Legea nr. 221/2009 privind acordarea despăgubirilor morale şi materiale.

Legea  nr. 221/2009 privind acordarea despăgubirilor morale şi materiale. Incidenţa deciziei  în interesul legii nr.6/2013 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile .

Sediul materiei : art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009  ; Decizia  în interesul legii nr.6/2013 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 21751/3/2011,  astfel cum a fost precizată la solicitarea tribunalului, reclamantul Stanca Mihail Nicolae a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând: obligarea pârâtului la plata  sumei de 5000 Euro cu  titlu  de despăgubiri  morale în baza Legii nr. 221/2009; obligarea pârâtului la plata daunelor materiale constând în cuantumul veniturilor neîncasate de către tatăl său în perioada 17.10.1959-09.05.1960 cât tatăl său a fost în detenţie, la care se adaugă şi contravaloarea inventarului agricol, produselor agricole şi animalelor sechestrate şi confiscate cu ocazia arestării abuzive a tatălui său, Stanca Sisoe, sume reactualizate cu coeficientul de inflaţie şi rata dobânzii.

In motivarea cererii, reclamantul a arătat în esenţă că tatăl său a fost reţinut în mod abuziv şi ilegal pe data de 17.10.1959 până la 09.05.1960, pentru uneltire împotriva ordinii sociale, fără ca acesta să fi fost vreodată judecat, măsura fiind una cu caracter politic.

Ulterior, prin sentinţa nr. 9/1960 a fost achitat tatăl său pentru infracţiunea de lipsă din parohie, iar din această sentinţă, precum şi din actele depuse de fosta securitate şi din biletul de eliberare se recunoaşte că măsura reţinerii a fost abuzivă şi ilegală.

Prin sentinţa civilă nr.1297/18.06.2012 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, Secţia a-IV-a Civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată acţiunea formulată de către reclamantul S.M.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Tribunalul a reţinut că în speţa dedusă judecăţii, măsura arestării tatălui reclamantului reprezintă o măsură cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, însă reclamantul nu a formulat capăt de cerere pe acest aspect.

În ceea ce priveşte solicitarea de  acordare de  daune morale aceasta a fost considerată ca  neîntemeiată, având în vedere că prin decizia nr.1358/2010 din 21/10/2010 a Curţii Constituţionale, s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.

De asemenea, s-a reţinut că analizând şi Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care este obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin 3 Cod procedură civilă tribunalul a stabilit că reclamantul nu mai are posibilitatea să obţină despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

În ceea ce priveşte daunele  materiale solicitate  prin capătul doi acestea tribunalul a stabilit că sunt neîntemeiate, întrucât reclamantul nu a depus la dosarul cauzei nici un înscris din care  să rezulte eventualele bunuri  confiscate prin măsura administrativă a reţinerii, în sensul prevăzut  de art.5 lit.b din legea nr.221/2009.

Pentru a se  dispune restituirea bunurilor sau echivalentul bunurilor pierdute  sau  confiscate  este  necesară ca şi condiţie premisă prevăzută  de  art.5  lit.b din Legea nr.221/2009  ca  aceste  bunuri  să fi fost confiscate prin măsura administrativă  dispusă, ori din nici un act  depus la dosarul cauzei nu  rezultă  că împotriva tatălui reclamantului a fost  luată şi măsura  confiscării.

În  al  doilea  rând, nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate  asupra  acestora, prin absolut nici un mijloc de probă, deşi sarcina probei aparţine reclamantului conform art. 1169 C.civ.

În ceea ce priveşte solicitarea de obligare a pârâtului la plata veniturilor salariale neîncasate de către autorul reclamantului, aceasta este nefondată întrucât nici un text din Legea 221/2009 nu prevede posibilitatea pentru reclamant de a obţine şi contravaloarea veniturilor neîncasate în perioada de detenţie.

Această perioadă de detenţie a fost însă avută în vedere ca vechime în muncă şi pentru acordarea unor drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, conform deciziei nr.201/1999, însă în nici un caz reclamantul nu este îndreptăţit şi la plata unor venituri nerealizate de către autorul său în anii 1959-1960, neexistând nici o dispoziţie legală în acest sens.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul S.M.N..

