Litigiu de muncă

Conţinut speţă Reclamanta a fost angajată la societatea pârâtă în funcţia de secretară, între părţi încheindu-se contractul individual de muncă nr. 20/30.05.2016. Acest contract a fost suspendat prin actul adiţional nr. 1065/02.11.2015, întrucât reclamanta a dat naştere celui de-al doilea copil, la data de 21.09.2015, suspendare care urma să opereze până la împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani.

Prin cererea înregistrată la societatea pârâtă sub nr. 773 din 05.07.2017 reclamanta a solicitat a i se aproba solicitarea de a relua activitatea începând cu data de 20.07.2017, având în vedere că îi expiră concediul pentru creşterea copilului. A motivat această solicitare cu faptul că doreşte să beneficieze de stimulentul de inserţie.

La data de 10.07.2017 reclamanta a solicitat unităţii pârâte eliberarea adeverinţelor necesare în vederea depunerii la AJPIS Harghita, respectiv adeverinţa necesară obţinerii stimulentului de inserţie pentru creşterea copilului şi adeverinţa care atestă reluarea activităţii sale începând cu data de 20.07.2017.

Prin adresa nr. 788/06.07.2017 pârâta a comunicat reclamantei că nu mai au postul de secretară, fiind ocupat acest post şi au un post liber la punctul de lucru din Gheorgheni, de lucrător bucătărie, post care poate fi ocupat imediat. Au solicitat ca în termen de 5 zile să comunice dacă acceptă postul.

La data de 14.07.2017 reclamanta comunică pârâtei că nu este de acord cu ocuparea acestui post şi în continuare solicită reluarea activităţii pe postul de secretară şi comunicarea în cel mai scurt timp posibil a celor două adeverinţe necesare obţinerii stimulentului de inserţie.

După introducerea cererii de chemare în judecată şi comunicarea acesteia pârâtei, aceasta a redactat un înscris prin care îi pune în vedere reclamantei ca în data de 21.09.2017, când copilul împlineşte vârsta de 2 ani şi expiră perioada de suspendare a contractului individual de muncă pe perioadă nedeterminată, să se prezinte la locul de muncă în funcţia de secretară, întrucât au procedat la emiterea deciziei de încetare a suspendării contractului individual de muncă.

Pârâta a susţinut că a comunicat această adresă reclamantei, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Reclamanta a susţinut că nu a primit această adresă, pe confirmarea de primire apărând semnătura altei persoane.

Prima instanţă a reţinut în considerente faptul că procedura de comunicare a acestei adrese s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale, că reclamanta ar fi intrat în posesia acestei adrese, că este posibil ca un alt membru de familie să fi semnat pe confirmarea de primire, care a fost restituită expeditorului şi că, cu sau fără semnătura reclamantei pe această confirmare de primire, susnumita avea obligaţia de a se prezenta la locul de muncă, după expirarea concediului pentru creşterea copilului.

Nu putem fi de acord cu susţinerile primei instanţe. Reclamanta a depus la dosarul de fond un înscris olograf, prin care declară pe proprie răspundere că semnătura sa este cea care apare în acel înscris (fila 68 dosar de fond).  La fila 67 este depus originalul confirmării de primire al adresei emise de pârâtă, unde apare o altă semnătură decât cea a reclamantei. Acest aspect nu este contestat nici de către pârâtă şi a fost reţinut şi de către instanţa de fond. Este o diferenţă vizibilă între semnătura reclamantei şi semnătura de pe confirmarea de primire. Întrucât reclamanta a contestat semnătura, în conformitate cu dispoziţiile art. 301 Cod procedură civilă, instanţa avea obligaţia de verificare a înscrisului, potrivit prevederilor art. 302 CPC, iniţial prin compararea semnăturii de pe înscris cu semnătura din înscrisul necontestat. Conform cu art. 303 CPC, judecătorul, după compararea înscrisului cu semnătura făcută în faţa sa ori, dacă este cazul, şi cu alte înscrisuri, se poate lămuri asupra înscrisului. Nu era obligatorie urmarea procedurii de denunţare a înscrisului ca fals. Câtă vreme s-a probat şi s-a reţinut că semnătura de pe confirmarea de primire nu aparţine reclamantei (care nici nu a fost completată corespunzător, respectiv nu s-a trecut calitatea primitorului, gradul de rudenie, împuternicit, delegat, ci doar semnătura), trebuia să se constate că adresa nu a fost comunicată către reclamantă şi că aceasta nu avea cunoştinţă de existenţa ei. Ca atare, în mod greşit a reţinut prima instanţă că aceasta avea obligaţia să se prezinte la locul de muncă în baza comunicării acestei adrese sau, în lipsa comunicării acestei adrese, în virtutea faptului că la data respectivă expira perioada de suspendare a contractului individual de muncă şi oricum era obligată să se prezinte la locul de muncă pentru a îşi relua activitatea. Reclamanta nu a uzat de acest drept al său, întrucât, aşa cum s-a detaliat mai sus, în urma corespondenţei purtate cu unitatea pârâtă, i s-a comunicat, încă din luna iulie 2017, că postul de secretară nu mai există şi că îi pot oferi un alt loc de muncă, care nu era deloc similar cu cel ocupat de reclamantă. Astfel că nu se poate reţine reaua-credinţă a reclamantei în neprezentarea la locul de muncă, aceasta făcând demersurile necesare.

