Aplicarea legii penale mai favorabile. Efectele deciziei nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale

În condiţiile în care, la momentul dezbaterilor judiciare, prescripţia răspunderii penale era îndeplinită în cauză ca urmare a aplicării art. 5 C. pen., în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 2/2014, faptul că, până la pronunţarea hotărârii în apel, a fost publicată în Monitorul Oficial al României decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale care răstoarnă interpretarea adusă art. 5 de către Instanţa Supremă nu împiedică pronunţarea unei hotărâri de încetare a procesului penal, chiar dacă prescripţia răspunderii penale nu ar mai fi fost împlinită în lumina acestei ultime decizii.

C. pen., art. 5, art. 153-156

C. pen. din 1969, art. 121-124

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală, decizia nr. 2/2014

Curtea Constituţională a României, decizia nr. 265/2014

Prin sentinţa penală  nr. 2/08.01.2014 pronunţată de Judecătoria Sighişoara, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 208 al.1, art. 209 al.1 lit.a şi g C.penal, cu aplicarea art. 41 al.2 C.pen. şi art. 37 lit.b C.pen. l-a condamnat pe inculpatul D. F., la 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată.

În baza art. 208 al.1, art. 209 al.1 lit.a şi g C.pen., cu aplicarea art. 41 al.2 C.pen. şi art. 37 lit.b C.pen. l-a condamnat pe inculpatul D. V., la 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată.

În baza art. 71 C.pen. a interzis inculpaţilor drepturile prevăzute de art. 64 lit.a şi b C.pen.

În baza art. 14 şi 346 C.pr.pen., raportat la art. 998 şi 999 Vechiul C.civil i-a obligat pe inculpaţi, în solidar, să plătească părţii civile Compania Naţională de Căi Ferate "C." SA - Regionala Căi Ferate B., suma de 14.899,46 lei, cu titlu de daune materiale.

În baza art. 191 al.2 C.pr.pen. l-a obligat fiecare inculpat la plata sumei de câte 600 lei, mai exact 600 lei în faza de urmărire penală, şi 600 lei în faza de judecată, cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

În cursul anului 2005 inculpaţii au lucrat, ca zilieri, la centrul de colectare a fierului vechi, aparţinând S.C. S. SRL Albeşti, al cărei administrator era martorul R. T. şi, în perioada septembrie – decembrie 2005, pe timp de noapte, au sustras 2610 plăcuţe metalice, tip 49 L, 33 plăci pod metalice şi 2490 cleşti metalici de prindere a şinei, în valoare de 16.150,85 lei,  din cantonul de materiale CFR Vânători, materiale care erau în stare bună, fiind unse cu ulei, pe care le-au transportat cu căruţa la centrul de colectare a fierului vechi mai sus menţionat făcând circa 10 transporturi, câte unul săptămânal, unde le-au predat martorului R. T. care le-a plătit aproximativ 3200 lei, fără să elibereze vreo chitanţă.

În data de 10.01.2006 organele de poliţie au identificat în apropierea centrului de colectare a fierului vechi al S.C. S. SRL Albeşti cantitatea de 1,624 tone materiale CFR, în valoare de 1251,39 lei, respectiv plăcuţe metalice tip 49 L şi 95 legături de cleşti metalici de prindere a şinei, materiale despre care martorul R. T. a declarat că au fost aduse de inculpaţi.

 Declaraţiile inculpaţilor din faza de urmărire penală şi de judecată au fost înlăturate ca nesincere, întrucât nu s-au coroborat cu celelalte probe administrate în cauză, mai exact cu declaraţiile martorului S. L. care a declarat că-n luna septembrie 2005 a fost de faţă, când inculpaţii au adus un transport de materiale CFR şi întrebându-i în legătură cu acestea, i-au zis să-şi vadă de treabă şi respectiv cu declaraţiile martorului R. T., care a arătat că inculpaţii i-au predat materiale CFR şi cu primele lor declaraţii din faza de urmărire penală, în care au arătat, în mod detaliat modalitatea în care au sustras materialele.

