Valoare în vamă. Cheltuieli cu descărcarea bunurilor de pe vas şi depozitarea acestora la comisionarul vamal. Primul loc de destinaţie a mărfurilor

-Codul vamal comunitar – art. 33 par. 1 lit. a)

-Legea nr. 571/2003 – art. 139 alin. (1) şi (2)

În situaţia importului maritim de bunuri, primul loc de destinaţie a acestora este cel al descărcării bunurilor în România.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia contencios administrativ şi fiscal,

Decizia civilă nr. 590 din 19 februarie 2013

Prin sentinţa civilă nr. 38 din 14 ianuarie 2011, pronunţată în dosarul nr. 1254/30/2010, Tribunalul Timiş a admis acţiunea formulată de reclamanta SC „F.R.” SRL, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Regională Accize şi Operaţiuni Vamale Timişoara – Serviciul Antifraudă Fiscală şi Vamală Timişoara şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi, în consecinţă a dispus anularea deciziei pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite la controlul vamal nr. 32741/16.11.2009; anularea procesului-verbal de control încheiat la data de 13.11.2009, de către pârâta DRAOV Timişoara; anularea parţială a deciziei nr. 2134/379 din 24.12.2009 emisă de pârâta DGFP Timiş, precum şi a Dispoziţiei nr. 03/07.01.2010 emisă de pârâta DRAOV Timişoara.

Împotriva sentinţei au formulat recurs pârâtele şi prin decizia civilă nr. 590 din 19 februarie 2013, pronunţată în dosarul nr. 417/59/2012, Curtea de Apel Timişoara a respins cererile reţinându-se că obiectul litigiului îl reprezintă legalitatea refuzului organelor fiscale de a recunoaşte reclamantei deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată pe care aceasta a plătit-o operatorilor portuari din Constanţa Sud Agigea şi Constanţa Port pentru operaţiunile de descărcare a mărfurilor importate de reclamantă din China.

Astfel, în fapt, Curtea reţine că în perioada ianuarie 2007 – octombrie 2009 prin birourile Constanţa Sud Agigea, Constanţa Port şi respectiv Timişoara, reclamanta a efectuat un număr de 236 de operaţiuni de import privind materiale componente pentru produse de refrigerare/congelare, din tarile de origine: China, Japonia, Malaezia, Indonezia şi India.

Transportul produselor a fost efectuat de către diverse societăţi specializate, iar transportatorii în nume propriu sau prin alte societăţi, au efectuat şi alte servicii specializate cum ar fi: manipulare, descărcare, eliberare containere şi alte servicii pe baza de comision.

Din documentele financiar - contabile (facturi marfa, facturi externe de prestări servicii, fisele contului furnizori servicii, jurnale pentru cumpărări), au rezultat ca au fost achitate distinct anumite prestări de servicii şi alte taxe conexe transportului internaţional, care nu au fost incluse în baza de calcul a TVA.

Cu privire la argumentele reclamantei – însuşite de instanţa de fond - Curtea reţine că aceasta a susţinut că este îndreptăţită la deducerea TVA pentru serviciile portuare respective, în condiţiile în care a plătit taxa respectivă şi nu era scutită de la plata acesteia, întrucât sunt cheltuieli care au intervenit după primul loc de destinaţie în România şi nu sunt incluse în valoarea în vamă. Drept urmare, a procedat la plata TVA aferentă acestor servicii şi a dedus taxa respectivă.

Examinând legalitatea hotărârii recurate, Curtea constată că problema de drept în discuţie se referă la includerea, sau nu, în valoarea în vamă a cheltuielilor de descărcare de pe vas şi de depozitare acestora la comisionarul vamal – anterior finalizării procedurii vamale – a unor produse importate de reclamantă din China şi transportate maritim până în portul Constanţa.

Potrivit dispoziţiilor art. 139 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare:

(1) „Baza de impozitare pentru importul de bunuri este valoarea în vamă a bunurilor, stabilită conform legislaţiei vamale în vigoare, la care se adaugă orice taxe, impozite, comisioane şi alte taxe datorate în afara României, precum şi cele datorate ca urmare a importului bunurilor în România, cu excepţia taxei pe valoarea adăugată care urmează a fi percepută.

