Conflict de competenţă funcţională între secțiile instanţei. Acțiune introdusă de personalul silvic. Determinarea naturii juridice a actelor contestate. Caracterul derogator al prevederilor art. 58 alin. (1) din oug nr. 59/2000

Față de poziția divergentă a instanţelor referitoare la stabilirea completului specializat abilitat legal cu soluționarea cauzei, prioritar trebuie subliniat că prin acţiunea dedusă judecăţii se solicită anularea adresei nr. 12195/10.05.2019, a Deciziei nr. 62/28.03.2019, a Actului de control de fond nr. 2 cu anexele sale și a Proceselor-verbale de predare - primire nr. 2543 si 2544 din 4.04.2019.

Or, în determinarea competenţei materiale a instanţei, premisa judiciară obligatorie vizează determinarea naturii juridice a actelor contestate. În acest sens, în condiţiile în care prin acţiune se solicită stabilirea ineficacității juridice a unor acte, natura juridică a litigiului este aceea specifică raportului juridic în derularea căruia acestea au fost emise.

În consecinţă, plecând de la această premisă obligatorie, se reţine că din actele contestate, la dosar au fost depuse exclusiv adresa nr. 12195/10.05.2019 şi actul de control de fond nr. 2 cu anexele sale și procesele-verbale de predare - primire nr. 2543 si 2544 din 4.04.2019.

Adresa nr. 12195/10.05.2019 reprezintă răspunsul emis de Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva – la plângerea formulată de reclamantul X , plângere întemeiată pe dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Actul de control de fond nr. 2 cu anexele sale şi procesele verbale de predare - primire nr. 2543 și 2544 din 4.04.2019 este întocmit în baza Anexei la Legea nr. 46/2008 – Codul Silvic şi în baza HG nr. 1076/2009.

Decizia nr. 62/28.03.2019, deşi nu a fost depusă la dosarul cauzei, vizează – aşa cum rezultă din decizia 30/29.03.2019 şi din Adresa nr. 12195/10.05.2019 – încetarea raporturilor de muncă ale reclamantului pădurar X.

În consecinţă, actele sunt emise în derularea raportului juridic de muncă încheiat între RNP – şi reclamantul X adresa nr. 1219/10.05.2019 fiind emisă în temeiul unei plângeri realizate chiar în temeiul legii contenciosului administrativ, fără ca prima instanţa sesizată să procedeze la o recalificare a naturii juridice a actului.

Faţă de cauza juridică a celorlalte acte contestate, trebuie subliniat, faţă de caracterul general obligatoriu al Deciziei în interesul legii  nr. 3/12.05.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 445 din 18 iunie 2014,  că în litigiile privind personalul silvic, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit caracterul excepţional al competenţei secţiei de litigii de muncă, exclusiv în materia răspunderii patrimoniale a salariaţilor, competenţă întemeiată pe o normă derogatorie şi particulară.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut : „(...) este necontestat faptul că art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 şi art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 1.076/2009 dispun în sensul că «în exercitarea atribuţiilor de serviciu privind paza fondului forestier şi controlul respectării regimului silvic personalul silvic este asimilat personalului care îndeplineşte funcţii ce implică exerciţiul autorităţii publice, fiind competent să constate contravenţii silvice, precum şi fapte care prin natura lor pot constitui infracţiuni silvice, încheind în acest sens actele de constatare, potrivit prevederilor legale». Însă aceste dispoziţii, ulterioare Legii nr. 188/1999 şi Hotărârii Guvernului nr. 1.009/2000, trebuie să fie interpretate în sensul că i se conferă personalului silvic cu atribuţii privind paza vegetației forestiere prerogativa exerciţiului autorităţii publice numai sub aspectul atribuţiilor expres prevăzute de textul respectiv, iar nu cu privire la integralitatea atribuţiilor ce îi revin.

Concluzia care se desprinde este în sensul că personalul silvic care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui contract individual de muncă, având atribuţii de pază a vegetaţiei forestiere şi gradul profesional prevăzut de art. 7 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 (pădurar debutant şi pădurar, respectiv brigadier silvic debutant şi brigadier silvic), nu îndeplineşte o funcţie publică în sensul prevederilor Legii nr. 188/1999.

Cu toate acestea, în virtutea normei de trimitere de la art. 58 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, conform principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, personalului silvic, în integralitatea sa, deci inclusiv categoriei profesionale în discuţie, i se aplică prevederile Legii nr. 188/1999, în măsura în care ordonanţa de urgenţă nu dispune altfel.”

În consecinţă, în aplicarea regulilor substanţiale şi procesuale referitoare la raporturilor de muncă ale personalului silvic, regula este aplicarea prevederilor Legii nr. 188/1999, excepţia de la aceasta regulă trebuind să fie expresă şi determinată imperativ.

Aşadar, revenea primei instanţe investite, respectiv, Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a Civilă - Contencios Administrativ şi Fiscal, să identifice dispoziţia normativă expresă în temeiul căreia litigiul nu intra în sfera sa de competenţă. Faptul că actul de control poate constitui înscris probator într-o eventuală şi viitoare acţiune în răspundere patrimonială împotriva pădurarului este lipsit de orice relevanţă în calificarea naturii juridice a prezentului litigiu ce vizează ineficacitatea unui act de control, realizat în temeiul unui act normativ special, independent de orice  acţiune în răspundere patrimonială.

Mai mult, în condiţiile în care obiectul cauzei viza şi anularea deciziei nr. 62/28.03.2019 vizând încetarea raporturilor juridice de muncă în virtutea normei de trimitere cuprinse în art. 58 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2000, Legea nr. 188/1999 se aplică personalului silvic, cu titlu de lege generală, sub toate aspectele care interesează statutul profesional, deci inclusiv în privința aspectelor ce vizează finalizarea raporturilor de muncă.

În plus, dispoziţiile art. 52 alin. 2 din OUG nr. 59/2000 în forma în vigoare în luna martie 2019, stabilesc expres „dreptul persoanei sancţionate de a se adresa instanţelor de contencios administrativ este garantat”, dispoziţie ce nu operează vreo distincţie referitoare la calitatea persoanei sancţionate disciplinară, distincţie ce nu poate fi realizată nici pe cale interpretativă.

În consecinţă, doar în condiţiile identificării unei norme derogatorii exprese raporturile juridice stabilite de personalul silvic şi actele emise în derularea acestora vor beneficia în temeiul acesteia de un alt regim juridic decât cel instituit prin Legea nr. 188/1999, ipoteza inaplicabilă în speţă.

De altfel, vocația Codului muncii, de a fi aplicat cu titlu de normă generală în privința raporturilor juridice analizate, este limitată chiar de dispozițiile art. 1 alin. (2) din cuprinsul său, normă în virtutea căreia prevederile codului sunt aplicabile și raporturilor juridice de muncă ce se pot naște în baza unor reglementări speciale, doar în măsura în care legile speciale aplicabile nu conțin norme derogatorii.

Prin consecință, constatând că raționamentul logico-juridic al judecătorului tribunalului, Secția I civilă este în litera și spiritul deciziei ÎCCJ, în temeiul dispozițiilor art. 135 și 136 C.proc.civ., Curtea de apel constată că Secţia a II-a Civilă și de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Iași este competentă să judece acţiunea.

Domenii speta

Spete similare