S-a constatat că, în drept, faptele comise de inculpaţi care în perioada septembrie – decembrie 2005 împreună, pe timp de noapte, au sustras din  cantonul CFR Vânători, materiale CFR, în valoare totală de 16.150,85 lei, pe care le-au transportat cu căruţa de circa 10 ori la centrul de colectare a fierului vechi al S.C. S. SRL Albeşti unde le-au valorificat, au întrunit elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, în formă continuată, prevăzută de art. 208 al.1, art. 209 al.1 lit.a şi g C.pen., cu aplicarea art. 41 al.2 C.pen.

Instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit.b C.pen., în privinţa fiecărui inculpat, având în vedere faptul că ambii inculpaţi au comis infracţiunea în stare de recidivă postexecutorie.

La individualizarea pedepsei, care s-a aplicat fiecărui inculpat, instanţa a avut în vedere criteriile generale de individualizare prev. de art. 72 C.pen., mai exact gradul de pericol social mediu al faptelor comise, valoarea relativ mare a prejudiciului, modul de comitere al faptelor, de două persoane împreună în timpul nopţii, perseverenţa infracţională a inculpaţilor, atitudinea nesinceră a acestora şi limitele speciale ale pedepsei.

Prin prisma acestor elemente, instanţa a aplicat fiecărui inculpat pedeapsa de câte 4 ani închisoare.

Cu privire la latura civilă a cauzei, instanţa a constatat că partea vătămată Compania Naţională de Căi Ferate C. SA – Regionala Căi Ferate B. s-a constituit parte civilă împotriva inculpaţilor, cu suma de 14.899,46 lei, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea bunurilor sustrase de inculpaţi şi nerecuperate. Instanţa a mai constatat că prin acţiunile inculpaţilor partea civilă a suferit un  prejudiciu material în valoare de 14.899,46 lei.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs inculpaţii D.F. şi D.V.

În motivarea căii de atac, inculpaţii au solicitat pronunţarea unei hotărâri de achitare.

Potrivit art. 10  alin. 2 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, prezentul recurs aflat în curs de judecată la data intrării în vigoare a codului de procedură penală, declarat împotriva unei hotărâri pentru care legea veche nu prevede calea de atac a apelului, se soluţionează de prezenta instanţă, conform dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel.

Examinând apelurile promovate, din prisma dispoziţiilor art. 417 şi urm. C. pr. pen., instanţa de control judiciar le-a găsit fondate, pentru următoarele considerente:

Inculpaţii au fost trimişi în judecată şi condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată în stare de recidivă postexecutorie, aşa cum este redată în actul de sesizare şi în sentinţă.

Ca urmare a intrării în vigoare a noului C. penal, s-a constatat că devin incidente dispoziţiile art. 5 alin. 1 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile, limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru această infracţiune fiind modificate.

Astfel, dacă infracţiunea de furt calificat din vechiul C. pen. - art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. a, g - prevedea pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani, noua reglementare, respectiv art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 1 lit. b C. pen. prevede pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.

Instituţia recidivei şi forma continuată a infracţiunii, prevăzute de art. 37 lit. b şi de art. 41 alin. 2 din vechiul C. pen., reţinute în sarcina inculpaţilor, apar ca lege mai favorabilă faţă de noile reglementări, respectiv art. 41 raportat la art. 43 şi art. 36 C. pen.

Pornind de la data săvârşirii faptelor (august-decembrie 2005), constatăm că s-a împlinit termenul special de prescripţie a răspunderii penale (odată şi jumătate, respectiv 7,6 ani) potrivit disp. art. 124 rap. la art. 122 alin. 1 lit. d din vechiul C. pen., la data de 30 iunie 2013.

