Vechiul cod de procedură civilă – Recurs respins. Inadmisibilitate acţiune constatare a unei situaţii de fapt în materia contenciosului administrativ. Sancţiunea necomunicării modificării acţiunii – nulitate relativă în condiţiile art. 105 alin. 2 c.pr.ci

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 809/CA/26.02.2014 Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta S.C. R. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. A JUDEŢULUI B..

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a constatat că, în fapt, în baza raportului de inspecţie fiscală nr. F-BV 493/13.07.2012 întocmit de pârâta DGFP B. s-a emis Decizia de impunere nr. F-BV 604/13.07.2012 de către pârâta DGFP B. prin care s-a respins la rambursare TVA în valoare de 236.732 lei şi s-au calculat accesorii în valoare de 1.875 lei aferente TVA de plată.

Împotriva acestor acte administrative fiscale societatea reclamantă a formulat contestaţie administrativă, înregistrată sub nr. 50880/16.10.2010, iar prin Decizia nr. 549/19.11.2012 emisă de DGFP B. s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulată de S.C. R. S.R.L. referitoare la suma totală de 192.454 lei compusă din: 190.579 lei reprezentând TVA stabilită suplimentar de plată şi 1.875 lei reprezentând dobânzi aferente TVA de plată. Prin această decizie s-a respins ca neîntemeiată contestaţia cu privire la suma de 46.153 lei reprezentând TVA.

Prima instanţă a mai reţinut că, de esenţa contenciosului, este a se stabili dacă măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative dispusă de organul fiscal este legală.

În drept, prima instanţă a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 214 alin. 1 lit. a din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală „Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când: organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indicilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă”.

Potrivit acestor prevederi legale organul de soluţionare a contestaţiei poate suspenda prin decizie motivată soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează  să fie dată în procedura administrativă.

În speţă, prima instanţă a constatat că, prin adresa nr. 493/13.07.2012 emisă de A.N.A.F – D.G.F.P. a Judeţului B. - Activitatea de Inspecţie Fiscală, în completarea adreselor nr. 542/23.042012 şi nr. 823/04.07.2012 (filele 185 -189 dosar), rezultă că s-a comunicat Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov Raportul de inspecţie fiscală F-BV nr.493/13.07.2012 prin care s-a comunicat că TVA solicitată la rambursarea de S.C. R. S.R.L. a fost diminuată cu suma de 190.579 lei, reprezentând TVA dedusă de aceasta, aferentă serviciilor facturate pe relaţie S.C. E.C. S.R.L. – S.C. L.B. S.R.L., S.C. F.M. S.R.L. şi S.C. R. S.R.L., pe considerentul că furnizorul iniţial S.C. E.C. S.R.L. se sustrage verificărilor financiar contabile, nu funcţionează la sediul social declarat, existând susceptibilitatea că tranzacţiile derulate să nu fie reale.

 Contrar susţinerii reclamantei, tribunalul a reţinut că măsura suspendării soluţionării contestaţiei este întemeiată şi în acest sens reţinând, din adresa Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov (pag. 142 - vol. II ), că cercetările se efectuează în dosarul penal nr. 898/P/2013 ca urmare a sesizării formulată la data de 13.07. 2012, de către D.G.F.P.B. faţă de făptuitorii D.G. şi S.C. R. S.R.L. H. care sunt cercetaţi pentru comiterea infracţiunilor de tentativă la evaziune fiscală, prevăzută şi  pedepsită de art. 8 alin.1 şi 2 din Legea nr. 241/2005 şi fals intelectual, prevăzută şi pedepsită de art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 alin.1 Cod penal, constând în aceea că, pentru lunile iunie - iulie 2011, a solicitat rambursarea TVA, în sumă de 190-579 lei aferentă sume de 794.083 lei facturată de S.C. F.M. S.R.L. în favoarea S.C. R. S.R.L. H., existând suspiciunea că tranzacţia nu a fost reală.

În aceste condiţii, între stabilirea obligaţiilor bugetare respectiv a TVA în valoare de 190.579 lei, consemnate prin Decizia de impunere F-BV- nr.604/13.07.2012 pe perioada 01.05.2012 – 31.05.2012 emisă în baza Raportului de inspecţie nr. F-BV 493/13.07.2012 şi stabilirea caracterului infracţional al faptei săvârşite există o strânsă legătură de care desprinde soluţia ce se va da în cadrul contestaţiei administrative.

