Act adițional la contractul individual de muncă privind formarea profesionalăa angajatului. Interpretare. Art. 204-207 Codul muncii Art. 198 Codul muncii

Formarea profesională a intimatei a avut ca obiectiv adaptarea salariatului la cerinţele postului sau ale locului de muncă şi că aceasta s-a dorit a fi realizată prin participarea intimatei la stagii de adaptare profesională la cerinţele postului şi ale locului de muncă, în conformitate cu prevederile art. 192 alin. 1 lit. a) şi art. 193 lit. b) din Codul muncii.

Aceste clauze se pliază perfect pe dispoziţiile art. 198 din Codul muncii.

Aşa cum am arătat anterior, în situaţia în care părţile ar fi intenţionat să încheie un contract de adaptare profesională, care este un contract special, ar fi făcut-o în mod expres cu respectarea condiţiilor prevăzute la art. 204-207 din Codul muncii.

Potrivit art. 198 alin. 3 din Codul muncii nerespectarea de către salariat a dispoziţiei prevăzute la alineatul 1 determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adiţional la contractul individual de muncă.

Prin sentinţa civilă nr. 303 din 03.03.2016 Tribunalul Mureş a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul M. V. şi a obligat reclamanta la plata în favoarea pârâtului a sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a arătat în considerentele hotărârii că prin cererea înregistrată la instanţă reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 22.111 lei, reprezentând echivalentul sumei de 5.000 euro, la cursul BNR din data de 31.08.2013, conform prevederilor Actului Adiţional nr. 1 din 2.04.2013 la contractul individual de muncă nr. 15026/17.04.2013, încheiat de părţi, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului instanţa a reţinut că pârâtul a avut calitatea de angajat al reclamantei, în funcţia de inginer, potrivit contractului individual de muncă nr. 15026/17.04.2013, părţile încheind contractul adiţional nr. 1/2013 la contractul individual de muncă al pârâtului.

S-a arătat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 196 şi urm., art. 203 şi urm. din Codul Munci iar actul adiţional încheiat de părţi fiind încheiat în scopul adaptării profesionale, respectiv pentru dobândirea de cunoştinţe teoretice, practice şi tehnice în cadrul secţiilor în care este repartizat instanţa l-a calificat ca fiind un contract de adaptare profesională iar obligaţia intitulată „de fidelitate” se referă la obligaţia salariatului prevăzută de art. 198 alin. 1 din Codul Muncii şi nu la obligaţia salariatului prevăzută de art. 39 alin. 2 lit. din Codul Muncii. În actul adiţional încheiat de părţi nu se prevede funcţia şi locul de muncă pentru care se face adaptarea profesională, aşa cum menţionează reclamanta, aceasta urma să se stabilească ulterior.

A apreciat prima instanţă că în contractul de adaptare profesională, potrivit art. 196 alin. 2 din Codul Muncii trebuie prevăzută modalitatea concretă de formare profesională, respectiv în ce constă pregătirea profesională şi corespunzătoare unui post şi loc de muncă este. Planul de activitate întocmit de şefii de departament în baza căruia s-a desfăşurat activitatea profesională a pârâtului a fost întocmit ulterior semnării actului adiţional şi nu a mai putut fi negociat. Salariatul, în momentul încheierii actului adiţional trebuia să negocieze modalitatea concretă de formare profesională, care nu a fost stabilită de părţi în momentul încheierii actului adiţional iar salariatul nu a avut reprezentarea obligaţiilor angajatorului raportat la obligaţiile sale la momentul încheierii actului adiţional.

S-a mai arătat că actul adiţional fiind un contract de adaptare profesională prevăzut de art. 204 din Codul Muncii, perioada stagiului de 18 luni prevăzut de părţi a depăşit durata contractului de adaptare profesională care, potrivit disp. art. 205 alin. 1 din Codul Muncii, nu poate fi mai mare de 1 an.

