Efectul intrării în vigoare a Noului Cod civil cu privire la relaţiile dintre părinţi şi copii lor minori, stabilite prin hotărâre judecătorească irevocabilă, anterior datei de 01.10.2011. Conţinutul sintagmei de „schimbare a împrejurărilor”, în sensul

Efectul intrării în vigoare a Noului Cod civil cu privire la relaţiile dintre părinţi şi copii lor minori, stabilite prin hotărâre judecătorească irevocabilă, anterior datei de 01.10.2011. Conţinutul sintagmei de „schimbare a împrejurărilor”, în sensul dispoziţiilor art. 403 Noul Cod civil

Codul civil – art. 397 – 398, art. 403

Legea nr. 71/2011 – art. 5 alin. (2), art. 46

Modificările legislative aduse de Noul Cod civil, prin reglementarea autorităţii părinteşti, reprezintă o „schimbare a împrejurărilor”, în sensul dispoziţiilor art. 403 Noul Cod civil, fiind de necontestat că, prin înlocuirea la 1 octombrie 2011, a vechiului Cod al familiei, cu Noul Cod civil, s-a realizat o modernizare a legislaţiei vizând familia, în acord cu noile realităţi sociale marcate în special de aderarea la Uniunea Europeană, fiind reglementată pentru prima dată în mod expres instituţia autorităţii părinteşti, ce recunoaşte dreptul fundamental al copiilor de a fi crescuţi şi îngrijiţi de ambii părinţi.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă – complet specializat de familie şi minori,

Decizia civilă nr. 537 din 10 iunie 2014, C.R.

Prin sentinţa civilă nr. 1365/01.02.2013 pronunţată în dosar nr. 18151/325/2012, Judecătoria Timișoara a respins acţiunea civilă principală formulată de reclamantul P. D.-M. împotriva pârâtei C.C.-T.; a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta C. C.-T., împotriva reclamantului P.D.-M.; a încuviinţat ca reclamantul P.D.-M. să aibă legături personale cu minora P.D., născută la data de …, după cum urmează: în prima şi a treia săptămână din lună, de sâmbăta orele 10:00, până duminica orele 18:00; o săptămână în vacanţa de iarnă - cu petrecerea sărbătorii Crăciunului alternativ (din 2 in 2 ani) cu cea a Revelionului; o săptămână în vacanţa de primăvară, care cuprinde şi petrecerea sărbătorii Pascale o dată la doi ani; două săptămâni din vacanţa de vară, care să fie petrecute în luna iulie a fiecărui an şi două săptămâni în luna august; perioada vacanţei din luna iulie să fie stabilită în prima decadă a lunii, iar cea din luna august în a doua decadă a lunii; zilele de naştere ale minorei să fie petrecute împreună cu pârâtul din 2 în 2 ani; a obligat reclamantul la plata sumei de 8,30 lei către pârâtă, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 11207/17.06.2010 pronunţată în dosar nr. 9893/325/2010, Judecătoria Timişoara a desfăcut, din culpă comună, căsătoria încheiată de soţi la data de 24.06.2006, minora P.D., născută la data de 19.05.2007, fiind încredinţată spre creştere şi educare mamei, totodată, fiind reglementate legăturile personale dintre minoră şi tatăl său, programul de vizitare a minorei fiind stabilit de către părţi, de comun acord şi în funcţie de vârsta minorei, de interesele tatălui, de nevoile minorei, care trebuia să se adapteze familiei din care nu mai făcea parte unul dintre părinţi.

Potrivit art. 46 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti privitoare la relaţiile personale dintre copii şi părinţii lor divorţaţi înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, 01.10.2011, pot fi modificate potrivit dispoziţiilor art. 403 din Noul Cod civil.

Art. 403 C. civ. prevede că, în cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi.

Aşadar, după cum reiese foarte clar din prevederile art. 403 C. civ., simpla intrare în vigoare a Noului Cod civil, la data de 01.10.2012, care, la art. 397 C. civ., stabileşte regula că exercitarea autorităţii părinteşti revine, după divorţ, în comun ambilor părinţi, nu este suficientă pentru modificarea măsurii încredinţării unui copil, la divorţ, unuia dintre părinţi, dispusă anterior datei de 01.10.2012, cu atât mai mult cu cât, chiar şi după intrarea în vigoare a Noului Cod civil, conform art. 398 C. civ., se poate hotărî exercitarea autorităţii părinteşti doar către un singur părinte, atunci când există motive temeinice, având în vedere interesul minorului.

