Fond litigii muncă.Art.48 c muncii stabileşte că angajatorul poate modifica temporar locul şi felul muncii, fără consimţământul salariatului, şi în cazul unor situaţii de forţă majoră,cu titlu de sancţ. disciplinară sau ca măs. de protecţie a salariatului

Contract individual de munca. Modificarea un element esenţial al convenţiei individuale de muncă a reclamantului, respectiv felul muncii, fără obţinerea în prealabil a acordului salariatului, echivalează cu o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, cu încălcarea art. 41 Codul Muncii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale sub nr. 24610/3/2016 reclamanta  S.M,  în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAŢIONALA LOTERIA ROMANA SA (CNLR SA), a  solicitat pronunţarea unei hotărâri privind constatarea ca netemeinica si nelegala a Deciziei nr. 81/13.06.2016 emisa de Directorul General al CN LOTERIA ROMANA SA; repunerea in situația anterioara; obligarea paratei la plata diferențelor salariale cuvenite de la data de 13.06.2016, data emiterii Deciziei sus menționate si pana la repunerea in situația anterioara; daune pentru prejudiciul moral suferit in condiţiile stipulate din Legea 53/2003 Codul Muncii art.253; cheltuieli de judecata ocazionate de desfășurarea prezentului proces.

În motivare a arătat că este de profesie economist in management si lucrează la Punctul de Lucru Judeţean Calarasi începând cu data de 01.02.2009, îndeplinind funcţia de director si ulterior datorita reorganizării, funcţia de specialist marketing principal I cu contract individual de munca pe perioada nedeterminata. La insistenta conducerii CNLR SA, incepand cu data de 02.12.2014 conform Deciziei 472/02.12.2014, a preluat atribuțiile funcţiei de manager de zona in cadrul aceluiaşi judeţ.

Deși a  solicitat retragerea atribuțiunilor pe fondul apariţiei unui abuz in serviciu care face obiectul unei plângeri penale înregistrata sub numărul 10677/2015, la Parchetul de pe langa Judecatoria sector 4 Bucureşti, nu a primit răspuns scris, in termen legal. Urmarea acestui fapt, şi-a desfășurat activitatea cu buna credinţa, obţinând in continuare rezultate performante prin îndeplinirea atribuţiilor de serviciu corespunzător, chiar daca imaginea personala, demnitatea morala si probitatea profesionala  i-au fost afectate inimaginabil de mult.

La data de 13.06.2016, a primit prin corespondenta electronica Decizia 81/13.06.2016, prin care se retrag atribuțiunile de manager de zona, si un Act Adiţional, prin care se modifica unilateral salariul de baza,in sensul diminuării, respectiv la nivelul celui avut anterior, aferent funcţiei de specialist marketing principal I, decizie care deși este emisa in data de 13.06.2016 in Bucureşti, are viza de legalitate in data de 10.06.2016, respectiv anterior datata.

Apreciază că Decizia capata caracteristicile unei sancţiuni disciplinare, insa este lovita de nulitate absoluta, intricat nu conţine elementele obligatorii prevăzute de art. 252 alin. 2 din Codul muncii, nefiind descrisa fapta ce constituie abatere disciplinara, prevederile legale incalcate, motivele neefectuării cercetării disciplinare si temeiul de drept in baza căruia s-a aplicat sancţiunea disciplinara.

In plus, data vizei de legalitate, coincide cu data încheierii unui Proces - Verbal de tip tematic, înregistrat sub nr.2134/10.06.2016, proces-verbal care abia in data de 13.06.2016 ajungea la CNLR SA, dar si cu faptul ca in aceeaşi zi, colegul de la Ialomiţa a fost chemat de urgenta la cabinetul Directorului general, unde i s-a spus ca va prelua si judeţul Calarasi si va primi in cursul aceleiaşi zile de 10.06.2016, toate documentaţia aferenta.

Menţionează ca nu a fost anunțata pe nicio cale de corespondenta de acest fapt, insa începând cu data de 14.06.2016, a fost supusa unor abuzuri, discriminări, si hărţuiri morale, atat personal cat si angajaţii de la sediul administrativ, incat desi a sesizat atat conducerea CNLR SA, cat si pe directorul direcţiei juridice, si persoane importante din cadrul Aparatului Central, nu s-a luat nici o masura. Urmare a celor descrise mai sus, solicită să se admită cererea.