În ceea ce priveşte formatorii desemnaţi de angajator, potrivit art. 206 din Codul Muncii, salariaţii desemnaţi ca formatori, potrivit fişei postului, îndeplineau orice alte atribuţii primite de la angajator, între aceste atribuţii fiind şi cele specifice formatorului, însă potrivit fişei posturilor depuse, nu toţi angajaţii au avut o experienţă de cel puţin 2 ani în domeniul în care s-a realizat formarea profesională. Formatorii au prestat această activitate ca şi sarcină de serviciu, în timpul programului de muncă şi nu au primit drepturi suplimentare pentru munca prestată, aspect reliefat şi în raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, nefiind stabilite de către angajator un număr de ore pentru munca prestată de angajaţii numiţi ca formatori.

A reţinut prima instanţă că răspunderea patrimonială a salariatului intervine în condiţiile art. 254 alin. 1 din Codul Muncii doar în situaţia în care se cauzează un prejudiciu angajatorului, care trebuie dovedit de către angajator, potrivit art. 272 din Codul Muncii. S-a apreciat că reclamanta nu a suferit un prejudiciu întrucât nu a făcut cheltuieli cu plata formatorilor, altele decât drepturile salariale pe care le datora angajaţilor numiţi ca formatori, în temeiul contractelor de muncă ale acestora.

În ceea ce priveşte cheltuielile cu echipamentul de protecţie prima instanţă a apreciat că trebuie respinse, având în vedere prev. art. 175 alin. 4 din Codul Muncii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.A. Târgu-Mureş, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei atacate în sensul admiterii cererii introductive; în subsidiar, a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul respingerii, respectiv reducerii cheltuielilor de judecată acordate intimatului-pârât. A solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivarea apelului s-a arătat, ca prim motiv de apel, faptul că actul adiţional nu reprezintă un contract de adaptare profesională. Din prevederile contractului individual de muncă şi ale actului adiţional încheiat cu pârâtul trebuie reţinut că acesta nu a îndeplinit sarcini şi atribuţii specifice funcţiei menţionate, în „beneficiul” societăţii lor, ci şi-a însuşit cunoştinţele generale, necesare exercitării profesiei sale, cât şi cele specifice activităţii societăţii. Scopul programului Graduate Trainee Program nu era acela de a ajuta şi supraveghea salariatul în îndeplinirea atribuţiilor concrete ale unui anume post din societate la a cărui cerinţe trebuia să se adapteze, ci acela de a acumula cunoştinţe despre activitatea societăţii în general şi despre toate locurile de muncă de pe platforma A., care presupun cunoştinţe economice în particular. Se arată că toate aceste aspecte au fost confirmate inclusiv de depoziţia martorei P. M., probă pe care instanţa a apreciat-o eronat.

Adaptarea profesională poate fi realizată şi în alte moduri decât cele care fac obiectul contractului reglementat de art. 204-207 din Codul Muncii. Modul concret de formare profesională a pârâtului nu avea ca scop adaptarea profesională la cerinţele unui anume post ci reprezenta un proces de învăţare, de dobândire a unor cunoştinţe noi, având ca finalitate nu evaluarea posibilităţii ca salariatul să facă faţă cerinţelor postului respectiv, ci aceea a stabilirii postului care este potrivit pentru salariat.

În cadrul celui de-al doilea motiv de apel, s-a arătat că actul adiţional cuprinde toate elementele cerute de lege pentru valabilitatea acestuia. E vorba de două modalităţi de formare profesională diferite, care presupune dobândirea de cunoştinţe despre întreaga activitate, prin stagii efectuate în cadrul departamentelor economico-administrative şi în cadrul Uzinei chimice a societăţii iar perioada de formare profesională trebuia să fie mai lungă decât cea prevăzută de lege pentru dobândirea cunoştinţelor aferente unui singur post.

S-a apreciat că instanţa trebuia să verifice legalitatea actului adiţional prin raportare la prevederile art. 196 alin. 2 din Codul Muncii, text ale cărui cerinţe au fost respectate de către societatea lor. Astfel, actul adiţional cuprinde atât funcţia salariatului, aceea de „inginer debutant”, cât şi locul de muncă al acestuia, respectiv „Departamentul de dezvoltare organizaţională”, precum şi modalitatea de formare profesională, şi anume participarea la programul Graduate Trainee Program, cât şi drepturile şi obligaţiile părţilor. Se susţine că apelanta a demonstrat în faţa primei instanţe efectuarea stagiului în forma descrisă mai sus, prin depunerea planurilor de activitate semnate atât de persoanele care au participat la formarea profesională cât şi de către pârât, precum şi verificările scrise ale cunoştinţelor dobândite de acesta.