În acest sens sunt şi prevederile Deciziilor nr. 449/2004, nr. 1173/2008 şi nr. 189/2010 ale Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 183 alin.1 lit. a) din O.G nr. 92/2003, devenind art. 214 alin. 1 lit. a) după renumerotare.

De asemenea, tribunalul a mai reţinut că, prin Decizia nr. 4461/20.11.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că „faţă de scopul avut de măsura suspendării prevăzută de dispoziţiile art. 184 alin.1 lit. a Cod procedură fiscală (actualmente art. 214 alin. 1 lit. a), respectiv clarificarea şi eliminarea tuturor bănuielilor privind săvârşirea unei fapt penale a cărei constatare ar avea o directă influenţă asupra soluţiei date în procedura administrativă de soluţionare a contestaţiei deciziei administrativ – fiscale, faptul că sesizarea organelor de cercetare s-a făcut cu privire la trei dintre furnizorii societăţii contestatoare şi nu faţă de vreun angajat al acesteia din urmă, nu este de natură  să afecteze caracterul legal al luării acestei măsuri.

Necesitatea determinării relaţiilor operaţiunilor comerciale evidenţiate prin facturile emise de către cele trei societăţi şi înregistrate în contabilitatea contestatoarei, cu efect direct asupra cuantumului obligaţiilor bugetare ale acesteia, face ca legătura strânsă dintre posibilul caracter infracţional al faptelor şi soluţionarea contestaţiei administrative a societăţii în cauză să fie pe deplin demonstrată.

Măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative este justificată cu atât mai mult cu cât, în speţă, se efectuează cercetări şi faţă de făptuitorii D.G. şi societatea contestatoare şi nu numai faţă de S.C. F.M. S.R.L. şi S.C. E.C. S.R.L.

În ceea ce priveşte TVA în valoare de 46.153 lei aferentă achiziţiei unui autovehicul marca Mercedas Benz ML, contestată de societatea reclamantă ca urmare a respingerii de la rambursare, tribunalul a reţinut că aceasta este cuprinsă în decontul de TVA depus în data de 23.08.2011 pentru perioada 01.07.-31-07.2011, iar potrivit dispoziţiilor art. 145, art. 146 din Codul fiscal o persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA are dreptul la deducerea TVA la momentul exigibilităţii taxei în condiţiile în care achiziţiile sunt destinate a fi utilizare în folosul operaţiunilor taxabile şi deţine o factură care să cuprindă informaţiile prevăzute la art. 155 alin. 5 Cod fiscal.

Pentru achiziţia autovehiculelor, tribunalul a reţinut că sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 145 indice 1 alin.1 Cod fiscal care limitează dreptul de deducere, respectiv stipulează că se elimină dreptul de deducere a TVA aferentă achiziţiilor de vehicule cu greutate sub 3,5 zone destinate exclusiv transportului de persoane inclusiv pentru combustibilul necesar funcţionării vehiculelor aflate în proprietatea sau folosinţa persoanelor impozabile.

Tribunalul a mai avut în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 145 indice 1 lit. a Cod fiscal nu intră sub incidenţa limitărilor dreptului de deducere vehiculele utilizate exclusiv de agenţii de vânzări şi în acest sens reclamanta a susţinut că autoturismul achiziţionat a fost utilizat de domnul D.G. asociat unic, având funcţia de administrator şi începând cu data de 01.07.2011 în baza actului adiţional 30.06.2011 ocupă funcţia de agent de vânzări.

De asemenea, tribunalul a constatat că la pct. 45 indice 1 din Norme dat în aplicarea art. 145 indice 1 lit. a Cod fiscal sunt definite autovehiculele care fac obiectul excepţiei de la limitarea dreptului de deducere respectiv „vehiculele destinate exclusiv utilizării de agenţii de vânzări reprezintă vehiculele utilizate în cadrul activităţii unei persoane impozabile de către angajaţii acesteia care se ocupă în principal cu prospectarea pieţei, desfăşurarea activităţii de merchandising, negocierea condiţiilor de vânzare, derularea vânzării bunurilor, asigurarea de servicii postvânzare şi monitorizarea clienţilor”.