În  drept, au fost invocate art 41, art .247-252. art 253 din Legea 53/2003- Codul Muncii

Pârâta COMPANIA NAŢIONALA "LOTERIA ROMANA" S.A., in temeiul art. 205 si urm. Cod procedura civila, a formulat întâmpinare  prin care solicita  instantei sa respingă acţiunea reclamantei împotriva Deciziei nr. 81/13.06.2016 emisa de CNLR S.A., ca fiind neîntemeiata. 

În motivare a arătat ca reclamanta  nu isi intemeiaza in drept contestatia dedusa judecaţii, ci indica dispoziţii colaterale care nu au nicio relevanta in susţinerea in drept a obiectului cererii, adica constatarea netemeiniciei/anularea Deciziei nr. 81/13.06.2016.

Prin decizia nr. 81/13.06.2016, reclamanta a fost informata ca, decizia nr. 472/02.12.2014 prin care aceasta a preluat funcţia de Manager de zona la Punctul de Lucru judeţean Calarasi isi inceteaza aplicabilitatea şi că începând cu data de 13.06.2016 revine la drepturile salariale avute anterior, aferente functiei de specialist marcketina principal I.

Precizează  faptul ca drepturile salariate ale reclamantei sunt încadrate la nivelul maxim de 2772 lei conform Reţelei tarifare valabila la 01.07.2015, pentru personalul de execuţie TESA si operativ din Punctele de lucru Judeţene, respectiv pentru funcţia de specialist marketing pr. I.

Învederează  ca modalitatea in care angajatorul concepe si organizeaza activitatea companiei nu poate fi cenzurata de instanta, cunoscut fiind ca scopul activitatii de comerţ presupune producerea profitului, or, in masura in care prin modul de organizare a activitatii, CNLR-S.A. nu a incalcat prevederile legale, urmărind eficientizarea si reducerea costurilor de producţie, instanta nu poate analiza in ce masura este necesara repunerea reclamantei in situatia anterioara.

 Din reglementarea data de art. 40 alin. 1 din Codul muncii, rezulta ca angajatorul are  dreptul de a stabili organizarea si funcţionarea societatii, iar aceasta prerogativa legala nu poate fi cenzurata sau limitata, in condiţiile in care Directorul General al CNLR S.A. poate dispune in conformitate cu dispoziţiile mai sus precizate delegările de autoritate ierarhica si funcţionala, acestea acordând-se pe baza de decizie de delegare de competenta, emisa, potrivit principiului delegării de autoritate si al descentralizării nivelurilor ierarhice de adoptare a deciziilor.

Mai mult chiar insusi modul de redactare a deciziei a cărei anulare se solicita prin prezenta cerere de chemare in judecata, precum si motivele invocate in preambulul acestei decizii arata in mod clar ca nu suntem in ipoteza unei decizii de sanctioare disciplinara.

Decizia nr. 81/13.06.2016, a fost emisa pe de o parte in considerarea cererii făcute de către salariat, dupa cum afirma si reclamanta prin cererea de chemare in judecata, solicitare care a fost aprobata de conducerea Companiei si materializata prin decizia contestata, iar pe de alta parte datorita controlului efectuat la Punctul de Lucru Judeţean Calarasi care a vizat perioada 01.11.2015 - 31.05.2016, si care a constatat exercitarea necorespunzatoare de către reclamanta a atribuţiilor funcţiei de manager de zona, ce au fost delegate la data de 01.12.2014.

Or, analizând recunoaşterile reclamantei din cererea de chemare in judecata, prin care invoca imprejurarea ca a cerut în mod voluntar conducerii subscrisei eliberarea din funcţia de manager de zona, devine evident ca solicitarea petentei de a  pune părţile in situatia anterioara, adica de a primii din nou delegarea autoritati de manager de zona, este in tot lipsita de interes.

 In ceea ce priveşte, pretentiile reclamantei privind obligarea subscrisei la plata de "daune pentru prejudicii moral suferit in condiţiile stipulate din Lege 53/2003 Codul muncii art. 253" solicită să se respingă si acest capat de cerere in lipsa dovezilor adecvate pentru dovedirea prejudiciul moral invocat, simplele prezumţii nefiind suficiente, pentru admiterea capatului de cerere privind obligarea la plata daunelor morale

In drept au fost invocate disp. art. 205 si urm. Cod procedura civila, precum si dispoziţiile legale invocate prin întâmpinare.

In probatiune: inscrisuri, orice alte probe a căror necesitate rezulta din dezbateri.