În ceea ce priveşte cunoaşterea, respectiv negocierea modului de formare profesională către pârât, a învederat faptul că toate aspectele au fost cuprinse în notificarea emisă de apelantă în baza prevederilor art. 17 alin. 1 din Codul Muncii, înainte de semnarea Actului adiţional. Faptul că programul concret cuprins în planurile de activitate a fost stabilit ulterior semnării Actului adiţional nu poate fi considerat că reprezintă o încălcare a obligaţiei de informare, în condiţiile în care acest aspect reprezintă doar o detaliere a planului de formare, despre a cărui existenţă pârâtul a fost informat anterior. Legea nu impune informarea salariatului şi cu atât mai puţin negocierea unor asemenea detalii, ci doar menţionarea în actul adiţional a modului în care se va realiza formarea profesională. Semnătura pârâtului confirmă că a luat la cunoştinţă, fără obiecţiuni, despre aspectele asupra cărora urma să fie instruit.

Apreciază apelanta că nu poate fi primit nici argumentul instanţei conform cărora a încălcat şi prevederile legale care impun o experienţă de 2 ani în domeniul în care se realizează formarea profesională. Această cerinţă este prevăzută de lege doar în cazul contractelor speciale de formare profesională, nefiind aplicabilă în cazul actelor adiţionale reglementate de art. 196 alin. 2 din Codul Muncii. Argumentul instanţei este unul generic şi vag, nefiind indicaţi care dintre formatorii care apar în planurile de activităţi nu ar fi îndeplinit condiţia.

La al treilea punct al motivelor de apel apelanta arată că este valabilă şi clauza din actul adiţional prin care s-a stabilit valoarea sumelor de bani la care se raportează calculul prejudiciului, întrucât nu sunt în prezenţa unei clauze penale ci a unei evaluări convenţional a contravalorii cheltuielilor suportate de către angajator cu formarea profesională a salariatului. Suma de 5.000 euro reprezintă pierderea patrimonială suportată de către societatea lor ca urmare a nerespectării de către pârât a obligaţiilor asumate, pierdere determinată în baza stagiilor similare de formare profesională efectuate de alţi debutanţi. Se apreciază că o asemenea clauză este legală şi licită, confirmată de practica altor instanţe şi de expertiza contabilă administrată în cauză.

Ca al patrulea motiv de apel, se arată că se impune obligarea pârâtului la plata sumei de 22.111 lei, fiind incidente prevederile art. 198 alin.1 şi 3din Codul Muncii. Se susţine că sunt în prezenţa unui contract sinalagmatic, apelanta avea obligaţia de a achita pârâtului un salariu, deşi acesta nu presta o muncă, în considerarea obligaţiei pârâtului de a presta muncă pentru o perioadă de 3 ani. Pârâtul nu şi-a îndeplinit această obligaţie corelativă, astfel că se consideră îndreptăţită să recupereze, cu titlu de daune, suma reprezentând cheltuielile salariale ale pârâtului, aferente perioadei nelucrate, în condiţiile în care nu a beneficiat de nicio contraprestaţie în schimbul acestei sume.

Faptul că formatorii nu au fost remuneraţi suplimentar pentru această activitate nu poate exonera pârâtul de la plata în favoarea lor a cheltuielilor salariale aferente intervalului de timp alocat de formatori pentru instruirea şi/sau verificarea debutantului, având în vedere că această sumă reprezintă în mod evident o cheltuială ocazionată de pregătirea profesională, în condiţiile în care în această perioadă formatorii nu efectuau atribuţiile specific din fişa postului pe care erau angajaţi şi pentru care primeau salariul.