În speţă, tribunalul a reţinut că reclamanta nu a dovedit că autoturismul marca Mercedes a fost utilizat de domnul D.G., în calitate de agent de vânzări pentru prospectarea pieţei, desfăşurarea de activităţi de merchandisig, negocierea condiţiilor de vânzare, derularea vânzării bunurilor, asigurarea de servicii post vânzare şi monitorizarea clienţilor pentru a demonstra îndeplinirea condiţiilor exclusive de aplicare a excepţiilor prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, tribunalul a apreciat că în mod corect pârâta a procedat la ajustarea dreptului de deducere a TVA potrivit dispoziţiilor art. 149 Cod fiscal.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta S.C. R. S.R.L. B. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei, admiterea în parte a acţiunii, anularea în parte a deciziei nr. 549/19.11.2012 în ce priveşte punctul 2 al dispozitivului acesteia, în sensul, admiterii contestaţiei şi a anulării raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere identificate mai sus în ceea ce priveşte suma de 46.153 lei reprezentând TVA aferentă achiziţiei unui autoturism în luna iulie 2011, cuprinsă în decontul de TVA nr. 148592228/23.08.2011, iar pe de altă parte a rambursării acestui TVA în sumă de 46.153 lei, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta reclamantă a criticat pe calea recursului numai soluţia de respingere ca nefondată a acţiunii în ceea ce priveşte TVA în valoare de 46.153 lei aferentă achiziţiei unui autoturismului marca Mercedes, în data de 29.07.2011, de la furnizorul S.C. T.B.  ML, potrivit facturii nr. 425450/29.07.2011.

În motivarea cererii de recurs, recurenta a arătat că prima instanţă a respins toate susţinerile sale, în fapt şi în drept, toate apărările şi probele efectuate, fără a analiza şi răspunde, în concret, tuturor acestora.

Astfel, recurenta a arătat că, întrucât avea la dispoziţie pentru justificarea achiziţiei autoturismului doar două zile calendaristice, respectiv zilele de 30 şi 31 iulie, care au fost sâmbătă, respectiv duminică, zile declarate nelucrătoare conform Codului muncii, nu a putut dovedi destinaţia acestei achiziţii în cele două zile rămase din perioada fiscală a lunii iulie. Însă, în opinia sa, organul fiscal şi prima instanţă trebuiau să verifice modul de utilizare a autoturismului respectiv în lunile ulterioare, respectiv august 2011 – iulie 2012, astfel încât să determine corect starea de fapt fiscală.

Recurenta a mai arătat că motivarea în fapt a organelor de inspecţie fiscală, în sensul că „societatea nu poate face dovada utilizării în scopul operaţiunilor sale taxabile”, motivare ce are ca suport probator faptul că „situaţia întocmită pentru justificarea combustibilului, însoţită de centralizatorul pentru benzină, cu defalcarea pe mijloacele de transport folosite, nu conţine date care să confirme utilizarea autoturismului Mercedes Benz”, este greşită, deoarece autovehiculul achiziţionat funcţionează pe motorină, nu pe benzină.

Recurenta a mai susţinut că dreptul de deducere prevăzut la articolul 17 şi următoarele din a şasea directivă a CE este o parte integrantă din mecanismul TVA-ului şi, în principiu, nu poate fi limitat. Din legislaţia fiscală internă, din jurisprudenţa CJUE rezultă că dreptul de deducere a TVA este pe deplin justificat atunci când se dovedeşte că persoana impozabilă a efectuat o serie de cheltuieli în scopul realizării de operaţiuni taxabile, inclusiv investiţii, iar dreptul de deducere a TVA nu poate fi condiţionat de aprecierile organului de inspecţie fiscală, mai ales că eligibilitatea taxei aferentă achiziţiei vehiculului în discuţie a intervenit la 27.07.2011, dată la care s-a efectuat transferul dreptului de a dispune ca şi un proprietar de acest bun.

Recurenta susţine că exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată în sumă de 46.153 lei nu este condiţionat de realizarea în perioada fiscală respectivă de venituri impozabile din operaţiuni taxabile, câtă vreme potrivit art. 147/1 alin. 4 din Codul fiscal dreptul de deducere se exercită chiar dacă nu există o taxă colectată sau taxa de dedus este mai mare decât cea colectată. În cele două zile nelucrătoare (30-31.07.2011) autoturismul a fost parcat în parcul auto al societăţii şi neutilizat, urmând a fi folosit de agentul de vânzări D.G., fost administrator până la data de 01.07.2011, când i s-a modificat contractul individual de muncă. Recurenta susţine că în lunile următoare lunii iulie autovehiculul a fost utilizat de numitul D.G. în calitatea sa de agent de vânzări, depunând la dosar foile de parcurs şi o serie de înscrisuri datând din perioada august-septembrie din care rezultă că acesta a desfăşurat activitatea de agent de vânzări, astfel cum este definită această activitate în art. 45/1 din Normele date în aplicarea art. 145/1 din Codul fiscal.

