoanelor juridice cu scop lucrativ (societati comerciale, companii nationale, regii autonome, etc.) considerate a fi agenti economici.

În acest sens dispune cu claritate art. 1 din H.G. 1553/2003 „(1) Societatile comerciale, indiferent de forma de proprietate, regiile autonome, societatile si companiile nationale, institutele de cercetare si celelalte categorii de agenti economici pot proceda la reevaluarea imobilizarilor corporale aflate in patrimoniul lor la data de 31 decembrie 2003, astfel încât rezultatul reevaluarii sa fie cuprins in situatiile financiare ale anului 2003."

Faptul ca acest act normativ a stat la baza „raportului de evaluare" pe care pârâtul încearca sa îl impuna rezulta cu claritate chiar din Raportul de evaluare, în care, la pagina 18 se mentioneaza ca la elaborarea lucrarii s-au avut în vedere si aplicat reglementarile H.G. 1553/2003.

Încalcarea normelor legale de drept material este cu atât mai grava cu cât instanta citeaza corect norma de drept material aplicabila - art. 253 Cod fiscal - care s-ar impune a se aplica de intimat si care prevede ca în cazul în care se impune a se stabili impozitul pe cladiri, acesta se aplica „ asupra valorii de inventar a cladirii", asa cum a procedat fundatia noastra la reevaluarea imobilului.

În drept a indicat disp. art. 211 - 218 Cod procedura fiscala, art. 250 alin. (l) pct. 19 Cod fiscal, art. 1 H.G. 1553/2003, art. 488 pct. 5, 6 si 8 Noul cod de procedura civila.

Intimatul pârât prin reprezentant a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, mentinerea în tot a hotarârii atacate.

Examinând sentinta atacata prin prisma motivelor de recurs invocate, instanta a apreciat recursul declarat de recurenta Fundatia P. T. ca fiind nefondat, pentru urmatoarele considerente:

În ceea ce priveste motivul de recurs referitor la încalcarea principiilor fundamentale ale procedurii civile - disponibilitatea si rolul activ al judecatorului -, în opinia instantei de recurs, nu au fost încalcate de catre judecatorul fondului dispozitiile art. 22 alin. 6 si ale art. 397 alin. 1 Cod procedura civila.

Instanta de fond a retinut ca Decizia nr. 396 /04.03.2013 prin care s-a respins cererea reclamantei de anulare a celor doua decizii de impunere nu îndeplineste conditiile de validitate ale unei decizii de solutionare a unei contestatii administrativ fiscale, dar a considerat ca aceasta împrejurare nu are consecinta asupra validitatii celor doua decizii de impunere, apararea respectiva putând fi valorificata doar daca s-ar fi invocat vreo exceptie privind procedura prealabila.

Desi aceasta apreciere a judecatorului fondului este gresita, motivele de casare prevazute de art. 488 alin. 1 punctele 5 si 6 Cod procedura civila, invocate de recurenta, nu sunt incidente în cauza, din moment ce pârâtul a  analizat legalitatea obligatiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantei, în Decizia nr. 396/ 04.03.2013 fiind aratate motivele de fapt si de drept care au format convingerea organului de solutionare a contestatiei ca nu se impune anularea deciziei de impunere.

Instanta a constatat si ca textul art. 211 din O.G. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, care reglementeaza forma si continutul deciziei de solutionare a contestatiei, nu prevede o sanctiune expresa pentru nerespectarea de catre organul de solutionare a contestatiei a acestor dispozitii iar, pe de alta parte, ca reclamantei recurente nu i s-a produs nicio vatamare, din moment ce a avut posibilitatea sa formuleze contestatie împotriva deciziilor de impunere invocând în drept prevederile art. 211-218 Cod procedura fiscala si art. 250 alin. 1 din acelasi cod.

Referitor la motivul de recurs prevazut de art. 488 alin. 1 punctul 8 din Codul de procedura civila, instanta de control judiciar apreciaza ca este nefondata afirmatia recurentei în sensul ca solutia primei instante a fost data cu încalcarea si aplicarea gresita a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 250 alin. 1 punctul 19 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În conformitate cu prevederile art. 250 alin. 1 punctul 19 din Codul fiscal, cladirile pentru care nu se datoreaza impozit, prin efectul legii sunt cladirile utilizate pentru activitati social-umanitare de catre asociatii, fundatii si culte, potrivit hotarârii consiliului local.

În speta, contrar sustinerilor recurentei, judecatorul fondului a retinut corect ca aceasta nu a dovedit efectuarea activitatilor social umanitare pentru a beneficia de scutirea prevazuta de art. 250 punctul 19 Cod fiscal, scutirea acordata de pârâta  prin HCL nr. 35/24.04.2012  referindu-se  la perioada 01.05.2012 - 31.12.2012 , iar prin HCL nr. 6/30.01.2013 cererea reclamantei de scutire de la plata impozitului pentru anul 2013 a fost respinsa.

De asemenea, dupa cum a retinut si tribunalul, din înscrisurile anexate cererii de scutire de la plata impozitului pentru anul 2013, respectiv raportul de activitate pe anul 2012 si alte înscrisuri privind situatia financiara a fundatiei (bilant, balanta, c.i.f.) a rezultat ca principala activitate a recurentei a constat în urmarirea evolutiilor licitatiilor de proiecte din tara si strainatate, fara  obtinerea unei finalitati, la nivel afirmativ proiectele reclamantei fiind respinse pentru lipsa fonduri sau ca neeligibile. Mai mult, colectarea, donarea unor saci de haine, care nu a fost dovedita, nu  justifica  natura activitatii pretins efectuate. Pentru anul 2013 reclamanta nu a putut sa indice activitatea social umanitara preconizata a fi efectuata în anul 2013  si nici pentru perioada 2009 - 30.04.2012 pentru care i s-a stabilit obligatia de plata a impozitului,  iar efectuarea proiectelor culturale mentionate în raportul de activitate nu au fost dovedite.