În fine, se arată ca ultim motiv de apel în mod nelegal a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 lei, întrucât pârâtul nu a dovedit cuantumul cheltuielilor de judecată astfel cum se invocă într-o decizie de speţă a Înaltei Curţi.

În cazul în care instanţa va trece peste aceste argumente, solicită să se dispună reducerea onorariului avocatului ales, prin raportare la prevederile art. 451 alin. 2 teza iniţială Codul de Procedură Civilă, apreciind că suma este vădit disproporţionată atât în raport cu complexitatea cauzei cât şi prin raportare la activitatea avocatului.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 471 alin. 5, raportat la art. 205 Codul de Procedură Civilă, precum şi articolele de lege invocate.

Intimatul-pârât M. V. a formulat întâmpinare la apelul declarat de reclamantă, solicitând respingerea apelului ca nefondat, în ambele variante solicitate (principal şi subsidiar) şi obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

În considerentele întâmpinării a arătat că pe perioada angajării nu a beneficiat de nicio pregătire profesională, nu s-a derulat nici un program de pregătire profesională. Asimilarea informaţiilor despre noul său loc de muncă s-a făcut în mod individual. Formatorii şi-au îndeplinit această calitate potrivit fişei postului şi nu aveau experienţa necesară de cel puţin 2 ani, nu au stat peste programul normal de lucru pentru formarea sa profesională iar aceste persoane au fost remunerate cu salariul normal. Mai arată că programul „Graduate Trainee Program” a fost un program fictiv, inventat de apelantă, fără a se materializa în vreun fel, pentru care nu au fost alocate fonduri sau personal suplimentar.

Mai arată că apelul este bazat pe motive total diferite faţă de motivele expuse în acţiunea introductivă sau de cele prezentate în răspunsul la întâmpinare.

Solicită respingerea solicitării privind reducerea onorariului avocaţial, deoarece sunt în prezenţa unui litigiu complex, cu interese financiare destul de ridicate. Nu este necesară emiterea facturii fiscale pentru clientul-persoană fizică.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate şi având în vedere efectul devolutiv al apelului, conferit de dispoziţiile art. 476-478 Codul de Procedură Civilă, Curtea a constatat următoarele:

La data de 17.04.2013 părţile au încheiat contractul individual de muncă nr. 15026, pârâtul  fiind angajată pe o durată determinată, cuprinsă între 18.04.2013 – 18.10.2014, pe funcţia de inginer debutant în cadrul unităţii reclamante.

La data de 18.04.2013 părţile au încheiat un Actul adiţional nr. 1 la contractul individual de muncă, prin care au stabilit că, în perioada de 18 luni, care reprezintă durata contactului individual de muncă,  pârâtul va avea o obligaţie de fidelitate, care se va extinde pe o perioadă de 3 ani,  în situaţia în care, la expirarea duratei, părţile vor încheia un contract de muncă pe durată nedeterminată.

În considerarea acestei obligaţii, părţile au convenit ca participarea salariatului la programul „Graduate Trainee Program”, conform căruia urma să dobândească cunoştinţe teoretice, practice şi tehnice în cadrul secţiilor la care este repartizat, să se facă pe durata contractului individual de muncă (18 luni), iar condiţiile necesare asigurării lui să cadă în sarcina angajatorului.

Totodată, în situaţia în care într-un interval de 3 ani de la data încheierii contractului individual de muncă pe perioadă nedeterminată intervine încetarea contractului individual de muncă, printre altele, prin demisie, salariatul va achita o sumă fixă, de 5.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR de la data plăţii, indiferent de data încetării contractului individual de muncă.

Prima instanţă a interpretat actul adiţional încheiat de părţi ca fiind un contract de adaptare profesională, apreciind, prin urmare, că ar fi incidente dispoziţiile art. 204 şi urm. din Codul muncii.

Curtea a constatat, însă, că Tribunalul a dat o interpretare eronată convenţiei încheiate între părţi.

Astfel, termenele prevăzute (de 18 luni şi de 3 ani) sunt mai lungi decât termenul prevăzut de art. 205 alin. 1 din Codul muncii (un an), iar formarea profesională s-a convenit a fi făcută în alte condiţii decât cele reglementate de art. 206 din Codul muncii.