În drept a fost invocată aplicarea art. 20 din Legea  nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Cererea de recurs a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în valoare de 25,6 lei şi timbru judiciar în valoare de 0,6 lei.

Intimata DGRFP B., prin întâmpinare formulată cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 115-116 c.pr.civ. (filele 61-63), a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta reclamantă.

În motivarea acestei poziţii procesuale a arătat că recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor cerute prin Legea nr. 571/2003, câtă vreme, din balanţa aferentă lunii iulie 2011 (data achiziţionării vehiculului), rezultă că nu a înregistrat venituri din derularea activităţii principale înscrisă în actul său constitutiv, respectiv creşterea păsărilor, iar situaţia întocmită pentru justificarea combustibilului pe fiecare mijloc de transport folosit nu conţine date care să confirme uzul acestui vehicul în cursul lunii iulie 2011.

Intimata a mai arătat că TVA-ul aferent achiziţiei vehiculului în sumă de 46.153 lei a fost înregistrat în evidenţele contabile în luna iulie 2011 şi declarat în decontul de TVA din cursul aceleiaşi luni, ceea ce denotă că sunt lipsite de relevanţă susţinerile recurentei potrivit cărora în cele două zile calendaristice rămase din perioada fiscală nu a avut cum să facă dovada utilizării autoturismului în folosul operaţiunilor taxabile ale societăţii. Totodată, se invocă aspectul că recurenta nu a prezentat documente din care să rezulte că, ulterior controlului, autoturismul a fost utilizat de către numitul D.G. în calitate de agent de vânzări, exclusiv pentru prospectarea pieţii, negocierea condiţiilor de vânzare, derularea vânzării bunurilor, monitorizarea clienţilor.

Părţile nu au mai solicitat administrarea altor probe în recurs.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor art. 304 ind. 1 c.pr.civ., a art. 304 c.pr.civ. şi recursul declarat de reclamanta S.C. R. S.R.L. B., curtea constată că acesta este neîntemeiat.

Primul motiv de recurs invocat de către recurentă, ce se referă la faptul că prima instanţă a respins toate susţinerile sale, în fapt şi în drept, toate apărările şi probele efectuate, fără a analiza şi răspunde, în concret, tuturor acestora, se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 7 c.pr.civ., dar nu este fondat.

Astfel, prima instanţă a reţinut situaţia de fapt prin raportare la înscrisurile administrate în cursul procesului şi a făcut aplicarea, în mod corect, a dispoziţiilor legale aplicabile, răspunzând succint, dar suficient, asupra susţinerilor sale. Faptul că instanţa a grupat argumentele recurentei reclamante şi a răspuns pe scurt acestora nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Nici motivul de recurs referitor la stabilirea eronată a situaţiei de fapt fiscale, atât de către prima instanţă, cât şi de către intimata pârâtă, motiv de recurs care va fi analizat prin prisma art. 304 ind. 1 c.pr.civ., nu este fondat.

Astfel, Curtea reţine că, în temeiul facturii cu nr. 425450/29.07.2011 emisă de S.C. Ţ.A. S.R.L., recurenta a achiziţionat autoturismul nou marca Mercedes Benz ML, în baza căreia a dedus TVA în valoare de 46.153 lei, pe considerentul că achiziţia s-a făcut în folosul operaţiunilor sale taxabile. Această valoare a fost cuprinsă în decontul de TVA depus de societatea recurentă în data de 23.08.2011, pentru perioada 01.07-31.07.2011. Vehiculul a fost achiziţionat în data de 29.07.2011, însă pentru cele două zile calendaristice rămase din perioada fiscală aferentă lunii iulie, zile nelucrătoare, recurenta nu a putut face dovada utilizării vehiculului în folosul operaţiunilor sale taxabile.