Ca urmare, instanţa de fond a găsit neîntemeiată cererea reclamantului având ca obiect modificarea măsurii de încredinţare a minorei P.D., născută la data de 19.05.2007, stabilită prin sentinţa civilă nr. 11027/17.06.2010, a Judecătoriei Timişoara, cu măsura exercitării autorităţii părinteşti în comun, şi, drept consecinţă, a respins-o.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul P.D.-M., solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, cu cheltuieli de judecată şi, rejudecând fondul cauzei, să se dispună exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi ai minorei P.D., iar privitor la cererea reconvențională formulată de către pârâtă, să fie respinsă, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 778/A/26.11.2013 pronunţată în dosarul nr. 18151/325/2012, Tribunalul Timiş a admis apelul formulat de reclamantul P.D.-M. împotriva sentinţei primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis cererea principală formulată de reclamantul P.D.-M. împotriva pârâtei C.C.-T.; a dispus exercitarea autorităţii părinteşti privind pe minora P.D., născută la 19.05.2007, de către ambii părinţi şi a menţinut în rest dispoziţiile hotărârii atacate; a obligat intimata să plătească apelantului suma de 4,15 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în timbru judiciar 0,15 lei și taxă judiciară de timbru 4 lei.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că prima instanţă a făcut o interpretare greşită a prev. art. 397, 398 coroborat cu art. 403 C. civ., conform cu care simpla intrare în vigoare a dispoziţiilor Noului Cod civil la data de 01.10.2010 nu este suficientă pentru a se dispune exercitarea autorităţii părinteşti în comun de către ambii părinţi.

Într-adevăr, la luarea măsurii, instanţa are de administrat probe pentru a se constata dacă există motive temeinice, având în vedere interesul minorului, pentru ca să fie dispusă exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte în conformitate cu dispoziţiile art. 398 C. civ. Astfel, conform art. 397 C. civ., după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel. Exercitarea autorităţii părintești de către un singur părinte se poate dispune de către instanţă dacă există motive întemeiate, avându-se în vedere interesul superior al copilului.

Textele de lege mai sus menţionate trebuie interpretate prin coroborare cu dispoziţiile art. 263 alin. (1) C. civ. şi art. 2 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, conform cu care principiul interesului superior al copilului trebuie să primeze în toate demersurile şi deciziile care privesc copii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluționate de instanțele judecătoreşti.

În prezenta cauză, minora P.D., născută la 19.05.2007, prin sentinţa civilă nr. 11207/17.06.2010 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. 9893/325/2010, a fost încredințată spre creştere şi educare mamei pârâte, C.C.-T, fiind reglementate legăturile personale ale minorei cu tatăl său, reclamantul din prezenta cauză.

Solicitarea apelantului P.D.-M. de a se dispune exercitarea autorității părinteşti privind minora P.D. în comun de către ambii părinţi nu echivalează cu schimbarea domiciliului minorei de la mama intimată C.C.-T, domiciliul minorei fiind inclus în instituţia mai largă a încredinţării copilului la unul dintre părinţi, cuprinsă în vechea reglementare din Codul familiei, iar, în prezent, locuinţa copilului după divorţ fiind reglementată de art.400 C. civ., presupune dreptul şi îndatorirea părinţilor de a creşte şi educa copilul minor, conform art. 261 C. civ., autoritatea părintească exercitată în comun de către ambii părinţi conducând la o dezvoltare armonioasă psihosocială a copilului. art. 16 din Legea nr. 272/2004 republicată stabileşte că, ”copilul care a fost separat de ambii părinţi sau de unul dintre aceştia printr-o măsură dispusă în condițiile legii are dreptul de a dispune de relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului”, alin. (2) al art. 16 stabilind că „instanța judecătorească luând în considerare cu prioritate interesul superior al copilului poate limita exercitarea acestui drept dacă există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului”, art. 15 alin. (3) din aceeaşi lege stabilind în sarcina părintelui cu care locuieşte copilul obligaţia de a sprijini menţinerea relaţiilor personale ale copilului cu celălalt părinte.

Totodată, art. 31 din Legea nr. 272/2004 stabileşte responsabilitatea ambilor părinţi pentru creşterea copiilor lor, precum şi faptul că „exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaților părinteşti trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului şi să asigure bunăstarea materială şi spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor personale cu el, prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale precum şi prin reprezentarea sa legală şi administrarea patrimoniului său”. Art. 31 alin. (2)5 din Legea nr. 272/2004 stipulează care sunt motivele întemeiate pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să fie exercitată de către un singur părinte acestea fiind: alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau de celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părintești.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs, atât reclamantul P.D.-M., cât şi pârâta C.C.-T.

Reclamantul P.D.-M. a solicitat, prin cererea sa de recurs, modificarea în parte a hotărârii instanţei de apel, numai privitor la cererea reconvenţională formulată în cauză, urmând a se menţine în rest hotărârea instanţei de apel; rejudecând apelul, solicită admiterea în integralitate a acestuia, ca fiind pe deplin întemeiat şi fondat, respectiv în rejudecarea fondului cauzei, respingerea cererii reconvenţionale formulată de către pârâtă, ca fiind neîntemeiată/nefondată, cu cheltuieli de judecată, reprezentate de plata onorariului de avocat.