Contractul de adaptare profesională este un contract special de formare profesională, astfel, dacă părţile ar fi înţeles să încheie un astfel de contract ar fi făcut-o în mod expres, cu respectarea condiţiilor reglementate la art. 205 şi urm. din Codul muncii.

Cu toate acestea, din conţinutul actului adiţional nu rezultă cu certitudine intenţia părţilor de a încheia un astfel de contract. Dimpotrivă, instanţa constată că, din actul încheiat rezultă că voinţa părţilor a fost de a cuprinde elementele esenţiale ale actului indicat de art. 196 alin. 2 din Codul muncii.

Astfel, potrivit textului legal menţionat, modalitatea concretă de formare profesională, drepturile şi obligaţiile părţilor, durata formării profesionale, inclusiv obligaţiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională se stabilesc prin acordul părţilor şi fac obiectul unor acte adiţionale la contractele individuale de muncă.

Curtea a constatat că toate aceste elemente se regăsesc în actul adiţional încheiat între părţi.

Astfel, din cuprinsul acestuia reiese că formarea profesională a intimatei a avut ca obiectiv adaptarea salariatului la cerinţele postului sau ale locului de muncă şi că aceasta s-a dorit a fi realizată prin participarea intimatei la stagii de adaptare profesională la cerinţele postului şi ale locului de muncă, în conformitate cu prevederile art. 192 alin. 1 lit. a) şi art. 193 lit. b) din Codul muncii.

Întrucât participarea la formarea profesională a avut loc la iniţiativa angajatorului, conform art. 196 alin. 1 coroborat cu art. 197 alin. 1 din Codul muncii, toate cheltuielile ocazionate de această participare au fost suportate de către angajator.

Potrivit dispoziţiilor art. 198 din Codul muncii, salariaţii care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională, în condiţiile art. 197 alin. 1, nu pot avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă pentru o perioadă stabilită prin act adiţional.

Părţile au stabilit ca această durată să fie de 18 luni, iar dacă se încheie un contract individual de muncă pe durată nedeterminată, durata să fie de 3 ani de la data încheierii contractului individual de muncă pe durată nedeterminată, şi că nerespectarea de către salariat a dispoziţiei prevăzute la alin. 1 determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională.

Astfel, s-a arătat că în cazul în care, în perioada de 18 luni, intervine o încetare a contractului individual de muncă pentru motive disciplinare, demisie, acordul părţilor solicitat de salariat sau ca urmare a arestării preventive pentru o perioadă mai mare de 60 de zile, a condamnării printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracţiune în legătură cu munca, precum şi în cazul în care instanţa penală a pronunţat interdicţia de exercitare a profesiei, salariatul va plăti angajatorului suma de 5.000 euro echivalent în lei la data plăţii, iar în cazul în care situaţiile de încetare a contractului individual de muncă intervin într-o perioadă de 3 ani de la data încheierii contractului individual de muncă pe durată nedeterminată, salariatul va plăti angajatorului o sumă variabilă ce poate ajunge până la maxim 10.000 euro.

Aceste clauze se pliază perfect pe dispoziţiile art. 198 din Codul muncii.

Aşa cum am arătat anterior, în situaţia în care părţile ar fi intenţionat să încheie un contract de adaptare profesională, care este un contract special, ar fi făcut-o în mod expres cu respectarea condiţiilor prevăzute la art. 204-207 din Codul muncii. Instanţa nu poate forţa interpretarea convenţiei părţilor ca fiind un contract special, pentru ca apoi să constate că nu cuprinde aproape niciunul din elementele prevăzute de lege şi că nu este valabil.

La data de 29.07.2013 intimatul a solicitat încetarea contractului individual de muncă, în temeiul art. 55 lit. b) din Codul muncii, începând cu data de 31.07.2013, solicitarea angajatului fiind aprobată de către angajator.

Potrivit clauzelor actului adiţional, intimatul nu putea avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă pentru perioadele convenite de părţi în niciuna dintre modalităţile care implicau iniţiativa sa, respectiv demisie, încetarea contractului individual de muncă urmare a acordului părţilor, dacă iniţiativa a avut-o pârâta.