Instituţia prescripţiei răspunderii penale apare ca fiind una autonomă faţă de pedeapsa prevăzută de lege, astfel încât devin incidente şi în acest caz disp. art. 5 alin. 1 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile, aşa cum dealtfel a stabilit şi instanţa supremă prin Decizia nr. 2/14.04.2014, obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 447 alin. 3 C. pr. pen.

S-a reţinut că inculpaţii nu au solicitat continuarea procesului penal în baza art. 18 C. pr. pen., astfel încât urmează pronunţarea pe prescripţia răspunderii penale.

S-a făcut precizarea că la data judecării pe fond a apelului, 07.05.2014, erau în vigoare dispoziţiile Deciziei nr. 2/14.04.2014 pronunţată de ÎCCJ în completul pentru dezlegarea a unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a stabilit că “În aplicarea art. 5 din Codul penal, prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei”.

Decizia era obligatorie, potrivit disp. art. 477 alin. 3 C. pr. pen.

De altfel, aceasta a fost şi practica unitară a Curţii de Apel Târgu-Mureş, ca şi a majorităţii instanţelor.

În lumina acestei practici, statuată ca fiind obligatorie prin decizia instanţei supreme, au fost invocate schimbările de încadrare juridică şi s-a invocat din oficiu împlinirea termenului prescripţiei speciale a răspunderii penale. Astfel, la data de 7 mai 2014, concluziile inculpaţilor, ale apărătorului şi inclusiv ale reprezentantului Ministerului Public au fost în sensul încetării procesului penal şi a lăsării nesoluţionate a laturii civile. La aceeaşi dată, modalitatea de soluţionare a acţiunii penale era previzibilă, în sensul încetării procesului penal, neexistând nicio contradicţie a participanţilor la judecată asupra acestei chestiuni şi niciun impediment legal care să ducă la o concluzie diferită din partea instanţei de judecată.

Totuşi, din motive obiective, absolut independente de vreo manifestare de voinţă din partea inculpaţilor, motive care au ţinut exclusiv de lipsa de timp pentru deliberare şi pronunţare, urmând practica acestei instanţe, în acord cu art. 391 alin. 1 teza finală C. pr. pen., deliberarea şi pronunţarea au fost amânate 15 zile, pentru data de 22.05.2014.

În acest interval de timp, înainte cu numai două zile de data fixată pentru pronunţare, în 20.05.2014 a fost publicată în Monitorul Oficial al României Decizia nr. 265/06.05.2014 pronunţată de Curtea Constituţională, prin care, diametral opus celor statuate de către instanţa supremă, instanţa de contencios constituţional a stabilit că “...dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile”.

În situaţia particulară din cauză, aşa cum a fost expusă mai sus, publicarea deciziei Curţii Constituţionale nu poate duce însă la pronunţarea unei alte soluţii decât cea de încetare a procesului penal şi de lăsare nesoluţionată a acţiunii civile, ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale, deoarece, în caz contrar ar fi încălcat principiul previzibilităţii legii penale, ceea ce atrage încălcarea dreptului fundamental consacrat de art. 7 din Convenţia europeană de apărare drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Faţă de cele reţinute, a urmat ca în temeiul art. 421 pct. 2  lit. a C. pr. pen., să fie admise apelurile declarate de inculpaţii D. F. şi D. V. împotriva sentinţei penale nr. 2/08.01.2014 pronunţată de Judecătoria Sighişoara.

În temeiul art. 423 alin. 1 C. pr. pen. s-a desfiinţat integral sentinţa atacată şi rejudecându-se cauza:

În baza art. 386 alin. 1 C. pr. pen, s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru fiecare dintre cei doi inculpaţi, din  infracţiunea de furt calificat în stare de recidivă postexecutorie în formă continuată, prev. de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. a, g din vechiul C. pen, cu reţinerea art. 37 lit. b şi art. 41 alin. 2 din vechiul C. pen, în aceeaşi infracţiune, prev. de art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 1 lit. b C. pen, cu reţinerea art. 37  lit. b şi art. 41 alin. 2 din vechiul C. pen şi cu reţinerea art. 5 alin. 1 C. pen.