Referitor la afirmatia recurentei în sensul ca a fost în imposibilitatea de a-si desfasura activitatea la parametrii normali ca urmare a abuzurilor intimatului, care ar fi refuzat constant aplicarea dispozitiilor legale, instanta de recurs a apreciat-o ca fiind nedovedita si, totodata, irelevanta fata de prevederile exprese ale art. 250 alin. 1 punctul 19 din Codul fiscal, care conditioneaza scutirea de la plata impozitului pe cladiri de desfasurarea unor activitati social-umanitare de catre asociatii, fundatii si culte, potrivit hotarârii consiliului local.

În ceea ce priveste critica recurentei conform careia instanta de fond a încalcat norma de drept material invocata, prin acceptarea integrala a evaluarii efectuate de ing. evaluator H. M., instanta de recurs a apreciat-o ca fiind, de asemenea, nefondata.

Potrivit prevederilor art. 253 alin. 1 si 2 din Codul fiscal, în cazul persoanelor juridice, impozitul pe cladiri se calculeaza prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a cladirii, care se stabileste prin hotarâre a consiliului local si poate fi cuprinsa între 0,25% si 1,50% inclusiv. Aliniatul 3 al aceluiasi articol prevede: “Valoarea de inventar a cladirii este valoarea de intrare a cladirii în patrimoniu, înregistrata în contabilitatea proprietarului cladirii, conform prevederilor legale în vigoare”.

În conformitate cu prevederile art. 253 alin. 6 lit. a din Codul fiscal : „În cazul unei cladiri care nu a fost reevaluata, cota impozitului pe cladiri se stabileste de consiliul local/Consiliul General al Municipiului B. între: a) 10% si 20% pentru cladirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinta.”

De asemenea, potrivit  pct. 52 din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin HG 44/2004: „în sintagma valoarea de inventar a cladirii, în scopul determinarii impozitului pe cladiri, se întelege valoarea de intrare a cladirii în patrimoniu, înregistrata în contabilitatea proprietarului cladirii, si care, dupa caz, poate fi: a) costul de achizitie, pentru cladirile dobândite cu titlu oneros;… e) valoarea rezultata în urma reevaluarii, pentru cladirile reevaluate în baza unei dispozitii legale”.

În speta, instanta de fond a retinut corect ca reclamanta nu s-a conformat solicitarii de a proceda la reevaluarea imobilului , pentru anul 2013, în temeiul HCL 4/2013 , astfel ca  pârâta, în aplicarea prevederilor art. 253 alin. 6 Cod fiscal, a stabilit aplicarea unei cote de impozitare de 20 % la valoarea  stabilita în 2009 de catre ing. evaluator H. M., respectiv  210.000 lei.

Pentru perioada 2009 - 30.04.2012, pârâta, în temeiul prevederilor art. 253 alin. 1 si 2 Cod fiscal, a  aplicat un procent de 1, 5 % la valoarea stabilita potrivit evaluarii facute la solicitarea sa, în 2009, evaluare cu care reclamanta nu este de acord, sustinând ca valoarea de impozitare este de doar 24.000 lei si la aceasta suma trebuie stabilit impozitul .

Instanta de fond, justificat, a constatat ca reclamanta a dobândit imobilul în anul 1992, conform extrasului CF de la fila 82, iar reevaluarea cladirii a facut-o în anul 2007, desi avea obligatia reevaluarii la 3 ani,  însa  reevaluarea a fost facuta de persoane neautorizate , imobilul fiind mult subevaluat .

Astfel, corect s-a apreciat ca evaluarea facuta de pârâta de 24.000 lei în anul 2007 pentru cladire în regim S+P+E de 24.000 lei , este evident inferioara valorii acestei cladiri, astfel cum rezulta din raportul de evaluare de la filele 55- 86 , prin care s-a stabilit o valoare de circulatie a cladirii în litigiu de 210.000 lei, echivalentul a 50.000 euro si o valoare de înlocuire de 276000 lei echivalentul a 65.000 euro.

Reclamanta nu a efectuat o  expertiza care sa indice o valoare  inferioara celei rezultate din evaluarea facuta de pârâta  si prin urmare,  pârâta a calculat impozitul la valoarea stabilita prin expertiza de evaluare si nu la valoarea declarata în mod subiectiv de reclamanta.

Referitor la invocarea prevederilor art. 1 din HG nr. 1553/2003, avute în vedere de evaluator la efectuarea evaluarii cladirii din aprilie 2009, instanta de recurs a considerat ca mentionarea de catre expert a faptului ca a avut în vedere la întocmirea lucrarii si acest act normativ, care reglementeaza norme contabile aplicabile exclusiv agentilor economici, nu determina neluarea în considerare a acestui raport, întocmit de o persoana autorizata, în situatia în care metodele de evaluare folosite au fost metoda costului si metoda capitalizarii directe (metoda de randament).

În consecinta, în baza considerentelor expuse, în temeiul prevederilor art. 312 Cod procedura civila, cu raportare la prevederile art. 250 alin. 1 punctul 19 din Codul fiscal, ale art. 253 alin. 1 ,2 si 6 lit. a din Codul fiscal si ale pct. 52 din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin HG 44/2004, Curtea de Apel O. a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta Fundatia P.T.

Domenii speta

Spete similare