Pârâta C.C.-T a solicitat, în temeiul art. 312 alin. (3) C. pr. civ. coroborat cu art. 304 alin. (1) pct. 7 şi 9 C. pr. civ., modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul respingerii cererii reclamantului privind exercitarea în comun a autorităţii părinteşti, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, se arată că instanţa de apel şi-a argumentat decizia exclusiv pe prevederile Legii nr. 272/2004, ignorând starea de fapt incidenţă în speţă, care relevă că interesul superior al copilului nu a fost prejudiciat prin hotărârea de divorţ, în care s-a decis încredinţarea minorei către mamă.

Se mai arată că, aşa cum judicios a apreciat instanţa de fond, conform art. 46 din Legea nr. 71/2011 „dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti privitoare la relaţiile personale şi patrimoniale dintre copii şi părinţii lor divorţaţi înainte de intrarea în vigoare a Codului Civil - pot fi modificate potrivit art. 403 Cod Civil”.

Este o dispoziţie care face posibilă dispunerea exerciţiului autorităţii părinteşti şi stabilirea locuinţei copilului în aceleaşi condiţii în care se dispunea reîncredinţarea acestuia în vechea reglementare .

Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 304 şi art. 306 alin. (2) C. pr. civ., faţă de dispoziţiile art. 397 şi urm. Noul Cod civil, art. 5 alin. (2) şi art. 46 din Legea nr. 71/2011, curtea a constatat că ambele recursuri declarate în cauză sunt neîntemeiate, Tribunalul Timiş pronunţând o hotărâre temeinică şi legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul acesteia şi pe care instanţa de recurs şi le însuşeşte în întregime.

Cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare în speţă a prevederilor art. 46 din Legea nr. 71/2011, respectiv art. 403 Noul Cod civil, curtea a constatat că soluţia dată de tribunalul este urmarea unei juste aplicări a acestor texte de lege, raportat, la particularităţile speţei, având în vedere şi prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu care trebuie a fi coroborate.

Instanţa de fond a respins acţiunea principală, considerând că modificarea Codului Civil nu ar constitui un motiv suficient pentru admiterea acţiunii şi luarea în considerare a interesului minorei, ba mai mult, considerând că probele administrate conduc la concluzia că, şi în momentul de faţă, exercitarea exclusiv de către pârâtă a autorităţii părinteşti faţă de minora P.D., se circumscrie cel mai bine interesului superior al minorei.

Interpretarea dată textului de lege în discuţie nu este în măsură să asigure respectarea spiritului şi intenţiei legiuitorului cu privire la noţiunea de autoritate părintească comună, putând conduce la restricţionarea acesteia pentru mai multe considerente.

Primul şi cel mai important motiv este acela că, pe data de 1 octombrie 2011, vechiul Cod al Familiei a fost înlocuit cu noul Cod Civil, care a intrat în vigoare în conformitate cu Legea nr. 287/2009 republicata la data de 15 iulie 2011, şi care introduce o nouă instituție, cea a autorităţii părinteşti. Noua instituţie recunoaşte în mod explicit dreptul fundamental al copiilor de a fi crescuţi şi îngrijiţi de către ambii părinţi, indiferent de raporturile juridice dintre aceştia, prevăzându-se faptul că, după divorţ, autoritatea părintească revine ambilor părinţi. De asemenea, Noul Cod civil a adus noutăţi legate de obligaţia instanţei de a stabili explicit locuinţa minorului.

Păstrarea autorităţii părinteşti exercitate în mod unic doar de către mamă este împotriva interesului superior al copilului, aşa cum este reliefat de către noul cod civil (titlul Autoritatea Părintească, precum şi secţiunea Paragraful Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori) de către Legea nr. 272/2004 (art. 30 şi următoarele), dar şi de numeroase studii ale ştiinţelor sociale, care arată beneficiul incontestabil pe care copiii îl au ca urmare a implementării custodiei comune (adică a autorităţii părinteşti comune) în familiile ce trec prin experienţa separării.

Menţinerea acestei prevederi de încredinţare a copilului doar către mamă ar reprezenta o diferenţă gravă de tratament între reclamant şi toţi ceilalţi părinţi care divorţează în condiţiile Noului Cod civil, cu atât mai mult cu cât, atât vechea, cât şi noua legislaţie prevăd faptul că, în materia relaţiilor dintre părinţi şi copii o hotărâre nu este niciodată definitivă, putând fi supusă revizuirii atunci când condiţiile sub care a fost dată s-au schimbat.