Ulterior depunerii decontului de TVA, intimata pârâtă a emis raportul de inspecţie fiscală nr. F-BV 493/13.07.2012 şi Decizia de impunere nr. F-BV 604/13.07.2012 prin care s-a respins la rambursare această sumă, iar contestaţia administrativă a societăţii recurente a fost respinsă prin Decizia nr. 549/19.11.2012.

Motivarea organului fiscal pentru adoptarea soluţiei de respingere de la rambursare a fost aceea că „în luna iulie 2011, data achiziţionării autoturismului Mercedes Benz ML, potrivit balanţei de verificare, societatea nu a obţinut venituri din activitatea principală, respectiv „creşterea păsărilor”, iar situaţia întocmită pentru justificarea combustibilului, însoţită de centralizatorul pentru benzină, cu defalcarea pe mijloacele de transport folosite, nu conţine date care să confirme utilizarea autoturismului Mercedes Benz” (pag. 28 RIF – fila 78 dosar tribunal).

Prima instanţă a reţinut în considerentele sentinţei recurate că societatea nu a făcut dovada că autoturismul a fost utilizat de către dl. D.G., în calitatea sa de agent de vânzări. Prima instanţă nu a detaliat, sub aspectul perioadei de timp analizate, neîndeplinirea acestei condiţii pentru acordarea deductibilităţii TVA-ului aferent achiziţiei respective, însă, cele reţinute sunt corecte, argumentele recurentei sub acest aspect nefiind fondate.

Curtea reţine că potrivit dispoziţiilor art. 145 din Codul fiscal, corect reţinute şi de către instanţa de fond, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, numai dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile şi dacă deţine o factură emisă conform art. 155 alin. 5 din Codul fiscal.

Recurenta reclamantă s-a prevalat însă de dispoziţiile art. 145 ind. 1 alin. 3 lit. a din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal (în forma în vigoare la data de 29.07.2011), conform cărora „în cazul vehiculelor rutiere motorizate care sunt destinate exclusiv pentru transportul rutier de persoane, cu o greutate maximă autorizată care să nu depăşească 3.500 kg şi care să nu aibă mai mult de 9 scaune de pasageri, incluzând şi scaunul şoferului, nu se deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă achiziţiilor acestor vehicule şi nici taxa aferentă achiziţiilor de combustibil destinat utilizării pentru vehiculele care au aceleaşi caracteristici, aflate în proprietatea sau în folosinţa persoanei impozabile, cu excepţia vehiculelor care se înscriu în oricare dintre următoarele categorii: a) vehiculele utilizate exclusiv pentru: intervenţie, reparaţii, pază şi protecţie, curierat, transport de personal la şi de la locul de desfăşurare a activităţii, precum şi vehiculele special adaptate pentru a fi utilizate drept care de reportaj, vehiculele utilizate de agenţi de vânzări şi de agenţi de recrutare a forţei de muncă”.

Pe perioada controlului fiscal, recurenta a pus la dispoziţia organului de control înscrisuri ce atestă că numitului D.G. a îndeplinit funcţia de administrator al S.C. R. S.R.L., în intervalul 19.03.2008 – 30.06.2011, iar ulterior i s-a modificat contractul individual de muncă, acesta ocupând funcţia de agent de vânzări începând cu data de 01.07.2011, urmând a utiliza acest autoturism pentru a-şi îndeplini atribuţiile din fişa postului (filele 89-95 dosar tribunal).

Faţă de data modificării raportului de muncă – în luna în care s-a făcut achiziţia – şi faţă de maniera de realizare a acestei modificări, respectiv administratorul şi asociatul unic al societăţii, dl. D.G., a preluat funcţia de agent de agent de vânzări începând cu data de întâi a lunii în care s-a făcut achiziţia autovehiculului marca Mercedes Benz, o marcă puţin utilizată în vânzări prin prisma costurilor mari de achiziţie şi întreţinere ulterioare, Curtea reţine că există un dubiu referitor la realitatea acestora, în sensul că au caracter de înscrisuri preconstituite în scopul obţinerii unei situaţii fiscale favorabile prevăzute de art. 145 ind. 1 alin. 3 lit. a din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal.