În baza art. 396 alin. 1, 6 C. pr. pen, în conformitate cu dispoziţiile art. 124 raportat la art. 122 alin. 1 lit. d din vechiul C. pen, cu referire la Decizia nr. 2/14.04.2014 pronunţată de ÎCCJ, raportat la art. 447 alin. 3 C. pr. pen, s-a dispus încetarea procesului penal  pornit împotriva fiecăruia dintre cei doi inculpaţi,  sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt calificat în stare de recidivă postexecutorie în formă continuată, prev. de  art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 1 lit. b C. pen., cu reţinerea art. 37  lit. b şi art. 41 alin. 2 din vechiul C. pen. şi cu reţinerea art. 5 alin. 1 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale.

În baza art. 397 alin. 1 raportat la art. 404 alin. 1 teza finală, art. 25 alin. 5 şi art. 16 alin. 1 lit. f C. pr. pen., se va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE C. SA – REGIONALA CĂI FERATE B.

În baza art. 275 alin. 3  C. pr. pen., cheltuielile judiciare aferente fazei de urmărire penală şi celei de judecată în primă instanţă vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. 3  C. pr. pen, cheltuielile judiciare în apel rămân în sarcina statului.

Notă (judecător Mihaela Vasiescu): Într-o situaţie similară, Curtea de Apel Tg.-Mureş, prin dec. pen. nr. 178/A/22 mai 2014, a statuat în mod similar.

Totodată, într-o altă cauză aflată pe rolul Curţii de Apel Tg.-Mureş, la data de 4 iulie 2014, în temeiul art. 475 C. pr. pen. a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:

„Art. 5 alin. 1 C. pen. trebuie interpretat in sensul ca legea penala mai favorabila este aplicabila in cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv şi fata de care s-a împlinit prescripţia răspunderii penale până la data de 20 mai 2014 în interpretarea data art. 5 C. pen. prin decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă faţă de care prescripţia răspunderii penale nu este împlinita în interpretarea data aceluiaşi text legal prin decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale?

În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, principiul legalităţii pedepsei permite ca, în situaţii precum cea în speţa, după revirimentul jurisprudenţial din 20 mai 2014, să se aplice o condamnare în ipoteza in care la momentul dezbaterilor judiciare, răspunderea penală era prescrisă şi participanţii la procesul penal nu au avut nicio dispută asupra acestei chestiuni?”

În motivarea încheierii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

A) Cu privire la prima chestiune de drept,  instanţa de trimitere recunoaşte că pentru infracţiunile săvârşite ulterior datei de 20 mai 2014, interpretarea art. 5 C. pen. dictată de Curtea Constituţională este singura aplicabila.

În schimb, în privinţa infracţiunilor comise anterior publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei nr. 265/2014 a instanţei de contencios constituţional, în materia prescripţiei răspunderii penale, există o succesiune de norme penale care cade sub incidenţa art. 5 alin. 1 C. pen. Mai precis, este vorba de succesiunea art. 5 C. pen., aşa cum a fost interpretat cu caracter obligatoriu prin decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi art. 5 astfel cum a fost interpretat tot cu caracter obligatoriu prin  decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale. În asemenea situaţii tranzitorii, art. 5 alin. 1 C. pen. autorizează instanţa investită cu soluţionarea litigiului să determine care din normele penale în interpretarea obligatorie, dar diametral opusă, primită din partea celor două instanţe, constituie legea penală mai favorabilă într-o anumită cauză.