Prin sentinţa civilă nr. 8701/06.10.2016 a Tribunalului Bucureşti s-a admis excepția necompetenţei teritoriale şi s-a dispus declinarea cauei în favoarea Tribunalului Ialomiţa.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul  Tribunalului Ialomiţa la data de 25.10.2016 sub acelaşi număr.

Din actele si lucrările dosarului tribunalul reţine următoarele:

Între reclamantă şi pârâtă s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 4147/27.12.2011, reclamantă fiind încadrată pe postul de director. Prin Decizia nr. 472/02.12.2014 a Directorului General al Companiei Naţionale „Loteria Română” SA  s-a dispus ca începând cu data de 01.12.2014 reclamanta să preia atribuţiile funcţiei de manager de zonă din cadrul punctului de lucru judeţean Călăraşi. Prin actul adiţional nr. 3/02.12.2014 la contractul individual de muncă nr. 4147/2011 s-a dispus modificarea salariului de bază lunar brut al reclamantei aferent funcţiei de manager de zonă.

Prin decizia nr. 81/13.06.2016 a Directorului General al Companiei Naţionale „Loteria Română” SA  s-a dispus că  începând cu data de 13.06.2016 îşi încetează aplicabilitatea Decizia nr. 472/02.12.2014 a Directorului General al Companiei Naţionale „Loteria Română” SA  prin care reclamanta preluase atribuţiile funcţiei de manager de zonă din cadrul punctului de lucru judeţean Călăraşi. Prin actul adiţional nr. 4/13.06.2016 la contractul individual de muncă nr. 4147/2011 s-a modificat cuantumul salariului reclamantei, restul clauzelor contractului individual de muncă rămânând neschimbate.

Potrivit art. 41 C muncii „(1) Contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor.

(2) Cu titlu de excepţie, modificarea unilaterală a contractului individual de muncă este posibilă numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de prezentul cod.

(3) Modificarea contractului individual de muncă se referă la oricare dintre următoarele elemente:

a) durata contractului;

b) locul muncii;

c) felul muncii;

d) condiţiile de muncă;

e) salariul;

f) timpul de muncă şi timpul de odihnă.”

Art. 48 C muncii stabileşte că angajatorul poate modifica temporar locul şi felul muncii, fără consimţământul salariatului, şi în cazul unor situaţii de forţă majoră, cu titlu de sancţiune disciplinară sau ca măsură de protecţie a salariatului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de cod.

De asemenea, art. 17 al. 5 C muncii prevede că orice modificare a unuia dintre elementele obligatorii care trebuie să se regăsească în cuprinsul contractului individual de muncă, printre care şi funcţia/ocupaţia,  în timpul executării contractului individual de muncă, impune încheierea unui act adiţional la contract, într-un termen de 20 de zile lucrătoare de la data apariţiei modificării, cu excepţia situaţiilor în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege. Al 6 prevede că la modificarea CIM, oricare dintre părţi poate fi asistată de terţi, de unde rezultă faptul că în această situaţie este necesar ca angajatorul şi angajatul să ajungă la un acord în privinţa modificărilor. 

Din aceste dispoziţii legale, instanţa reţine că un contract individual de muncă nu este un act de administrare unilateral al angajatorului, ci o convenţie bilaterală, exprimând manifestarea acordului de voinţă al celor două părţi ale raportului juridic de muncă, angajator şi salariat. Astfel, interesul legitim legat de stabilitatea raporturilor de muncă impune ca modificarea contractului individual de muncă să se facă în aceleaşi condiţii în care acesta a fost încheiat, respectiv prin acordul ambelor părţi.

Sunt şi situaţii în care angajatorul poate dispune unilateral modificarea contractului individual de muncă sau chiar şi încetarea raporturilor de muncă, dar aceste situaţii şi motivele pentru care pot fi dispuse asemenea măsuri, motive legate sau nu de persoana salariatului, sunt riguros şi limitativ prevăzute de legislaţia muncii.

Instanţa reţine că prin decizia nr. 81/13.06.2016, pârâta a modificat un element esenţial al convenţiei individuale de muncă a reclamantului, respectiv felul muncii, fără obţinerea în prealabil a acordului salariatului, ceea ce echivalează cu o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, cu încălcarea art. 41 C muncii.