Potrivit art. 198 alin. 3 din Codul muncii nerespectarea de către salariat a dispoziţiei prevăzute la alineatul 1 determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adiţional la contractul individual de muncă.

Prevederea de către părţi în actul adiţional a sumei de până la 5.000 euro care ar reprezenta sancţiunea pentru cazul în care, în perioada de 18 luni, intervine o încetare a contractului individual de muncă pentru motive disciplinare, demisie, acordul părţilor solicitat de salariat sau ca urmare a arestării preventive pentru o perioadă mai mare de 60 de zile, a condamnării printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracţiune în legătură cu munca, precum şi în cazul în care instanţa penală a pronunţat interdicţia de exercitare a profesiei, nu constituie o clauză nepermisă, pentru că părţile au semnat de comun acord şi în deplină libertate contractuală actul adiţional la contractul individual de muncă, în care s-a prevăzut această clauză.

În cauză, s-a efectuat o expertiză contabilă (filele 158-230 în dosarul tribunalului – vol. I) în vederea determinării valorii totale a cheltuielilor efectuate de apelantă  cu intimata, respectiv costuri de natură salarială achitate de reclamantă pârâtei, cuantumul costurilor de natură salarială ale persoanelor care au efectuat instructajul privind protecţia muncii şi SSM în ceea ce îl priveşte pe intimat, proporţional cu timpul alocat acestei activităţi, cuantumul costurilor de natură salarială ale persoanelor care au asigurat formarea profesională a intimatului, proporţional cu timpul alocat acestei activităţi (supraveghere, îndrumare, corectare lucrări, etc.), cuantumul costurilor cu echipamentul de protecţia muncii pentru intimată.

În ceea ce priveşte costurile de natură salarială (salarii, contribuţii angajator, tichete de masă, alte beneficii) ale persoanelor care au efectuat instructajul privind protecţia muncii şi SSM în ceea ce îl priveşte pe intimat, proporţional cu timpul alocat acestei activităţi şi costurile cu echipamentul de protecţia muncii, Curtea a constatat că potrivit art. 175 alin. 1 din Codul muncii angajatorul are obligaţia să asigure securitatea şi sănătatea salariaţilor în toate aspectele legate de muncă, iar potrivit prevederilor alin. 4 al aceluiaşi articol, măsurile privind securitatea şi sănătatea în muncă nu pot să determine, în niciun caz, obligaţii financiare pentru salariaţi. Din această perspectivă Curtea a constatat că aceste cheltuieli rămân în sarcina angajatorului, neputând fi incluse în cheltuielile ocazionate de formarea profesională a salariatului.

De asemenea, nu pot fi incluse în cadrul acestor cheltuieli costurile de natură salarială (salarii, contribuţii angajator, tichete de masă, alte beneficii) achitate de reclamantă angajatului. În acest sens, Curtea a reţinut că faţă de dispoziţiile art. 38 din Codul muncii, acestea nu pot face obiectul unei restituiri din partea intimatei. În aceeaşi măsură nu pot fi restituite nici tichetele de masă, întrucât au fost primite de pârât în funcţie de numărul de zile efectiv lucrate, în conformitate cu art. 5 şi 6 din Legea nr. 142/1998.

Curtea a constatat însă că se încadrează în prevederile art. 198 alin. 3 din Codul muncii costurile de natură salarială (salarii, contribuţii angajator, tichete de masă, alte beneficii) ale persoanelor care au asigurat formarea profesională a intimatei, proporţional cu timpul alocat acestei activităţi (supraveghere, îndrumare, corectare lucrări, etc.), iar aceste sume trebuie suportate de către pârât.

Reclamanta a făcut dovada că angajaţii săi, care au avut obligaţia de a desfăşura planul de activităţi în ceea ce îl priveşte pe intimat, au realizat efectiv activitatea de instruire a salariatului.