În susţinerea acestui punct de vedere, instanţa de trimitere aduce următoarele argumente:

a) Potrivit art. 20 din Constituţia României, „dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

De aici decurg în esenţă două consecinţe: în primul rând, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale recunoscute prin diverse instrumente internaţionale la care România este parte, trebuie să fie în acord cu aceste instrumente. În al doilea rând, instanţele naţionale se supun şi aplică reglementările privind drepturile şi libertăţile fundamentale din instrumentele internaţionale la care România este parte în maniera în care au fost interpretate de către instanţele internaţionale şi europene abilitate.

Noţiunea de „lege”, în sensul art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în continuare Convenţia europeană), aşa cum a fost interpretat prin jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, încorporează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială (CEDO, Kokkinakis c. Grecia, hotărârea din 25 mai 1993; S.W. şi C.R. c. Regatul Unit, hotărârea din 22 noiembrie 1995; Cantoni c. Franţa, hotărârea din 15 noiembrie 1996; E.K. c. Turcia, hotărârea din 7 februarie 2002; Pessino c. Franţa, hotărârea din 10 octombrie 2006).

În acest fel, în lumina Curţii Europene, un reviriment de jurisprudenţă se analizează pe tărâmul art. 7 din Convenţia europeană, iar acest text convenţional poate fi violat nu doar prin aplicarea retroactivă a unei legi adoptate ulterior faptei, ci şi printr-o interpretare posterioară defavorabilă celui în cauză pe care jurisprudenţa o leagă de dispoziţia în vigoare la momentul faptei (CEDO, Possino c. Franţa; Dragatoniu şi Militaru-Pidhorni c. România, hotărârea din 24 mai 2007; Del Río Prada c. Spania, hotărârea din 21 octombrie 2013).

Deşi art. 7 din Convenţie nu garantează în principiu niciun drept la aplicarea legii penale mai favorabile în cazul succesiunii în timp a legilor penale, după o scurtă ezitare (Comisia EDH, X c. Republica Federală Germania, decizia din 6 martie 1978), judecătorii de la Strasbourg au admis totuşi excepţia mitior lex (CEDO, G. c. Franţa, hotărârea din 27 septembrie 1995; Scoppola c. Italia nr. 2, hotărârea din 17 septembrie 2009).

Totodată, Tribunalul penal pentru fosta Iugoslavie în cauza Dragan Nikolic a statuat că ”principiul mitior lex presupune că, dacă regula de drept aplicabilă infracţiunii comise de acuzat a fost revizuită, legea mai blândă este cea care se aplică. Regula de drept aplicabilă trebuie în mod necesar să aibă forţă obligatorie, acesta fiind un element inerent acestui principiu…. Principiul mitior lex nu este aplicabil decât dacă regula de drept obligatorie pentru tribunal este înlocuită ulterior cu o alta mai favorabilă, care are de asemenea o forță obligatorie (TPIY, Dragan Nikolik, hotărârea din 4 februarie 2005). Altfel spus, principiul mitior lex devine incident în ipoteza unei succesiuni de reguli cu caracter obligatoriu.

Este tocmai ceea ce s-a întâmplat în sistemul nostru de drept, unde în materia analizată s-au succedat două reguli de interpretare a art. 5 C. pen., ambele obligatorii pentru instanţele naţionale. Rezultă aşadar că excluderea principiului legii mai favorabile şi impunerea retroactivă a noii interpretări ar fi fost posibilă doar dacă, la momentul apariţiei interpretării obligatorii impuse de Curtea Constituţională, nu ar fi existat o altă regulă de interpretare cu caracter obligatoriu. O astfel de regulă a existat însă şi s-a ilustrat în  decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că decizia Curţii Constituţionale determină o succesiune de reglementări în timp, care intră sub incidenţa principiului general înscris în art. 5 alin. 1 C. pen. De altfel, din cele expuse mai sus rezultă că, în examenul incidenţei art. 5 alin. 1 C. pen., ceea ce interesează nu este existenţa celor două decizii de interpretare, ci norma penală aşa cum a fost interpretată obligatoriu de către cele două instanţe.

b) Însuşi textul constituţional –art. 147 alin. 4– atribuie deciziilor Curţii Constituţionale efecte doar pentru viitor. În acest fel, deciziile Curții Constituționale produc consecinţe ex nunc și nu pot șterge existența normei neconstituționale. Nefiind afectată existenţa normei neconstituţionale pe perioada anterioară declarării neconstituţionalităţii, ea va putea intra în structura unei succesiuni de legi în timp.