Chiar dacă pârâta încearcă să justifice măsura luată faţă de reclamant de raţiuni economice şi de eficientizare a unor structuri organizatorice, instanţa reţine că nu există nicio dispoziţie legală care să acorde angajatorului dreptul a de a modifica unilateral felul muncii din cuprinsul contractului individual de muncă datorită situaţiei economice a unităţii.

În sensul dispoziţiilor art. 41 C muncii, modificarea unilaterală a oricăruia dintre elementele esenţiale ale contractului de muncă, printre care şi felul muncii şi încălcarea condiţiilor imperative prevăzute de Codul muncii au drept consecinţă anularea deciziei angajatorului astfel emisă.

Tribunalul apreciază că în cauză pârâta a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 48 C muncii care dau posibilitatea angajatorului de a modifica unilateral locul şi felului muncii cu titlu de sancţiune disciplinară, însă nu a respectat dispoziţiile art. 251-252 C muncii, dispoziţii a căror încălcare este sancţionată cu nulitatea absolută a deciziei de sancţionare astfel emisă.

Tribunalul are în vedere că în întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a precizat că Decizia nr. 81/2016 a avut la bază cererea formulată de reclamantă de retragere a atribuţiilor de manager de zonă, dar şi controlul efectuat la punctul de lucru judeţean Călăraşi care a constat exercitarea necorespunzătoare de către reclamantă a atribuţiilor funcţiei de manager de zonă. Tribunalul reţine că, deşi în întâmpinare susține că a avut în vedere solicitarea reclamantei de retragere a atribuţiilor de manager de zonă, totuşi nu a fost în măsură să depună la dosar cererea formulată de reclamantă în acest sens, consemnându-se în încheierea de şedinţă de la termenul din data de 16.11.2016 faptul că la dosarul de personal al reclamantei nu se găseşte o astfel de cerere. Faţă de acest aspect, tribunalul apreciază că, în lipsa unei cereri înregistrată la pârâtă prin care reclamanta să solicite retragerea atribuţiilor de manager de zonă, pârâta nu putea să aibă în vedere o astfel de solicitare.

Reclamanta a depus la dosar două cereri adresate pârâtei prin care solicita retragerea atribuţiilor de manager de zonă, una care are data înregistrării la punctul de lucru Călăraşi la data de 09.02.2015 şi alta care are data înregistrării la acelaşi punct de lucru la data de 28.12.2015. În măsura în care pârâta ar fi avut în vedere solicitarea reclamantei de retragere a atribuţiilor de manager de zonă, ar fi trebuit să emită decizia de retragere a acestor atribuţii la o dată apropiată datei la care reclamanta a formulat aceste solicitări. În condiţiile în care reclamanta a solicitat încă din luna februarie 2015 retragerea acestor atribuţii, iar pârâta a emis decizia abia în luna iunie 2016, nu se poate aprecia că pârâta a avut în vedere solicitarea reclamantei având în vedere şi faptul că nu a putut depune la dosar o astfel de cerere formulată de reclamantă. În aceste condiţii, tribunalul reține că pârâta a emis decizia nr. 81/2016 ca urmare a controlului efectuat la punctul de lucru unde îşi desfăşura reclamanta activitatea având la bază constatările reținute în cuprinsul procesului verbal de control nr. 500 încheiat la data de 13.06.2016 în care s-a reţinut că reclamanta nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător atribuţiile de serviciu, apreciindu-se ca fiind responsabilă pentru săvârşirea mai multor fapte prin care a încălcat obligaţiile prevăzute în fişa postului, Contractul Colectiv de Muncă şi Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a CN loteria Română SA.. Ca atare, emiterea deciziei nr. 81/2016 apare ca o măsură de sancţionare disciplinară a reclamantei pentru neîndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor de manager de zonă.

Tribunalul reţine că reclamanta a invocat nulitatea deciziei nr. 81/2016 întrucât nu conţine elementele obligatorii prevăzute de art. 252 al. 2 C muncii. Având în vedere că instanţa a apreciat că decizia nr. 81/2016 are natura unei decizii de sancţionare disciplinară, urmează a analiza dacă respectă dispoziţiile prevăzute de art. 252 al. 2 C muncii.

Conform art. 252 alin 2 din Codul muncii republicat:,,Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizia de sancţionare se cuprind în mod obligatoriu:

a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;

b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat;

c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea;

d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică;

e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată;

f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.”