Simplul fapt al schimbării atât de dramatice a legislaţiei privitoare la relaţiile dintre părinţi şi copiii lor minori, după divorţ, prin intrarea în vigoare a unui cod civil modern, mult mai bine adaptat realităţilor sociale actuale, reprezintă un motiv suficient de a revedea măsurile privitoare la copii, fiind evident că prevederile noului cod civil sunt mai utile copiilor decât cele oferite de către Codul Familiei, normă juridică care făcea referire la realităţi sociale valabile la mijlocul secolului trecut. De altfel, există în prezent prevederi legale care susţin în mod explicit cererea de reinstaurare a autorităţii părinteşti.

Potrivit art. 397 din Noul Cod civil, exercitarea autorităţii părinteşti se exercită în comun de către părinţi, afara de situaţia în care instanţa decide altfel. Prin urmare, regula stabilită de Noul Cod civil este aceea că ambii părinţi să deţină custodia în comun şi, numai prin excepţie, autoritatea părintească să fie exercitată de către unul dintre părinţi,, când există motive întemeiate şi în funcţie de interesul superior al copilului, conform art. 398 Noul Cod civil.

Cât priveşte aplicarea dispoziţiilor Codului civil nou, curtea a remarcat clarificările pe care Ministerul Justiţiei le aduce acestei probleme: „Astfel, potrivit prevederilor art. 5 alin. (2) din actul normativ de punere în aplicare a Codului civil nou, dispoziţiile acestuia din urmă sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor,…, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil.” Acesta este şi cazul raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, motiv pentru care instanţa de judecată, analizând circumstanţele concrete ale speţei, a pronunţat o soluţie în temeiul legii civile noi, potrivit principiului mai sus enunţat.

Este adevărat că prevederile art. 46 din Legea nr. 71/2011 permit ca dispoziţiile din hotărârile judecătoreşti privitoare la relaţiile dintre copii şi părinţii lor divorţaţi înainte de intrarea în vigoare a Codului civil să fie modificate, potrivit art. 403, însă, aşa cum am arătat anterior, intrarea în vigoare a unui nou regim juridic cu privire la autoritatea parentală, impune concluzia că s-au schimbat împrejurările avute în vedere la luarea măsurilor anterioare cu privire la minoră. În condiţiile în care art. 403 Cod civil nu distinge după natura împrejurărilor ce trebuie avute în vedere de instanţă, concluzia ce se impune este că nici instanţa de judecată, investită cu soluţionarea pricinii, nu poate distinge între aceste împrejurări, ce pot fi de fapt (privind condiţiile concrete oferite de părinţi copilului) sau de drept (cum este modificarea de substanţă adusă de Noul Cod civil în relaţiile părinţi-copiii).

În sprijinul acestei idei, sunt şi prevederile alin. (2) al art. 5 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil, precum şi decizia R.I.L. nr. 4/2013 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în chestiunea aplicării în timp a prevederilor art. 223 raportat la art. 39 alin. (2) din Legea nr. 287/2009, stabilind că prevederile art. 396–404 Cod civil, referitoare la efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori, sunt aplicabile cererilor de divorţ formulate anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil şi aflate pe rolul instanţelor de judecată în căile de atac, în interesul superior al copiilor.

Prin urmare, instanţa apreciază că şi modificările legislative aduse de noul Cod civil, prin reglementarea autorităţii părinteşti, reprezintă o „schimbare a împrejurărilor”, în sensul dispoziţiilor art. 403 Noul Cod civil, fiind de necontestat că, prin înlocuirea la 1 octombrie 2011 a vechiului Cod al familiei cu Noul Cod civil s-a realizat o modernizare a legislaţiei vizând familia, în acord cu noile realităţi sociale marcate în special de aderarea la Uniunea Europeană, fiind reglementată pentru prima dată în mod expres instituţia autorităţii părinteşti, ce recunoaşte dreptul fundamental al copiilor de a fi crescuţi şi îngrijiţi de ambii părinţi.

Reiese aşadar, că în lipsa unor motive întemeiate, nu există vreo justificare a menţinerii unei situaţii de drept dăunătoare relaţiei dintre părinte şi copil, reinstaurarea, la cerere, a autorităţii părinteşti putând fi justificată printr-o schimbare „de drept” a împrejurărilor avute în vedere de instanţa ce a pronunţat soluţia încredinţării sub vechea legislaţie.

Prin urmare, simpla argumentare privind neschimbarea împrejurărilor de fapt avute în vedere la momentul încredinţării copilului la mamă nu este suficientă pentru ignorarea aplicării principiului interesului superior al minorei de a fi crescută de ambii părinţi.

Ca atare, au fost înlăturate, ca neîntemeiate, susţinerile pârâtei privind greşita aplicare a art. 403 Noul Cod civil la starea de fapt reţinută în cauză, şi care nu mai poate face obiectul controlului judiciar în prezentul recurs, faţă de forma în vigoare a art. 304 C. pr. civ.

Domenii speta

Spete similare