Concluzia rămâne aceeaşi şi în situaţia deciziilor de interpretare date de Curtea Constituţională. Argumentul se degajă tocmai din textul art. 147 alin. 4 din Constituţie care nu face nicio distincție între deciziile de declarare a neconstituționalității și deciziile interpretative, care nu afectează aplicabilitatea normei în întregul său, ci doar îi stabilesc un înțeles conform cu prevederile Constituției. În considerarea acestei norme constituţionale, toate deciziile pronunțate în controlul de constituționalitate, inclusiv cele interpretative, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, ele neputând să atragă efecte ex tunc. De altfel, însăși Curtea Constituțională a statuat că ”textul constituţional citat nu distinge nici în funcţie de tipurile de decizii pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul acestor decizii” (CCR, decizia nr. 206/2013, publicată în „Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 350/13 iunie 2013).

În consecinţă, decizia Curţii Constituţionale, întinzându-şi efectele doar pentru faptele comise ulterior publicării ei în Monitorul Oficial, poate totuşi să îşi producă efecte şi pentru trecut în materia prescripţiei răspunderii penale, dar numai în cazul în care, în succesiunea de legi penale, legea penală interpretată prin această decizie este mai favorabilă decât legea penală interpretată prin decizia nr. 2/2014 a instanţei supreme.

B) Cu privire la a doua chestiune de drept, instanţa de trimitere constată că dezlegarea acesteia este vitală pentru soluţionarea pricinii doar în cazul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie oferă un răspuns negativ la prima întrebare. Cu toate acestea, cele două chestiuni sunt intim legate, fiindcă pun în esenţă aceeaşi problemă: întinderea noţiunii de „lege”, mai precis dacă prin lege se înţelege doar actul normativ adoptat după procedura prevăzută de Constituţie şi de Legea nr. 24/2000, sau conceptul de lege înglobează şi interpretările obligatorii aduse legii la un moment dat de către instanţele naţionale. Răspunsul nu poate să pledeze decât pentru o interpretare extensivă a noţiunii de „lege” şi se regăseşte de altfel în jurisprudenţa europeană indicată mai sus.

Separat de această problemă, a doua întrebare ridică o chestiune care ţine de calitatea legii de sancţionare a faptelor penale, în componenta sa de previzibilitate. Dacă, până la data de 30 aprilie 2014, nu se conturase o doctrină şi o jurisprudenţă unitare asupra mecanismului de determinare şi aplicare a legii penale mai favorabile, de la această dată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranşat disputele doctrinare şi jurisprudenţiale impunând sistemul evaluării pe instituţii autonome a legilor penale succedate de la momentul comiterii infracţiunii şi până la judecarea definitivă a litigiului.

În ipoteze precum cea din speţă, în care, în aplicarea sistemului statornicit de către Înalta Curte, prescripţia răspunderii penale era împlinită la data la care au avut loc dezbaterile judiciare, procurorul şi părţile aşteptau o soluţie de încetare a procesului penal, aceasta fiind singura previzibilă în cauză. Faptul că în termenul de pronunţare a fost publicată decizia Curţii Constituţionale care răstoarnă interpretarea dată de instanţa supremă schimbă fundamental şi soluţia care poate fi dată asupra acţiunii penale şi care poate fi ori de achitare, ori de condamnare. O achitare nu ridică probleme din perspectiva legalităţii pedepsei, în schimb o soluţie de condamnare vine în contradicţie cu acest principiu şi aduce atingere previzibilităţii legii penale.

Domenii speta

Spete similare