Analizând decizia contestată instanţa constată că aceasta nu întruneşte cerinţele art. 252 din Codul muncii, nefiind menţionate în cuprinsul acestei decizii

-descrierea faptei care constituie abatere disciplinară,

-precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat

- motivele pentru care în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea disciplinară prealabilă

-temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică.

Angajatorul nu a arătat în decizia de sancţionare fapta ce se impută salariatului, elementul material al faptei reţinute ca abatere disciplinară care să presupună implicarea directă în săvârşirea ei. Din „descrierea faptei” trebuie să rezulte în mod concret în ce a constat acţiunea (sau inacţiunea) săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici. Aceste aspecte trebuie să rezulte în mod obligatoriu din decizia de sancţionare pentru ca instanţa să poată verifica dacă cele reţinute de angajator reprezintă o abatere disciplinară  în sensul avut în vedere de art. 247 al. 2 C muncii.

Descrierea faptei se impune a fi făcută în cuprinsul deciziei de concediere întrucât potrivit art. 79 C muncii, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere. Prin urmare, instanţa poate verifica dacă angajatorul respectă această dispoziţie legală numai dacă decizia de sancţionare cuprinde descrierea faptei săvârşite de angajat.

Instanţa constată că în cuprinsul deciziei nr. 81/2016, pârâta nu a făcut nicio referire  la prevederile din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat. Întrucât art. 252 al. 2 lit. b din Codul muncii instituie, sub sancţiunea nulităţii absolute, obligaţia angajatorului care aplică sancţiunea disciplinară de a consemna în cuprinsul deciziei de sancţionare  aceste menţiuni, lipsa lor nu poate fi acoperită în niciun fel. 

În cuprinsul deciziei de sancţionare nu se face referire la motivele pentru care în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea.

Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, potrivit art. 272 din Codul muncii, acesta fiind obligat să depună toate dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare, însă pârâta nu a reuşit să dovedească, prin înscrisurile depuse la dosar că a respectat prevederile legale aplicabile în materie.

Având în vedere că decizia contestată este nelegală sub aspect formal deoarece nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 252 al. 2 lit. a, b, c, d din Codul muncii sub sancţiunea nulităţii absolute, instanţa urmează să admită excepţia nulităţii şi să dispună anularea deciziei  nr. 81/13.06.2016 emisă de pârâtă. În temeiul art. 80 alin. 2 din C muncii va dispune reintegrarea reclamantei în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei, respectiv aceea de manager de zonă la punctul de lucru  judeţean Călăraşi.

În baza art. 80 alin. 1 din Codul muncii va dispune obligarea pârâtei la  plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta de la  data 13.06.2016 şi până la data repunerii în situaţia anterioară emiterii deciziei. 

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind daunele morale, instanţa îl priveşte ca neîntemeiat întrucât reclamantul nu a dovedit că a suferit vreun prejudiciu moral ca urmare a concedierii.

Potrivit art. 253 al 1 C muncii, angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Pentru ca pârâtă să fie obligată la plata daunelor morale, este necesar să se dovedească existenţa răspunderii civile contractuale, respectiv a faptei ilicite, a vinovăţiei, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. 

Prejudiciul reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv sau a unor simple interese. Dacă acest prejudiciu poate fi apreciat în bani, el este un prejudiciu patrimonial, iar dacă nu este susceptibil de evaluare bănească, este un prejudiciu moral (atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane, suferinţa de ordin afectiv determinată de pierderea unei persoane ca urmare a faptei ilicite). Singurul prejudiciu suferit de reclamantă a fost de ordin material ca urmare a reducerii salariului, însă acesta a fost reparat de instanţă prin obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale corespunzătoare funcţiei din care a fost retrogradată.

În ceea ce priveşte hărţuirea morală la care reclamanta ar fi fost supusă, aceasta nu a depus dovezi din care să rezulte aceste aspecte şi cum, potrivit art. 249 C pr. civ. sarcina probei revine celui care face o susţinere în cursul procesului, tribunalul va respinge ca neîntemeiată solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata de daune morale.

În ceea ce priveşte cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, instanţa constată că nu a  depus la dosar dovezi din care să rezulte că ar fi făcut astfel de cheltuieli, motiv pentru care va respinge această solicitarea a reclamantei.

În temeiul art. 40 din Regulamentul de Ordine interioara al instanţelor judecătoreşti opinia asistenţilor judiciari este concordanta cu soluţia si considerentele expuse in motivarea prezentei hotărâri.

Domenii speta

Spete similare