(2) Baza de impozitare cuprinde cheltuielile accesorii, precum comisioanele şi cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare, care intervin până la primul loc de destinaţie a bunurilor în România, în măsura în care aceste cheltuieli nu au fost cuprinse în baza de impozitare stabilită conform alin. (1). Primul loc de destinaţie a bunurilor îl reprezintă destinaţia indicată în documentul de transport sau în orice alt document însoţitor al bunurilor, când acestea intră în România, sau, în absenţa unor astfel de documente, primul loc de descărcare a bunurilor în România”.

Curtea subliniază că problema interpretării se pune numai în ipoteza în care primul loc de destinaţie este chiar prima localitate de intrare în România – în speţă Constanţa – şi vizează includerea sau nu în baza de impozitare în scop de T.V.A. a cheltuielilor de descărcare a bunurilor de pe nava pe care au fost transportate din China.

Or, Curtea consideră că „primul loc de destinaţie a bunurilor în România” îl reprezintă prima localitate din România, respectiv chiar „primul loc de descărcare a bunurilor în România.” – Constanţa. Situaţia ar fi diferită în cazul în care primul loc de destinaţie ar fi o altă localitate, pentru că în aceste situaţii ar fi incluse în baza de impozitare inclusiv cheltuieli de descărcare de pe vasul de transport, fiind efectuate anterior primului loc de destinaţie.

Curtea subliniază, în acest sens, că art. 139 alin. (2) face referire la „primul loc de destinaţie a bunurilor în România”, fără a distinge între acele diverse locuri din localitatea respectivă în care urmează a fi transportate mărfurile, fie în vederea vămuirii, fie în vederea efectuării altor operaţiuni. Nu se poate reţine că „loc de destinaţie„ ar fi vama din acea localitate sau depozitul unde urmau să fie descărcate mărfurile de pe vas pentru că art. 139 alin. (2) nu prevede o anume „locaţie”, nu particularizează „primul loc de destinaţie a bunurilor în România”, iar faptul că este obligatorie vămuirea şi că importatorul nu poate dispune de bunuri până la vămuire nu poate constitui un argument în sensul interpretării contrare, deoarece art. 139 alin. 2 nu condiţionează definiţia primului loc de destinaţie de posibilitatea importatorului de a dispune în mod liber de bunuri (respectiv de acordarea liberului de vamă).

Raportat la această concluzie, Curtea reţine că nu este întemeiată opinia conform căreia primul loc de destinaţie nu este portul în care au fost aduse mărfurile, ci depozitul în care acestea urmează să fie depozitate şi să fie efectuate operaţiunile de vămuire, întrucât numai după efectuarea acestor operaţiuni poate importatorul să dispună de bunuri.

Curtea subliniază că această opinie nu conduce nu numai la obligativitatea plăţii T.V.A. pentru a doua oară pentru serviciile de descărcare de pe vas, ceea ce ar putea încălca principiul neutralităţii fiscale, dar în mod cert implică perceperea de majorări de întârziere pentru neplata T.V.A. în vamă, accesorii care nu pot fi recuperate de agentul economic respectiv şi care sa datorează unei interpretări a unor dispoziţii legale care nu are argumente indiscutabile şi care să permită contribuabilului să-şi prevadă sarcina fiscală şi să acţioneze în consecinţă.

Curtea atrage atenţia că această simplă interpretare – care nu este susţinută de un argument de text indiscutabil – nu poate constitui o bază solidă pentru a se putea reţine certitudinea fiscală, respectiv faptul că un contribuabil poate cunoaşte în mod clar cum trebuia să acţioneze în cazul de faţă. În condiţiile în care nu se poate reţine în speţă vreo fraudă sau intenţie de fraudă, contribuabilul este sancţionat pe baza unei interpretări care particularizează o noţiune vagă folosită de art. 139 alin. (2) - „primul loc de destinaţie a bunurilor în România”, iar caracterul vag al acestei noţiuni este repercutat asupra sarcinii fiscale a reclamantei.

În consecinţă, Curtea apreciază că soluţia Tribunalului Timiş este temeinică şi legală, recursurile formulate de pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 38/14.01.2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 1254/30/2010, iar în temeiul art. 312 alin. (1) C. pr. civ. au fost respinse ca nefondate.

Domenii speta

Spete similare