Prin decizia civilă nr.357/19.02.2013 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a-IV-a Civilă, s-a admis recursul declarat, a fost casată în parte sentinţa civilă recurată şi a fost reţinut spre rejudecare capătul de cerere privind daunele materiale. De asemenea, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei privind capătul de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale.

În motivarea deciziei, s-a  reţinut cu privire la prima cererea că soluţia respingerii primului capăt de cerere este legală având în vedere următoarele.

Prin decizia nr. 1354/20.10.2010 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 761/15.11.2010) a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. 2 din OUG nr. 62/2010, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.

Prin decizia nr. 1360/21.10.210 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 761/15.11.2010) a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989.

De asemenea, prin decizia nr. 1358/20.10.2010 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 761/15.11.2010)  a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989.

Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte juridice erga omnes, iar dispoziţiile legale constatate ca neconstituţionale îşi încetează efectele juridice în termen de 45 de zile de la data publicării acestora, dacă în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile constatate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

Pe durata acestui termen, actele normative constatate ca neconstituţionale sunt suspendate de drept.

Curtea a constatat că reclamanta putea beneficia de despăgubiri morale în temeiul prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, dar în situaţia în care acest text de lege a fost declarat neconstituţional, temeiul juridic ce  justifica acordarea acestor daune, nu mai există.

În ceea ce priveşte aplicarea Legii speciale reprezentată de Legea nr 221/2009 şi a dreptul comun reprezentat de art 998-999 c civ Curtea constată că în concursul dintre acestea se aplică prioritar prevederile legii speciale.

 În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului tribunalul a reţinut, de asemenea, că în Cauza Beian împotriva României, Curtea a statuat următoarele: „32. Curtea reafirmă imediat că Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau prejudiciile cauzate înainte de a ratifica Convenţia (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr. 44912/98, paragraful 35, CEDO 2004-IX).”

Referitor la cererea de constatare a caracterului politic atât din cererea principală cât şi din  cererea completatoare si precizatoare nu rezultă investirea instanţei în acest sens ,astfel că şi această critică este nefondată.

În consecinţă, Curtea, a respins ca nefondată critica vizând primul capăt de cerere.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat, pe lângă daune morale, şi obligarea la plata unor despăgubiri materiale, constând în cuantumul veniturilor neîncasate de către tatăl său în perioada 17.10.1959-09.05.1960 cât tatăl său a fost în detenţie, la care se adaugă şi contravaloarea inventarului agricol, produselor agricole şi animalelor sechestrate şi confiscate cu ocazia arestării abuzive a tatălui său, Stanca Sisoe, sume reactualizate cu coeficientul de inflaţie şi rata dobânzii.

Prima instanţă  a respins cererea reclamantului cu privire la bunuri mobile întrucât reclamantul nu a depus la dosarul cauzei nici un înscris din care  să rezulte eventualele bunuri  confiscate prin măsura administrativă a reţinerii, în sensul prevăzut  de art.5 lit.b din legea nr.221/2009.

Faţă de noul act depus la dosar în recurs  constând în Proces verbal-opis,Curtea a reţinut că bunurile a căror contravaloare este solicitată de reclamant sunt  bunuri mobile  constând în produse agricole şi animalele sechestrate şi confiscate cu ocazia arestării abuzive a tatălui său pentru care reclamantul urmează să precizeze dacă solicită restituirea tuturor bunurilor mobile cu destinaţie agricolă inserate în procesul verbal şi valoarea sumelor pretinse.

În ceea ce priveşte solicitările referitoare la obligarea la plata unor despăgubiri materiale, constând în cuantumul veniturilor neîncasate de către tatăl său în perioada 17.10.1959-09.05.1960 cât tatăl său a fost în detenţie Curte a constatat că aceste pretenţii nu intră in sfera de aplicare a art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care vizează numai echivalentul valorii bunurilor confiscate şi nerestituite, nu şi plata veniturilor neîncasate.

Faţă de împrejurarea că instanţa de fond nu a lămurit situaţia de fapt cu privire la daunele materiale constând în bunurile confiscate, Curtea a admis recursul a casat  în parte sentinţa recurată şi a reţinut spre rejudecare capătul de cerere privind daunele materiale, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

După reţinerea cauzei spre rejudecare, au fost depuse precizări de către recurentul-reclamant cu privire la bunurile mobile, care au fost confiscate şi cu privire la care solicită acordarea de despăgubiri materiale, în conformitate cu dispoziţiile art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 (aflate la filele 135-136 din dosarul de recurs).