Astfel, din înscrisurile depuse dar şi din probele testimoniale rezultă că intimatul a beneficiat din partea angajaţilor implicaţi în instruirea sa, de pregătire şi supraveghere în activitatea de însuşire şi punere în aplicare a cunoştinţelor teoretice şi practice la locurile de muncă unde a fost repartizat în perioada formării profesionale.

Argumentele intimatului referitoare la nerespectarea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească un formator nu sunt relevante, întrucât aceste condiţii reglementate la art. 206 din Codul muncii trebuie îndeplinite de formator numai în cazul contractelor speciale de formare profesională, ceea ce, astfel cum arătat anterior, nu este cazul în speţă.

În situaţia formării profesionale prin stagii de adaptare profesională la cerinţele postului şi ale locului de muncă angajatorul este cel care stabileşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească angajaţii care au rolul de instructori sau formatori.

Nu pot fi primite nici apărările intimatului în sensul că angajatorul nu ar fi efectuat niciun fel de cheltuieli cu formatorii, întrucât aceştia îşi desfăşurau activitatea de formare şi îndrumare în timpul programului de lucru şi nu erau plătiţi suplimentar pentru această activitate, întrucât chiar dacă activitatea de formare se desfăşura în timpul programului de lucru, intervalul de timp ocupat cu pregătirea intimatului era unul în care angajatul nu mai desfăşura activitatea în folosul angajatorului, pentru care era angajat şi plătit, timpul de lucru fiind dedicat pregătirii, îndrumării, supravegherii intimatului. Prin urmare, lipsea contraprestaţia angajatului pentru salariul primit în acel interval de timp.

Expertul contabil a stabilit cuantumul acestor cheltuieli ca fiind de 27.751 lei, reprezentând costurile de natură salarială (salarii, contribuţii angajator, tichete de masă, alte beneficii) ale personalului care a asigurat formarea profesională a salariatului M. V. la Secţia Amoniac, Instalaţia Melamină şi Instalaţia Uree, proporţional cu timpul alocat acestei activităţi (supraveghere, îndrumare, corectare lucrări etc.). A mai stabilit expertul contabil că costurile de natură salarială (salarii, contribuţii angajator, tichete de masă, alte beneficii) ale persoanelor care au efectuat instructajul SSM şi PSI al salariatului, proporţional cu timpul alocat acestei activităţi, sunt în cuantum de 20 lei (concluziile raportului de expertiză contabilă, fila 179 vol. I dosar de fond). 

Cu toate acestea, Curtea a observat că pretenţiile reclamantei sunt în sumă de 22.111 lei (echivalentul a 5.000 euro), astfel că, având în vedere principiul disponibilităţii, intimatul poate fi obligat la plata în favoarea apelantei a acestei sume, având în vedere prevederile actului adiţional nr. 1 din data de 18.04.2013 încheiat între părţi şi a faptului că intimatul nu a respectat aceste clauze contractuale, respectiv şi-a dat demisia în perioada de 18 luni aferentă contractului individual de muncă pe perioadă determinată. Curtea a constatat că în raport de prevederile art. 198 alin. 3 din Codul muncii, având în vedere că intimatul a fost angajat la unitatea apelantă timp de 3 luni din cele 18 luni prevăzute în contractul individual de muncă, cuantumul despăgubirilor solicitate acoperă proporţional cu perioada lucrată costurile de natură salarială ale persoanelor care au asigurat formarea profesională al intimatului (perioada nelucrată din perioada stabilită prin contractul individual de muncă).

Faţă de considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 2 din Cod procedură civilă, Curtea a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. şi va schimba în tot hotărârea atacată, în sensul admiterii acţiunii promovate şi obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 22.111 lei, reprezentând echivalentul sumei de 5.000 euro la cursul B.N.R. din data de 31.08.2013, în baza prevederilor actului adiţional nr. 1 din 18.04.2013 la contractul individual de muncă nr. 15.026 din 17.04.2013, încheiate între părţi.

Fiind în culpă procesuală, în temeiul prevederilor art. 453 din Cod procedură civilă, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 3.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând costul expertizei efectuate în cauză (fila 157 vol. I dosar de fond).

Domenii speta

Spete similare