În consecinţă, în mod nelegal prima instanţă a obligat pârâta să acorde reclamantei despăgubirea solicitată, doar până la data de 21.09.2017 şi tot în mod nelegal a respins şi celelalte solicitări. Pârâta avea obligaţia să dea curs cererii reclamantei, prin care a solicitat reluarea activităţii începând cu data de 20.07.2017.

Conform art. 7 din OUG nr. 111/2010, persoanele care obţin venituri supuse impozitului cu cel puţin 60 de zile înainte de împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani, beneficiază de acordarea stimulentului de inserţie până la împlinirea de către copil a vârstei de 3 ani.

Potrivit art. 13 din OUG nr. 111/2010, „drepturile prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, reprezentând indemnizaţie sau stimulent de inserţie, se acordă pe bază de cerere, însoţită în mod obligatoriu de:…c) actele doveditoare care să ateste îndeplinirea perioadelor prevăzute de art. 2, respectiv să facă dovada faptului că reclamanta s-a aflat în concediu pentru creşterea copilului (lit. g – au beneficiat de concediu şi indemnizaţie lunară pentru creşterea copilului ) şi dovada faptului că şi-a reluat activitatea”.

Conform dispoziţiilor art. 10 alin. 8 din Legea nr. 202/2002, privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi: „la încetarea concediului de maternitate, a concediului pentru creşterea copiilor în vârstă de până la doi ani (…) salariatul/salariata are dreptul de a se întoarce la ultimul loc de muncă ori la un loc de muncă echivalent, având condiţii de muncă echivalente”.

Art. 253 din Codul Muncii instituie răspunderea patrimonială a angajatorului, întemeiată pe normele şi principiile răspunderii civile contractuale, de a-l despăgubi pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material, din culpa angajatorului, în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, precum şi dreptul salariatului de a se adresa instanţei judecătoreşti în cazul în care angajatorul refuză să îl despăgubească de bună voie.

Pentru toate cele arătate mai sus, Curtea, în baza art. 480 Cod procedură civilă, va admite apelul declarat de reclamantă, va schimba în parte sentinţa atacată şi, în temeiul textelor de lege mai sus citate, va obliga pârâta să emită decizia de încetare a suspendării contractului individual de muncă al reclamantei şi, ca o consecinţă a emiterii acestei decizii, va obliga pârâta să o reintegreze pe reclamantă, pe postul avut anterior concediului pentru creşterea copilului, acela de secretară, începând cu data de 20.07.2017.

Va obliga pârâta să plătească reclamantei despăgubiri, reprezentând contravaloarea stimulentului de inserţie, în sumă de 650 lei lunar, prevăzut de OUG nr. 111/2010, pentru perioada cuprinsă între 20.07.2017 şi 21.09.2018 (dată la care copilul reclamantei împlineşte vârsta de 3 ani).

Pentru considerentele reţinute şi de către prima instanţă, va obliga pârâta la plata dobânzii legale aferente acestor despăgubiri, calculate de la data scadenţei lunare şi până la data plăţii efective.

Ca urmare a măsurii reintegrării reclamantei pe postul deţinut anterior, va obliga pârâta să plătească reclamantei despăgubiri, egale cu salariile cuvenite, indexate, majorate şi reactualizate, începând cu data de 20.07.2017 şi până  la data reintegrării efective, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor despăgubiri, calculate de la data scadenţei lunare şi până la data plăţii efective şi a plăţii contribuţiilor către bugetul de stat, începând cu aceeaşi dată şi până la data reintegrării efective.

Va menţine dispoziţia din sentinţa atacată, privind respingerea petitului având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor morale, pentru aceleaşi argumente ca şi cele reţinute de către prima instanţă, în primul rând pentru faptul că reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit.

Motivul de apel privind greşita constatare de către prima instanţă a încetării contractului individual de muncă este fondat. Instanţa s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut. Nefiind investită cu o astfel de cerere, nu putea să pronunţe o asemenea soluţie, astfel că instanţa de apel va elimina din sentinţa atacată dispoziţia privind încetarea contractului individual de muncă nr. 20/30.05.2011, încheiat între părţi.

Şi motivul de apel privind greşita reducere a onorariului de avocat şi neacordarea cheltuielilor de transport este întemeiat. Art. 451 alin. 2 CPC prevede că instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Curtea apreciază însă că onorariul avocatului constituie o cheltuială necesară, reală, are un cuantum rezonabil, ţinând seama de toate aspectele cauzei deduse judecăţii. Activitatea avocatului nu se reduce doar prezenţa sa în faţa instanţei sau la redactarea unui înscris, ci presupune o muncă de documentare, de cercetare, de pregătire a apărării, emitere de adrese etc.

De asemenea, cheltuielile de transport au fost dovedite tocmai cu bonurile de combustibil depuse la dosar în probaţiune. Distanţa parcursă se poate verifica pe internet iar cantitatea de combustibil consumată este cea care se ia în calcul în mod uzual, respectiv 7,5 litri de combustibil la suta de kilometri. Din bonurile de combustibil depuse rezultă că valoarea combustibilului consumat se încadrează în aceste condiţii iar acestea au fost emise în zilele în care au fost termene de judecată la prima instanţă.

Ca atare, în baza art. 453 alin. 1 CPC, fiind în culpă procesuală, pârâta va fi obligată să plătească reclamantei suma de 6.150 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi apel, constând în onorariu avocaţial şi cheltuieli de transport.

Domenii speta

Spete similare