La termenul de judecată din data de 26.11.2013 a fost pusă în discuţia părţilor incidenţa deciziei nr.6/15.04.2013.

În rejudecarea cauzei, după casare cu reţinere, analizând incidenţa deciziei în interesul legii nr.6/2013 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ţinând cont de obiectul cererii de chemare în judecată şi de precizările formulate, instanţa de recurs constată că este nefondat capătul de cerere  privind acordarea daunelor materiale, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art.5 lit.b din Legea nr.221/2009 „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare”.

Din interpretarea dispoziţiilor legale menţionate rezultă că, pentru a se obţine despăgubiri pentru bunurile confiscate, este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

1.persoana sau autorul acesteia să fi suferit condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;

2.prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative să se fi dispus confiscarea unor bunuri;

3.bunurile confiscate făceau obiectul de reglementare al legiilor speciale de reparaţii, însă  nu au fost restituite în temeiul Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005.

În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparaţie poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare.

Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă a legiuitorului, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Or, aşa cum rezultă din conţinutul prevederilor art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile şi construcţiile (imobile prin natură), precum şi utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinaţie).

Regula de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec non distinguere debemus nu este aplicabilă normei analizate, întrucât ea presupune, prin ipoteză, un text legal conceput în termeni generali.

Or, deşi în cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul reglementează acordarea de "despăgubiri reprezentând valoarea bunurilor confiscate", fără a distinge între bunuri mobile şi bunuri imobile, ulterior, prin trimiterea expresă, făcută în cadrul aceleiaşi norme, la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 247/2005, individualizează categoriile de bunuri pentru care pot fi acordate despăgubiri.

Raportarea făcută de legiuitor la cele două acte normative determină o distincţie în privinţa bunurilor ce intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, şi înlătură aplicarea regulii de interpretare menţionate anterior.

 Astfel, Curtea constată că se pot acorda despăgubiri, în temeiul Legii nr.221/2009, numai pentru bunurile imobile sau mobile devenite imobile prin destinaţie, nu şi pentru celelalte bunuri mobile.

Curtea învederează că nu este îndeplinită cea de-a treia condiţie, deoarece bunurile menţionate în cuprinsul precizării de la filele 135-136 din dosarul de recurs reprezintă bunuri mobile, şi nu bunuri imobile, astfel încât nu intră în sfera de reglementare a Legii nr.221/2009.

În acest sens, a fost pronunţată şi decizia în interesul legii nr.6/2013 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că „ În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie”.

Pentru considerentele expuse, Curtea constată că cererea formulată de către recurentul-reclamant având ca obiect acordarea contravalorii inventarului agricol, produselor agricole şi animalelor sechestrate şi confiscate cu ocazia arestării abuzive a tatălui său, Stanca Sisoe este neîntemeiată.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului-reclamant în sensul că au fost confiscate şi bunuri imobile, instanţa de recurs constată că acestea nu au făcut obiectul rejudecării cu reţinere, în calea de atac a recursului, având în vedere limitele rejudecării, aşa cum au fost stabilite prin decizia civilă nr.357/19.02.2013 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a-IV-a Civilă.

Mai mult, prin cererea de chemare în judecată formulată pe rolul  Tribunalului Bucureşti, aşa cum a fost precizată şi completată (filele 23-24 dosar TB), nu s-a solicitat acordarea de despăgubiri materiale pentru bunurile imobile confiscate.

Pe cale de consecinţă, având în vedere că, în faţa primei instanţe, nu s-a solicitat acordarea de despăgubiri materiale, având ca obiect bunurile imobile confiscate şi, ţinând cont de limitele rejudecării cauzei după casare cu reţinere,

Instanţa de recurs a respins, ca neîntemeiată, cererea privind acordarea daunelor materiale formulată de către reclamant, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Va dispune restituirea onorariului de expert în cuantum de 1.000 lei, către recurent, având în vedere că nu s-a mai efectuat în cauză raportul de expertiză.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A IV A CIVILĂ/DECIZIA CIVILĂ NR. 512 R/11.03.2014)

Domenii speta

Spete similare