Trecând peste acest aspect, Curtea reţine că, deşi recurenta susţine că autoturismul a fost achiziţionat şi repartizat pentru a fi utilizat potrivit excepţiei prevăzute la art. 145 ind. 1 alin. 3 lit. a din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal (în forma în vigoare la data de 29.07.2011), respectiv de către un agent de vânzări, recurenta reclamantă nu a prezentat documente din care să rezulte respectarea condiţiilor impuse expres de Codul fiscal, neprobând că, ulterior achiziţiei autoturismul în discuţie, a fost folosit de angajatul D.G. exclusiv pentru prospectarea pieţii şi celelalte activităţi enunţate mai sus.

Înscrisurile depuse în faţa instanţei de fond (filele 157-170 dosar tribunal) atestă efectuarea unor activităţi specifice funcţiei de agent de agent de vânzări, dar nu sunt completate în mod corespunzător (dată/ora/km/traseu), astfel că societatea nu poate justifica faptul că agentul de vânzări, căruia i-a fost repartizat acest autovehiculul, l-a utilizat exclusiv în scopul desfăşurării activităţii sale, astfel cum prevede art. 145 ind. 1 alin. 1 lit. a din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal.

Or, utilizarea în scopul activităţii economice a unui vehicul cuprinde deplasări în ţară sau în străinătate la clienţi/furnizori pentru prospectarea pieţei, deplasări de pildă la locaţii unde se află punctele de lucru, la oficiile poştale, la autorităţile fiscale, deplasări pentru service, reparaţii, iar foile de parcurs trebuie să conţină cel puţin următoarele informaţii: categoria de vehicul utilizat, scopul şi locul deplasării, kilometrii parcurşi, norma proprie de consum carburant pe kilometru parcurs, informaţii inexistente pe înscrisurile anexate la dosar în probaţiune. Un vehicul nu este utilizat exclusiv în scopul activităţii economice, în sensul art. 145/1 din Codul fiscal în situaţia în care, pe lângă utilizarea în scopul activităţii economice, vehiculul este folosit ocazional sau de o manieră continuă şi pentru uz personal.

Faţă de această analiză, efectuată de altfel şi de către instanţa de fond, însă la un mod succint, este evident că la stabilirea situaţiei fiscale au fost avute în vedere documentele prezentate de societatea reclamantă şi întocmite şi ulterior lunii iulie 2011, contrar afirmaţiilor sale din cererea de recurs, dar că, din analiza acestora, rezultă că recurenta reclamantă nu se încadrează în dispoziţiile legale invocate în favoarea sa.

Curtea mai are în vedere faptul că legislaţia comunitară dă statelor membre puterea de a stabili regulile pentru supravegherea exercitării drepturilor de deducere a TVA, instituind obligaţia persoanei care solicită deducerea taxei pe valoarea adăugată să demonstreze că sunt îndeplinite toate condiţiile legale pentru acordarea deducerii.

Curtea constată, astfel cum corect susţine recurenta, că dreptul de deducere prevăzut la art. 17-20 din A şasea directivă TVA face parte integrantă din mecanismul TVA, iar fiecare stat membru UE are obligaţia să adopte toate măsurile cu caracter legislativ şi administrativ corespunzătoare pentru a asigura colectarea în integralitate a TVA datorată pe teritoriul său, însă, corelativ acestei obligaţii a statului român, persoanele impozabile vor ţine o contabilitate suficient de detaliată pentru a permite aplicarea TVA şi controlarea aplicării acesteia de către autorităţile fiscale, obligaţie pe care, în cauză, recurenta nu a îndeplinit-o, documentele invocate nefiind suficiente pentru a-i susţine poziţia exprimată în faţa organului fiscal.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. 8 din directiva sus-menţionată statele membre pot impune alte obligaţii pe care le consideră necesare pentru perceperea şi colectarea corectă a taxei şi pentru a preveni evaziunea. Din cuprinsul art. 17 rezultă că persoana impozabilă poate deduce TVA aplicată bunurilor şi serviciilor achiziţionate în exercitarea activităţilor sale taxabile. În aplicarea acestor norme comunitare sunt şi dispoziţiile art. 145 şi 145 ind. 1 din Legea nr. 571/2003, norme analizate detaliat anterior şi cu privire la care nu s-a constatat prin hotărâri ale CJUE că nu respectă normele comunitare în materie de TVA.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 312 alin. 1 c.pr.civ., curtea va respinge recursul declarat de recurenta reclamantă S.C. R. S.R.L. B. împotriva sentinţei civile nr. 809/CA/26.02.2014 pronunţată de Tribunalul Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va menţine.

Domenii speta

Spete similare